Omul și averea. Proză, de Ion R. Popa

OMUL ȘI AVEREA

                   Mijlocul unei zile de iulie; căldură mare. Tractoriștii se trăseseră la umbra unui tufan uitat din alte timpuri pe Dealul Vulpii. Mâncaseră, trăseseră ceva mai rece la măsea și acum se tolăniseră până când trecea „crăpătul cel mare”.

         – Bine că a rămas tufanul ăsta aci; în jurul său, cât îți arunci ochii, nu vezi altă umbră, s-a bucurat unul dintre ei care nu-și găsea locul pe pământul crăpat.

         – I-au tăiat oamenii, când au văzut că vine colectivu’ peste ei. Ce-a rămas a măi tăiat și colectivu’, că umbreau culturile și încurcau tractoarele la arături.

         – Și ne mai spuneau activiștii că în jurul lor își fac dăunătorii cuiburi.

         – Da’ ăsta cum o fi scăpat?!

         – Ăsta? Tufanu-ăsta e și pe hartă. Cică e semn de hotar între comune, a răspuns altul.

         – Da’ pe pământu’ cui o fi fost?

         – Aia e că a fost pe muchia care despărțea trei loturi: două de la noi, unul al lu’ Matei Mejdrește din satu’ vecin, trupuri de moșie de pe vremea lui Cuza.

         – Și ai noștri care o fi fost?

         – Frații Găman; Florea, care a fost colector, pe-ăsta cred că-l știți toți, și Ion, care a fost tractorist, dar l-a luat cumnatu-său, Ghilă Flămându, la Oraș. Fusese în brigadă cu noi, iar la Oraș tot tractorist a rămas, dar la Spații Verzi.

         – Și nu mai este? a fost curios Marcu, venit de puțin timp în brigadă și locuind în satul de centru al comunei.

         – Păi tu nu știi ce-a pățit? a intervenit Pricolici.

         – Nu! Și nici nu-mi aduc aminte de-am vorbit vreodată cu el. Dacă eu, de când s-a făcut colectivu’ și pân-acum, am lucrat numai în Banat, de unde să știu? a devenit aspru la vorbă Marcu, de data asta.

         – A fost jale mare. Tăiau niște arbori mari în Lunca Râului, unde amenajau un parc al Orașului. Când el trăgea un trunchi mare cu lanțurile, din alt copac s-a desprins o gemănare de-aia, mare de tot, și a căzut peste cabina lui. Abia l-au scos dintre fiare…

         – Nevasta, Rina, menajeră la azil, când a auzit, a alergat la spital, unde-l duseseră. Până să ajungă, grăbită și amărâtă cum era, nu s-a mai uitat pe unde merge și a dat o mașină peste ea. Au dus-o în același spital. Într-un ceas, și-a dat și ea sufletul, i-a luat vorba Zăbală, până când Gâlceavă și-a aprins țigara.

         – La spital, s-au întâlnit rudele: Florea, fratele, Iulica, sora mortului, și Ghilă Flămându, soțul ei. Au intrat deodată. I-au găsit la morgă, atât pe Ion, cât și pe Rina. Erau unu’ lângă altu’. Iulica a început să țipe și să-și dea cu pumnii-n cap: „Ce-o face bieții copii, că aveau două mândrețe de băieți! Doamne, ce năpastă o fi asta pe capu’ lor, Doamne?!”

         – Uite că vine Pogonaru, șefu’ de la brigadă. Nu s-o fi gândit că nu e bine să bați dealurile pe crăpătu-ăsta?

         Pe toți i-a cuprins… foiala, iar doi au dat semne a se ridica; au fost însă opriți.

         – Bună ziua! vă zic, dacă de muncă nu e rost pe căldura asta.

         – Bine-ai venit, șefule, să trăiești! Tot cu controlu’, te trimise președintele? Și veniși pe jos ca să ne arăți că faci economie de combustibil, conform indicațiilor de sus, ha?

         – Ce control, ce motorină? Sunt la Fântâna Vlaicului și nu pot să mișc. Se rupse cureaua de la alternator. Credeam că găsesc la voi una…, și i-a privit pe rând, dar fiecare din cei șase a săltat din umeri.

         – N-avem, șefule. Asta număi la atelier poate fi găsită, dac-o exista și-acolo…

         – Dar voi ce faceți? Merge unul cu mine sau îmi dați un tractor ca să ajung la brigadă? Hai, care vreți?

