https://blog.revistaderecenzii.com
Când viermii vor fi terminat ospățul trupului meu, – ai acestor ochi care au văzut atâtea, al acestei inimi care atât a iubit, al acestei cărni devastată de pasiuni frenetice, – oamenii acelor timpuri să știe că mi-a fost dat să trăiesc, cu anticipație, însăși viața lor în al meu Octombrie Roșu.
Micuță vermină umană! Te îndoiești de comorile de generozitate, pe care le ascunzi în cuvintele meschinei tale dubluri? Dacă trebuia să te judec după egoismul tău, ai fi meritat să fii arsă de vie. Dar eu, care m-am rostogolit în noroiul tău, purificat la cascadele tale, hrănit de pământ și adăpat de toate izvoarele tale răcoritoare și amare, – eu cunosc bine generozitatea ta devorantă și te absolv. Te accept și-ți acord încredere.
Căci, îmi spun, în orele mele de singurătate volnică, – atunci când mă gândesc la cei pe cari îi iubesc și la cei de care m-am despărțit; la femeile pe care le-am mângâiat și la cele pe care nu le voi mângâia niciodată; la durerile fizice suferite și la cele care mă așteaptă, – îmi zic:
„Sărmană lepădătură… Ce tiran s-a înverșunat vreodată să te facă mai bună, măcar în răstimpul unei bune existențe și cine poate spune că și-a pierdut timpul degeaba? Desigur, te-a făcut să ridici Piramidele? Pentru care vanitate? Nu știu nimic. Dar, fiindcă m-am învârtit multă vreme în jurul acestor uricioase grămezi de pietre, m-am întrebat dacă n-au fost ridicate ca să rezerve faraonilor plăcerea de-a vedea într-o zi englezi slabi cațărându-se stoic, un felah trăgându-i de mână, un altul împingându-i din spate. Cât despre scopul cântat de poet, care spunea că Piramidele au obosit, cu masa lor indestructibilă, timpul, ei bine, timpul a putut să se lipsească de această oboseală, dând-o celor douăzeci de mii de sclavi, care au trudit pentru englezi.
„Sărmani sclavi… La patru mii de ani distanță, nu vi s-au mai ridicat Piramide. Dar voi săpați tunele și metrouri, în care vă obligă să călătoriți, ca și cum viața voastră ar trebui să fie neagră și lipsită de aer și soare ori de câte ori parcurgeți drumul dus-întors, între cocioabele voastre catolice și ocnele fordiste, – singurul lucru pe care-l faceți de la un cap la altul al sinistrei voastre vieți. Și, dacă faceți ceva în plus, este petrecerea duminicilor voastre de sclavi sau beția din zilele de sărbătoare sclavagistă, când se organizează pentru voi toate aceste divertismente: escrocherii oficiale, denumite curse, unde vă lăsați pâinea copiilor; sporturi moderne, care nu sunt decât întreprinderi mari naționale, unde lăsați ceea ce a mai rămas din inteligența voastră firavă; defilări macabre în fața „flăcării eterne“ a stăpânilor voștri, în fața asasinatului lor „necunoscut“, înaintea unuia din călăii voștri iluștri, când vă repeziți în mase compacte ca să reclamați apropiatul și prea fericitul moment, ce vă va îngădui să cădeți glorios, cu nasul în pământ…
„Sărmani și triști paria… Nu vi se face decât asta. Dar, care tiran s-a plecat vreodată deasupra leagănelor voastre și mai târziu asupra fețelor voastre arzânde, ca să vă spună: omul nu-i o brută; prima lui datorie este să fie bun, drept, omenos. Nenorocire celui care nu ar fi deloc! Căci a trăi înseamnă să trăiești pentru Comunitate și a muri să trăiești pentru tine. Cine a încercat să dovedească vreodată că munca nu duce dealtfel decât la foamete; exploatarea omului, la avere; crima organizată la glorie? Ce satrap a construit cel puțin pentru voi locuințe plăcute la vedere pe coastele munților, tot construind în apropierea lor inevitabila temniță modernă, unde Taylor vă dictează cel mai bun fel de-a munci, ca idioții, de-a trăi ca imbecilii, și de-a procrea ca onaniștii.
„Ce dictatură a încercat vreodată să vă convingă, dând exemplul, că Puterea nu-i decât o povară de onoare, pentru cel care o deține, un titlu de recunoștință din partea celor care-i dau ascultare? Că demnitățile publice nu cuprind decât responsabilități grele și că exercitându-le în mod nenorocit ești sigur că vei fi omorât cu pietre? Că înseși Artele și Literatură, vocații sacre, nu sunt decât niște paceaure din vagoanele cu pături sau aceste gondole cu himere, pentru îndobitocirea Comunității și masturbarea artistului glorios, în loc de-a fi cea mai înaltă funcție a omului, de care depinde sănătatea Omenirii.“ Deci, înainte de-a avea dreptul de-a condamna puița omenească, ca să fie arsă de vie, ce tiranie i-a dat vreodată aceste exemple?
Niciuna, afară de Octombrie Roșu.
El a suflat în 1917 ca o rafală ieșită din adâncurile sângerânde ale generozității populare unită cu elita oamenilor.
Îl întrebai într-o zi pe Rakovski:
— Cum ați putut voi, o mână de bolșevici, să fiți pretutindeni, să vă războiți cu atâția dușmani și să învingeți pe această a șasea parte a pământului?
— Nu noi am fost pretutindeni, ci revolta. Ea este aceea care s-a bătut și a învins. Noi n-am știut decât să-i dăm expresia ei, figura ei, dăruindu-ne trup și suflet. Du-te să vezi în muzeele Revoluției tunuri primitive pe care mujicii le construiau singuri, în timpul războiului civil, care bubuiau la amândouă capetele și speriau pe dușman într-un fel în care nici o dicke Bertha[15] n-a făcut-o.“
În acea epocă, bolșevicul era un erou, un titan, un dumnezeu. Primul între toți, era ultimul la hrană și ignora odihna. Jăratecul unei fecundări, care trebuia să înnobileze viața, îi devora pieptul. Nimic pentru sine. Totul pentru Comunitate. Și nici crime, nici nedreptăți, nici bariere prostești între oameni. Aceștia, chiar de-ar fi trebuit să piară trei sferturi dintre ei, în cataclismul acestui elan generos, aveau datoria de-a smulge din propriile măruntaie copilul care nu trebuia niciodată să devină un monstru uman.
Acesta e Octombrie Roșu.
L-am văzut sărbătorindu-i-se a zecea aniversare și am plâns de bucurie. Am plâns pur și simplu.
Amestecat în gloată, fără invitație specială și nici loc rezervat, m-am zbătut ca toată lumea să găsesc o treaptă cât mai sus, ca să pot cuprinde ansamblul Pieții Roșii, unde erau toți adunați, unde toate gusturile erau în păr, fără a excepta eterna prostie.
Aceasta își avea locul ei în exhibiția oficială, cu măștile strimte ale lui Chamberlain, Briand și Mussolini, în nasul corpului diplomatic. Dacă plângeam această mascaradă, nu-mi putea face decât în ciudă, așa cum desfășurarea forțelor militare roșii era just contrariul de ceea ce mi se arăta. Căci bolșevismul n-a triumfat în U.R.S.S. grație cazacilor furioși, dotați cu lăncii irezistibile — și în ziua când nu vor mai fi decât lănci pentru împuns inimile oamenilor, minutele lor vor fi numărate—.
Din fericire, se afla ideea, sentimentul, elanul viitorului. Aveai imaginea a ceea ce va fi lumea în ziua eliberării ei totale, căci un milion și jumătate de ființe omenești defilară în Piața Roșie, arătând atâtea fețe, pe care focul generozității le transfigura, cum nici o exaltare religioasă n-ar fi putut s-o facă. Aceste ființe ar fi fost moarte până la ultimul, pentru ca flacăra, de care erau devorați, să câștige tot pământul. Și omenirea n-ar fi știut să le reziste.
Plecați cu milioane, cu zeci de milioane, câte putea număra Uniunea Sovietică, în acea zi, – plecați cu mâinile goale și fețele înflăcărate, nici o armată n-ar fi fost în stare să le oprească. Și toate egoismele s-ar fi topit dinaintea înflăcărării navalei generoase, dacă este adevărat că nimic nu rezistă în fața celui care-și dăruiește viața.
Târziu, în noapte, m-am plimbat prin Moscova, în sărbătoare. Nici o armată, nici oficiali nicăieri și totuși valurile omenești continuau să se îndrepte spre Piața Roșie. Într-un grup – care preceda un car simbolic, reprezentând globul pământesc, legat cu lanțuri adevărate, un copil lovea, cu toate puterile, cu un ciocan ca să le sfărâme, – recunoscui un muncitor român, care a luptat în Ucraina în timpul războiului civil. Îi spun:
— Hei! în noaptea asta nu mai dormiți?
Îmi sări de gât și mă sărută:
— Nu, frățioare, nici în noaptea asta, nici niciodată. E atât de frumos ceea ce am făcut în acea zi de Octombrie Roșu 1917!