         – Bine, dar măi stai ca să treacă zăpucul ăsta, că ne topim pân-acolo.

         – Ce discutați aci, că vă văzui posomorâți rău? a schimbat vorba Pogonaru.

         – Vorbeam d-alde Găman.

         – Da, mă! Mare nenorocire! I-a îngropat în aceeași zi…

         – Vezi ce-ți e soarta omului? Pleacă de acasă ca să agonisească pentru o viață măi bună și să facă un rost copiilor, iar acum copiii au ajuns pe drumuri.

         – O avea grijă Florea…

         – Florea? A avut grijă cât a avut, dar a zis că la școală nu poate să-i țină fiindcă are și el fata și le-a spus să plece în lume și să-și agonisească singuri traiul, că sunt mari.

         – Păi unu’era la școala de meserii…

         – Da. Măi avea un an și termina.

         – Iar al doilea, pe care îl adusese la școala din satul nostru, n-a apucat nici să fi terminat cele opt clase.

         – Încotro o fi luat-o ei?

*     *

         A venit revoluția. Cu bune, cu rele, oricum, lumea s-a schimbat. Ceapeurile s-au destrămat, oamenii și-au recăpătat proprietățile. Ba, cine a fost mai „harnic” a putut să ia mai mult decât a avut înainte de colectivizare.

         Marcu și Pogonaru s-au întâlnit la cârciumă. S-au salutat și s-au așezat la o masă, unde, cu berea în față, au depănat amintiri și au emis opinii despre evoluția evenimentelor, despre unul, despre altul dintre noii conducători politici.

         – Șefule, te-ai aranjat bine: ai înjghebat asociație, ai tractor cu remorcă, plug, grapă, de griji ai scăpat, că ai copiii mari, o fată ai măritat-o…, a schimbat vorba Pârvu.

         – Marcule, află că nu întotdeauna lucrurile stau așa cum se văd de-afară. Eu nu mai am odihnă nici ziua, nici noaptea. Alerg după combustibil, după piese de schimb, dacă juratele astea de utilaje sunt cam bătrâne și au început să mă lase. Iar prețurile…, mamă, mamă! Cresc de la o zi la alta. Cred că mai bine ai procedat tu, fiindcă te-ai angajat la stat.

         – E-adevărat, dar nu se știe cât o să dureze. Mi-a trecut o vorbă pe la ureche: iaseurile se vor desființa. Mai întâi devin societăți pe acțiuni, apoi nu se va mai auzi de ele. Suprafețele lor s-au redus deja, dacă oamenii și-au luat înapoi pământurile.

         – Și ce e cu asta? Crezi că nu mai rămâne pământ de muncă? De-asta să nu te plângi!

         Prin fumul des de țigară, Pogonaru l-a zărit intrând pe Florea Găman.

         – Îl vezi pe-ăsta? s-a adresat el lui Marcu. Nu se măi satură de pământ; parcă i-a luat Dumnezeu mințile.

         – De ce crezi așa?

         – Păi n-ai auzit? S-a făcut stăpân pe averea nepoților, copiii fratelui său, Ion Găman; le-a luat casa, pământu’… Bieții copii, acum oameni în toată firea, au venit la casa părintească. Unul cică a fost cioban și are deja o turmă de sute de oi; s-a-nsurat, are doi copii, i-a adus cu mașina lui. Celălaltu’ este furnalist la Hunedoara. Au venit amândoi ca să-și caute drepturile și ar vrea să-și facă vilă aci. Unchiu’ lor, Florea Găman, i-a luat la goană.

         – Ce le-o fi spus Florea?

         – Că nu au nici un drept. Ce ar fi moștenit, i s-a cuvenit lui pentru că a făcut înmormântările și pomenile pentru părinții lor, i-a întreținut pe ei pân-au plecat… Și-apoi, ei au părăsit averea părinților și, dacă nu avea el grijă, până acum se prăpădea, nu mai găseau nimic.

         – Se poate? Eu nu credeam că există așa om.

         – Nici eu. Dar, vezi, niciodată nu poți să știi ce zace în mintea unuia.

         – Uite, domne, cum îl schimbă averea pe om sau, mai bine zis, setea  de avere; îl face din om ne-om, îi ia mințile!!!

                                                                     Ion R. Popa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *