https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins

• 1PARTEA ÎNTÂI
  • 1.1CAPITOLUL I – Întâiul sânge
  • 1.2CAPITOLUL II – “Dar nu vezi că au înflorit salcâmii?”
  • 1.3CAPITOLUL III – Paul și Virginia
• 2PARTEA A DOUA
  • 2.1CAPITOLUL I – Recepție la prefectoreasă
  • 2.2CAPITOLUL II – Zile de iarnă
  • 2.3CAPITOLUL III – Evadarea
  • 2.4CAPITOLUL IV – Elisabeta Donciu
  • 2.5CAPITOLUL V – Buță
  • 2.6CAPITOLUL VI – Catren
  • 2.7CAPITOLUL VII – Evenimente în oraș
  • 2.8CAPITOLUL VIII – Între Vii
• 3PARTEA A TREIA
  • 3.1CAPITOLUL I – Paul și Lucreția
  • 3.2CAPITOLUL II – Cello Viorin
  • 3.3CAPITOLUL III – Soeur Denise
  • 3.4CAPITOLUL IV – O întoarcere și o plecare
  • 3.5CAPITOLUL V – Singură
  • 3.6CAPITOLUL VI – “Cântecele blondei Agnes”
  • 3.7CAPITOLUL VII – Buță prizonier
• 4PARTEA A PATRA
  • 4.1CAPITOLUL I – Într-o zi de iulie…
  • 4.2CAPITOLUL II – Rochia neagră
  • 4.3CAPITOLUL III – Strada Cerbului
  • 4.4CAPITOLUL IV – Elisabeta îngrășată
  • 4.5CAPITOLUL V – Nopțile cele dintâi și cele din urmă
  • 4.6CAPITOLUL VI – Suită pentru pian și mică orchestră (OP. 6)

PARTEA ÎNTÂI[modifică]

CAPITOLUL I – Întâiul sânge[modifică]

CÂND, ÎNTR-UNA DIN ULTIMELE zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz de la școală, se opri în prag și spuse că “nu se simte bine”, doamna Dunea înțelese că ceva neobișnuit se întâmplă cu fata ei.

Nu o durea nimic. Era doar palidă și își simțea ochii calzi.

Încercă a doua zi să se ducă la școală, dar se întoarse din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă s-o petreacă, și fugi repede pe lângă ea, până în casă, să plângă pe coada pianului deschis.

Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea rămânea dezarmată în fața acestei paciente fără dureri și fără glas.

— Adriana, spune mamei ce te doare.

Nu știa. Era soarele de primăvară, prea curând venită?

Era lumina dublă a dimineții și a zăpezii? Era mirosul acela putred și nou, a două anotimpuri ce se întâlneau?

Nu știa. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o amețeau. Pasul ei, de obicei mic și ferm, se deschidea acum leneș, înăbușit în covoare, și împiedicat parcă de o trenă imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută în registrul modest al cunoștințelor ei literare o imagine și o găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză și singurătate, purtându-și rochia de paradă în sala tronului, pustie.

Chemat din oraș, domnul Iuliu Dunea, care nu le cunoștea pe eroinele fetei lui, o întrebă părintește dacă nu cumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateță la care fata răspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în brațele mamei, care tocmai intra pe ușă. Părinții se întrebară din ochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, și nu găsiră nici unul răspunsul așteptat. O clipă plânsul Adrianei stărui, mai domol, și înduioșat de propria lui tragedie, în odaie…

Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul lui simț neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de cap sau de picioare, pe care ar fi înțeles-o, o criză de lacrimi din senin.

Prostii, zise. Am să trimit doctorul.

…Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperarea Adrianei scăzu. Se culcase și – în așternut, la acea oră neobișnuită – avu o senzație de moleșeală, de maladie ușoară, de convalescență, senzație care îi amintea anumite seri de vacanță, anumite ceasuri petrecute în curte, pe șezlong, în așteptarea somnului care întârzia.

Îi întinse doctorului o mână moale și surâse. El o păstră în mâna lui și își consultă cu destulă neglijență ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus să-și ia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupul gol. Era al unui copil și avea totuși în liniile lui drepte o ciudată trăsătură de asimetrie și destindere. Pieptul acela de băiat abia mai răsărit se rotunjea ușor în jurul celor două puncte roșii și avea în mișcarea regulată a respirației o înălțare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-ar fi ținut cu îndărătnicie plapuma mai sus de șolduri, doctorul ar fi văzut același tăcut efort către maturitate și în linia piciorului subțire de la gleznă la genunchi, dar plină și desenată precis pe pulpă.

Ridică ochii spre capătul opus al patului, de unde mama urmărea îngrijorată examenul și zâmbi cu înțeles.

— Mai nimic, mai nimic. Fata crește.

Și pentru că doamna Dunea ezită să înțeleagă, el stărui.

— Înțelegeți? Adriana nu mai este un copil. Curând, foarte curând, are să fie o adevărată duduie.

Plictisită de vizita prea lungă a medicului, Adriana nu prinse pe moment înțelesul vorbelor lui. Și le repetă indiferentă în gând și – ca și cum de abia atunci, în murmurul ei interior, de ar fi prins realmente un sens – tresări.

O căldură moale îi trecu pe obraji și se răspândi prin tot corpul.

“Vai tu, ce bine!” ar fi strigat Adriana, dacă în locul mamei, la căpătâi, ar fi vegheat Cecilia, colega ei de bancă, și ar fi bătut copilărește din palme. Încercă gestul. Dar un instinct sigur îi porunci să-l oprească la timp. Nu știa precis de ce, dar simți că este în bucuria ei un lucru nepermis. Vocea corectă a doctorului, zâmbetul stânjenit al mamei, tăcerea ce se făcuse brusc, toate acestea la un loc și încă ceva mult mai puternic și mai adânc decât gesturile lor, ceva care se desprindea din inima fetei și se urca în gâtlej, ca un gâlgâit nedistinct de sânge cald și râs nebun, îi spuseră că în fond “Adriana nu mai este un copil”, cuvintele acestea simple, care într-un salon ar fi fost luate drept o politeță oarecare, ascundeau un mister pe care o fată cuviincioasă nu trebuie să-l priceapă în fața părinților ei.

Se surprinse deci cu mâna ridicată în aer și nu știu ce să facă cu ea. Căuta un gest convenabil, care, să sfârșească mișcarea începută și, pentru că nu găsi, își retrase brațul repede, cu o stângăcie speriată, de care mama și doctorul făcură haz. Adriana se temea de ei. Voia să fie singură. Se întoarse în așternut încet, lăsându-se pe coapsa dreaptă, bucuroasă să-și simtă greutatea, privi frumos și spuse cu o voce caldă, alintată:

“Mi-e somn, mamă…”

Zilele care urmară întâmplării acesteia fură insuportabile. Adriana amenința casa întreagă cu accesele ei de plâns, gata să se pornească la întâia vorbă, spusă prea tare sau prea încet, în odaia alăturată, în curte sau undeva prin vecini. Nu suferea zgomotele. Nu suferea liniștea. O indispunea umbra ștearsă a serii, când pe la ceasurile șase (era în martie) lucrurile din curte, privite prin fereastră, își pierdeau conturul. O enerva lumina dimineților, albă și crudă ca strălucirea bucății de fosfor, pe care odată, la pension, o tăiase, profesoara pe o hârtie sugătoare. Soarele acela sunător ce inunda străzile ca o enormă revărsare de ape transparente o amețea și îi făcea rău.

Obrajii aveau o culoare veștedă, închisă aproape de ochi, rotunjită acolo în cearcăne mari și descrescând apoi până la colțul buzelor, unde săpa un surâs umbrit.

Dispozițiile fetei variau de la o clipă la alta. Era agitată, temându-se de zgomotul cel mai depărtat, îngrozită de propriul ei glas, respirând sacadat și grăbit ca după o fugă fantastică, privind rătăcit în jur, oprindu-se atentă în mijlocul vorbei, ca și cum ar fi ascultat cum se dezleagă undeva înăuntrul ei o taină, revenind pe urmă cu, o grabă care nu se știa bine dacă vrea să scuze oprirea sau vrea să evite o explicație. Se mișca atunci febril, cu gesturi repezi, părăsind un lucru început pentru altul, de care uitase cu o zi înainte și pe care avea din nou să-l lase peste două minute, neîndemânatică și proastă, țipându-și enervarea prin toată casa, peste capul tuturor, până ce, obosită de efortul acesta, rușinată de aceste mici mizerii, se oprea brusc și izbucnea în plâns.

Avea atunci impresia că inima i se rupe și că tot sângele izbucnește de acolo într-o surdă hemoragie. Gândul o emoționa: se vedea neînțeleasă de toți, singură pe lume cu marea ei sfâșiere, sortită să moară la cincisprezece ani ca o floare în prima noapte caldă, prizonieră între pereții casei, între oamenii orașului și pe întinderea pământului, tristă și singură, numai ea, săraca. Și ofta.

Dar într-o noapte boala ei ciudată se dezlegă. Dintr-o sfârșeală, care nu-și dădea seama dacă era leșin sau somn, o trezi târziu după miezul nopții un fior. Adriana nu știa ce este: să fi atins din greșeală cu piciorul bara patului și răceala alamei să-i fi trecut pe trup ca o pânză de apă?

Simțea cum se desprinde înăuntrul ei o linie rece și cum se pierde treptat într-un clocot surd de căldură, cum se împotmolește această șuviță de frig într-o dogoare de sânge și cum ființa ei întreagă se mistuie ca într-o mare și singură văpaie. Era o senzație de alunecare înceată. Nicio asprime în trupul acela destrămat.

Simțea numai cum trăiește fără dimensiuni, într-o aceeași carne blândă și umedă, la fel de neprecisă pe pulpă, pe brațe, pe obraji, substanță elastică și moale, miez cald de pâine neîncepută, cartilaj crud de stridie palpitând într-un sânge care vrea să spargă și nu poate.

Ar fi vrut să strige. Nu de frică, dar i se părea că glasul ei tare ar fi fost acolo singura dovadă că trăiește și că, în efortul de a rosti un cuvânt, s-ar fi simțit întreagă cum se încordează și cum se rupe din această agonie, în care avea conștiința neclară că se pierde. Ar fi strigat cu nădejdea de a se regăsi. Tăcu totuși. Nu era capabilă de efort: ar fi istovit-o. Se lăsă prinsă mai departe în acea nesfârșită oboseală și se sorti învinsă nenorocului ei.

“Dacă mor?”

O lacrimă tremură între gene. Gândul o revolta. Nu, nu trebuie să moară aici, singură, fără știrea nimănui, nenorocită în nepăsarea nopții, sfârșindu-se de o durere fără nume, simțind că se duce și incapabilă totuși să se împotrivească ceasului din urmă, măcar cu un strigăt, măcar cu un suspin.

Își strânse pumnii – și îi găsi. Fu întâia senzație fermă în acea pierdere, îi lipi de coapse și îi apăsă băiețește în carne. Se afla, în sfârșit, mădular cu mădular, își refăcea corpul subțire între perne. Era o încordare cruntă, disperată, ce trebuia să-i înfrângă moleșeala, să-i descurce țesuturile adormite, să-i biciuiască membrele paralizate.

Se îndulci însă ceva în această rezistență și trupul se rotunji ca sub povara unei greutăți dinăuntru. Un alt val de moleșeală zvâcni undeva în sânge, într-o palpitare domoală, rugătoare. Trebuia să se frângă ceva acolo. Corpul tot se învolbura în acea dureroasă voluptate de carne rănită. Fata încercă slab o ultimă opintire. Apoi căzu moale între perne, depărtă leneșă picioarele, își lăsă capul pe piept și oftă înfrântă de plăcere și tristețe.

Simți cald pe pulpe și – depărtat, obscur – își aminti gustul sângelui.

CAPITOLUL II – “Dar nu vezi că au înflorit salcâmii?”[modifică]

ÎNTÂMPLAREA TRECUSE FĂRĂ alte complicații sentimentale. Mama Adrianei avea pentru crizele sufletești ale fiicei ei aceeași înțelegere îngăduitoare și oarecum neatentă, pe care cu douăzeci de ani în urmă o avusese pentru propriile ei tulburări și taine: știa că au să treacă.

Dacă n-ar fi oprit-o un sentiment neobișnuit de jenă, i-ar fi spus foarte simplu fetei că supliciul acela fusese normal, că spaima are să treacă ușor, că toate acele deznădejdi inutile aveau să fie uitate și că într-o bună zi are să plece și ea din casa părintească, la brațul unui alt Iuliu Dunea și are să râdă de toate acele prostii, dacă le va mai ține minte.

Prefera însă să treacă peste cele întâmplate și să evite explicații greu de dat. Pentru ea, noua vârstă a Adrianei nu însemna decât o schimbare în igiena unui copil. Atât.

La drept vorbind, avusese totuși o clipă de emoție. Gândul că în aceeași casă începe să trăiască încă o femeie și că această femeie este propriul ei copil, trezea în sufletul ei împărțit între un început de gută, un bărbat bun și o fată cuminte, ceva dintr-o veche cochetărie, care o făcea să simtă nedeslușit și regretul tinereții ce pleca pentru totdeauna și orgoliul părintesc ai celei ce se ridica. În fața patului Adrianei, Maria Dunea își aminti, ca la o margine de drum, tot ce fusese viața ei obscură de fiecare zi și oftă încet. Iar Adriana din această tulburare a mamei și din gravitatea cu care îi spusese să se odihnească, fiindcă trebuie să fie obosită (de unde știa că are nevoie de odihnă?), păstră credința că în întâmplarea din noaptea trecută era un lucru tainic și vinovat, un mister asemănător povestei unui unchi plecat de tânăr în America și a cărui fotografie o țineau în casă, fără ca vreodată să îndrăznească cineva să-i spună cu glas tare numele, de față cu ea.

De aceea poate, seara când se culcă, strângându-se toată sub plapumă, avu senzația ascunsă că săvârșește un delict.

Câteva zile mai târziu Adriana se întorcea la școală. Nu era nici leneșă, nici alintată. Dar mama ei preferase să o țină mai mult pe lângă casă, în timpul acelor zile dificile: cunoștea curiozitatea cu care fetele de vârsta Adrianei se adună prin colțuri să-și spună cu voce joasă o mie de prostii pe care nu le înțeleg.

Doamna Dunea nu iubea misterele. Domnul Dunea nici pe atât.

O vreme fata fu ținută în apropierea lor, acasă, la cinematograf, sau la plimbare. Vizitele prietenelor, rare dealtminteri, erau primite în prezența întâmplătoare dar infailibilă a unuia din părinți. Cât privește învățătura, nu era nicio primejdie.

Câteva săptămâni de lipsă de la “Notre Dame d’Avignon”, școală de limbi moderne, pictură și bune maniere, erau o pierdere reparabilă. Nici măcar premiul de la sfârșitul anului nu era în primejdie. Adriana nu primise regimul acesta cu prea multă părere de rău. Ceea ce se petrecea cu ea însăși o interesa prea mult, ca să umble după o libertate cu care nu avea ce face. Glumele de la școală, rivalitatea sau prietenia colegelor, simpatia lui soeur Denise chiar – ce însemnau toate aceste lucruri, când ea se simțea gata să moară! Arunca asupra trecutului – trecutul ei de 15 ani, cu păpuși, caiete și fleacuri – o privire obosită ca a acelor oameni care se întorc după o mare nenorocire, într-un oraș vesel, luminat și fără griji.

Totuși, în dimineața aceea, se ducea la școală cu bucurie.

Nu era curioasă să vadă: aștepta să fie văzută.

Căci ce puteau să-i spună ei fetele acelea care, toate la un loc, nu știau ce știa ea? Poate Margareta… Ea a fost totdeauna mai ciudată decât celelalte… Sau poate nici ea… Adriana nu se opri cum obișnuia altădată, în fața liceului de băieți. Nu o mai interesa banda aceea de zănateci, care urlau și se băteau, tocmai când se întorceau fetele de la școală, ca să-i vadă și să-i admire poate. Câțiva pași mai departe, un domn se înclină respectuos din pragul unei prăvălii,

“Am onoarea, domnișoară Dunea.”

Adriana roși. În trecere, își privi în oglinda unei vitrine talia înălțată și obrazul tras. Altădată, nu mai departe decât acum două luni, i s-ar fi spus “bună ziua, drăguță”.

Când intră în clasă, soeur Denise începuse lecția.

O întrerupse totuși în cinstea ei, coborî de pe catedră, o mângâie pe păr și o săruta. Era o răsplată, pe care tânăra călugăriță o dădea numai la sfârșitul trimestrelor, elevelor celor mai bune. Toată clasa vui de surpriză și invidie.

Galbena Lucreția Ginuleseu, preferata interimară a lui soeur Denise, în timpul cât lipsise Adriana, tremură de necaz. Ar fi roșit de mânie: pielea ei galbenă totdeauna nu-i permitea însă variații de culoare. Numai Adriana rămase insensibilă. Ea era deasupra acestor copilării și, dacă demnitatea ei de convalescentă i-ar fi permis, ar fi surâs.

În bancă răspunse entuziasmului Ceciliei Coteanu cu o strângere de mână obosită. Își scoase, cu mișcări încete, blocul, linia și creionul, dezlipi o hârtie albă și scrise pe marginea ei de sus, caligrafic, cu litere mari și rare: Adriana Dunea, 8 aprilie. (Aprilie? Să nu fi înflorit încă salcâmii pe bulevard sau a trecut pe lângă ei, fără să-i vadă? E și greu să observi toate lucrurile, când ești atât de obosită. Nici pe domnul Popescu nu l-ar fi văzut, dacă nu i-ar fi strigat el:

“Am onoarea, domnișoară Dunea!” Ce nostim era!)

Din spate o colegă îi strecură o hârtie. Adriana citi: “Mi-a adus papa un jersey ca al tău, de la București, lavabil și cu dungi roșii. Să vezi ce drăguț. Vii după-masă să-l vezi?“

Adriana ridică din umeri plictisită și încercă să deseneze.

— Știi ce-a spus Gelu aseară? Că femeile sunt niște năpârci și că el…

— Vă rog, Coteanu nu mă lasă să lucrez.

Se făcu un moment de liniște. Adriana își pâra pe cea mai bună prietenă. Toate capetele se întoarseră surprinse spre banca ei.

O rumoare de indignare și satisfacție urmă întâiului moment de uluială: se dovedea deci inima neagră a unei premiante și se despărțeau cele mai bune prietene din școală.

Lucreția Ginuleseu se miră cu glas tare: “Vai tu, ce scârboasă!” Soeur Denise preferă să nu audă nimic și continuă să corecteze pe catedră un desen. Cecilia, după ce încercase câteva momente să-și oprească lacrimile încruntându-se și privind pe fereastră afară, izbucni în plâns, tocmai când calmul se restabilise în clasă. Plângea frumos și fără zgomot, pentru plăcerea și necazul ei.

Iar Adriana, tristă și ea, dar de o tristețe superioară, continua să deseneze cu o convingere și cu o atenție atât de profunde, încât s-ar fi spus că pentru ea nici dimineața care năvălea pe fereastră și punea mari pete de lumină pe podele, nici prezența ostilă a colegelor, nici plânsul Ceciliei și nici propria ei ființă nu existau, ci numai linia neterminată pe care vârful creionului o urmărea pe hârtie…

Totuși Cecilia se apropie de ea în recreație.

— Ce ai cu mine, Adriana? De ce ești supărată? De ce ești rea?

Adriana zâmbi cu bunătate, se gândi puțin ca un om mare încurcat de întrebarea unui copil, căruia n-are cum să-i răspundă.

— N-am nimic cu tine. Nu sunt supărată. Și cred că nu sunt rea.

Cecilia insistă.

— Ce știi tu? exclamă Adriana cu un gest vag. Ce știi tu?

Și pentru că Cecilia rămânea mai departe tristă în fața ei, pentru că ochii îi erau atât de rugători și pentru că ea însăși avea nevoie să spună cu glas tare tot ce se frământa în mintea ei de atâtea zile și să arate măcar uneia din copilele, care alergau prostește prin curte, că viața e altceva decât un joc, că e ceva trist și sfâșietor și mare, un lucru pe care ea îl știe, pentru că l-a simțit și îl simte, pe câtă vreme ele nici nu-l bănuiesc. Adriana căută în amintire o vorbă, se uită împrejur cu băgare de seamă, ca și cum de acolo, de la gratiile de fier, de la pietrele străzii, ar fi trebuit să afle ce să spună, ridică ușor capul și, zărind o creangă ce se apleca albă peste poartă, prinse iluminată simbolul și, pe de o parte convinsă că își dezvăluie astfel toată taina, iar pe de altă parte dezolată de a nu putea spune cu vorbe lămurite adevărul adevărat, strigă înăbușit, cu o voce care cădea ca un om obosit lângă o poartă închisă:

— Dar nu vezi, nu vezi că au înflorit salcâmii?

Și speriată de propriul ei glas, rușinată de tot ce i se părea că mărturisește, fugi. Cecilia rămase locului, neînțelegând nimic. Un râs băiețesc izbucni deasupra ei. Era Margareta care, de la fereastra clasei, ascultase convorbirea celor două prietene.

La amiază, Adriana plecă singură din clasă, după ce fetele se grăbiseră ca de obicei să alerge spre bulevard, de teamă să nu piardă trecerea liceenilor. Altădată îi plăcea și ei jocul ăsta. Acum…

Mergea liniștită, cu pasul șovăitor, cu privirea gravă. Se opri la colț să respire adânc și să privească. Bulevardul se deschidea larg purtând în mijloc, între cele două trotuare laterale, un trotuar lat și nepietruit cu două lungi șiruri de salcâmi, ce își uneau coroanele într-un fel de boltă deasă prin care lumină violentă a amiezii trecea filtrată, cumințită. Aerul era înviorător. Dacă n-ar fi știut ea cât e de tristă viața, ar fi râs și i-ar îi privit pe liceenii care treceau.

Drept în fața liceului, o ajunse din urmă Margareta și o întrebă dacă o supără mergând cu ea spre casă. Adriana primi cu răceală. Câțiva băieți care tocmai ieșiseră pe poarta liceului își scoaseră serioși șepcile când ajunseră în dreptul celor două fete, dar îndată ce trecură în urma lor, izbucniră cu toții în râs.

De peste drum un băiat scurt și gros, care observase scena, strigă: “Crailor!”.

— Vai ce obraznic, Buță ăsta, observă Margareta.

— Dar cine ne-a salutat adineauri? se interesă Adriana, care nu se știa cunoscută.

— Cum, nu-i cunoști? Alexandrescu, Proca, Victor Ioanid, Gelu. Nu-l cunoști nici pe Buță? Nici pe Gelu, vărul Ceciliei?

— Nici.

Adriana ar fi fost bucuroasă să afle care anume fusese Gelu, despre care Cecilia îi povestise mai de mult atâtea lucruri curioase, dar ar fi trebuit să se întoarcă și să privească înapoi, ceea ce nu se cuvenea și, gândindu-se bine, nici nu o prea interesa. Sunt atâtea lucruri mai grave în lume. Redeveni gânditoare și merse tăcută lângă Margareta, care și ea păstră o bucată de drum aceeași tăcere, deși era vădit că vrea să spună ceva, numai că nu știa cum să înceapă. Deodată se opri.

— Adriana, știi că și pentru mine au înflorit salcâmii?

Fu un moment de buimăceală, în care amândouă fetele nu știură ce să creadă, una neînțelegând de unde a putut fi aflat secretul ei, cealaltă întrebându-se dacă nu cumva se va fi înșelat asupra înțelesului vorbelor surprinse la școală. Până la urmă Adriana se dezmetici,

— Nu?!

— Ba da. Și încă de mult,

Înțelegea în fine singurătatea Margaretei, disprețul cu care privea jocurile și certurile lor, indiferența cu care pierduse iubirea lui soeur Denise, aerul ei mândru și misterios, curajul cu care spunea anumite lucruri, cărțile pe care le citea sub bancă, poeziile pe care și le recita ei însăși, înțelegea mai ales privirea ei ciudată, de atâtea ori melancolică și de atâtea ori sclipitoare, de atâtea ori disperată și de atâtea ori bătătoare de joc.

Ar fi vrut să-i sară de gât, să o sărute mult, mult de tot, să-și ascundă fața în șorțul ei și să-i strige: “Margareta, tu ești adevărata mea prietenă!”

Dar erau pe bulevard. Băieții treceau gălăgioși pe lângă ele. Fetele se uitau curioase. Nu era aici locul unei asemenea confesiuni. Merseră de aceea mai departe, fără să-și vorbească. Margareta mândră de succes. Adriana intimidată de veste, amândouă emoționate, fericite.

Pe pragul porții, aștepta doamna Dunea și le făcea de departe semn.

— Vedeți, v-am adus-o pe Adriana până acasă, ca să n-o mănânce lupii.

— Ești o fată bună, Margareta. Eram într-adevăr îngrijorată. Știi, după gripa pe care a avut-o…

Doamna Dunea regretă imediat acest exces de discreție. Observase pe fața fetelor un scurt surâs de înțelegere și, privindu-le, își spuse că oricum sunt prea mari, ca să le păcălească cu întâia vorbă găsită.

Îi fu foarte neplăcut să se vadă învinsă de tăcerea respectuoasă, dar nu mai puțin semnificativă a fetelor. Schimbă de aceea repede vorba, glumi puțin și se duse să-și vadă de treburi. Iar Margareta, înainte de a se despărți de Adriana, îi ceru caietul ei de suveniruri și scrise, cu o caligrafie de zile mari, această cugetare:

Tout est vain, tout est instable
Dans ce monde et dans cette vie,
Seule, ma chère, est désirable
L’amitié de ton amie.

Citi cu glas tare și semnă.

CAPITOLUL III – Paul și Virginia[modifică]

“ADRIANA SE FACE FRUMOASĂ”, îi spuneau de la o vreme doamnei Dunea cucoanele care o vizitau, când din întâmplare, în căutarea unei cărți, fata intra în salon să le spună bună ziua.

“E o fată mică”, protesta mama cu o modestie cochetă.

Iar Adriana, preocupată de cartea pe care venise s-o caute, ca și cum n-ar fi auzit ce se spunea despre ea, ieșea din odaie cu un aer de exagerată absență, neuitând niciodată, bineînțeles, să se oprească în prag și să surâdă vag, ca unei amintiri. Știa că după ce va fi închis ușa, musafirii vor continua să se mire de frumusețea ei. Ba uneori, după ce făcea câțiva pași apăsați, se reîntorcea în vârful picioarelor și asculta la ușă elogiul, căruia rezerva doamnei Dunea îi dădea un aer de mic complot între mamă și fiică.

Dar Adriana se făcea cu adevărat frumoasă.

Nu crescuse. Sau, oricum, nu crescuse atâta încât cine o vedea des să-și poată da seama. Căpătase însă o extremă suplețe în mișcare și, privind-o, aveai impresia nu că s-a înălțat, ci că se înalță atunci, înaintea ochilor. Privit din spate, piciorul fetei, prea drept de la glezne la sfârșitul fluierului, avea acolo, la îndoitura din dos a genunchiului, o inflexie ușoară, ce părea numai o încordare trecătoare a unui mușchi leneș, un oval fin gata să se destindă și să dispară ca o cută de apă: dar înclinarea aceasta provizorie stăruia și ceea ce păruse un moment o simplă tremurare, rămânea o linie. Amănuntul acesta îi dădea piciorului o expresie zveltă, sprintenă: tot trupul părea că izbucnește hotărât, ca sub apăsarea unei puteri dinlăuntru. Dar acestea nu erau decât detalii de duminică. Fiindcă atunci Adriana schimba șorțul de uniformă, sub care trupul își atenua frumusețea, și își punea o rochie de stradă, destul de scurtă pentru ca piciorul ei înalt să rămână înalt.

E drept însă că împotriva frumuseții ei, care începuse să crească ferm și liniștit, niciun șorț din lume și niciun regulament de școală n-ar fi știut să facă mare lucru.

Nimic nu-l oprise bunăoară pe Paul Mlădoianu, vărul bun al Adrianei, băiatul uneia din surorile doamnei Dunea, măritată la Craiova cu un negustor bogat, ca intrând într-o sâmbătă după-amiază în casa rudelor lui, să recunoască în verișoara îmbrăcată în șorț negru o veritabilă duduie, de o veritabilă frumusețe.

Paul venea pentru câteva zile ca să lichideze, în numele tatălui său, mare fabricant de stofe, un debitor oarecare. Proaspăt licențiat în drept, își începea astfel cariera cu un simplu exercițiu pe care putea să-l piardă, fiindcă suma angajată era neînsemnată. Ce îl necăjea, în acest neprevăzut voiaj, era faptul de a trage la casa unor oameni pe care abia îi cunoștea. Păstra despre familia Dunea amintiri depărtate: o femeie care îl pupa zgomotos pe amândoi obrajii, un domn care îi interzicea să-i privească peste umeri cărțile la pocher, o verișoară alintată și teribilă.

Surpriza lui fu sinceră.

Ei, dar nici nu te mai recunosc. Ce verișoară strașnică am! Da știi că te-ai făcut frumoasă!

Evident, Adriana știa. Roși totuși și protestă vag.

— O, ești drăguț.

Un ceas le fu de ajuns ca să se obișnuiască; doamnei Dunea pentru ca să servească dulcețuri și să întrebe vești de acasă, Adrianei pentru ca să-și vadă mai de aproape vărul și să observe că e brun și înalt, lui Paul pentru ca să ofere cadourile aduse și să-și amintească de unchiul Iuliu.

— Știți, aș vrea să-l văd înainte de a se întoarce el de la birou. Vreau să-i fac și lui aceeași surpriză ca și vouă. Și pe urmă, trebuie să-i cer câteva relații despre afacerea pe care am venit s-o lichidez. Doamna Dunea se scuză că nu poate să-l însoțească (”înțelegi, cu gospodăria…”) și o rugă pe Adriana să-l conducă.

Pe stradă, fata fu vorbăreață. Era un fel de panică în graba cu care povestea la întâmplare o mie de nimicuri, dădea explicații necerute, răspundea întrebărilor nepuse. Câtăva vreme Paul merse calm, fără s-o asculte, îl dispunea vocea ei emoționată. Își privea verișoara cum se agită, cum gesticulează, cum zâmbește și, cu un gest simplu, îi luă brațul ca să o țină cuminte lângă el. Adriana, care pentru moment roșise și se intimidase într-atâta încât avu nevoie să se înece pentru a explica brusca ei tăcere, se obișnui repede cu acest fel de a merge și îl găsi normal.

Vorbeau acum amândoi, antrenați de mers, râzând zgomotos când se întâmpla să-și descopere simpatii de cinematograf comune, supărându-se amabil când nu se înțelegeau.

Nu un singur trecător își va fi spus în acea zi, oprindu-se în urma lor, că “se vede, fata lui Iuliu Dunea se logodește”.

Seara mai ales, după cină, când tinerii se arătară tot la braț, în centru, urmați la câțiva pași de părinții fetei.

Plimbarea trebuia să aibă ceva solemn în acea seară de sâmbătă, cinci între mesele de consumație rânduite pe trotuare până spre mijlocul drumului, orașul își desfășura mondenitatea, pasiunile și istoriile discrete.

Adriana știa că “sâmbătă seara”’ și “centrul” răspândea mai ușor un eveniment decât ceaiul “Societății de cultură și patronaj”, mai ușor decât bătaia de flori de la 10 Mai, decât serata liceului. De aceea, înainte de a pleca de acasă, se privise lung în oglindă, potrivindu-și pentru a zecea oară cutele rochiei roze cu fundă mare de catifea neagră pe spate și de aceea, în ultima privire pe care și-o aruncase din ușă, cuprinzându-se toată în cadrul oglinzii din salon, avusese un surâs vag de melancolie și orgoliu.

Lângă Paul, la brațul lui, era liniștită. Când, din depărtare, zări întâile lumini ale centrului, când, apropiindu-se, prinse vag o frântură din cântecul orchestrei și din rumoarea scăzută a plimbării, ea își îndreptă din instinct umerii, încetini pasul și se ascunse absentă sub borul gamenului. Trecu printre mese gravă și preocupată, lăsându-se ușor pe brațul cavalerului ei și aruncând deasupra tuturora o privire indefinită, ce părea să se îndrepte departe spre Vii.

Veneau de acolo o adiere umedă de apă și plantă, un zgomot depărtat în care se putea distinge, după imaginație, uruitul unei căruțe, șuierul unei sirene de vapor sau foșnetul total, nedistinct al valurilor și al trestiei. Adriana se hotărî pentru ultima impresie, închise ochii și îi șopti vărului ei, cu un glas de confidență.

— E frumos…

— E frumos, observă la rândul lui Paul, scurt.

Abia atunci, reîntoarsă parcă dintr-o invizibilă depărtare și cu mișcarea grăbită pe care o au oamenii când îi surprinzi visând și îi întorci la realitățile mărunte ale vieții, ea își propti scaunul, se rezemă de spetează, plimbă o privire circulară asupra pieței, schimbă cu răceală câteva saluturi și într-un sfârșit se așeză.

Părea indiferentă: era mulțumită.

Fusese văzută tocmai de cine trebuia. Lucreția o privise de la o masă depărtată cu ochii ei mici și vineți, iar mai de aproape, într-un grup familiar. Elvira se oprise de câteva ori din vorbă și se uitase ca din întâmplare spre ea, reluând imediat discuția, ca și cum nici n-ar fi văzut-o. Dar Adriana cunoștea acest fel de a vedea “ca din întâmplare”.

Luni, toată clasa va muri de curiozitate să afle cine a fost tânărul înalt și brun de lângă ea.

Adriana era fericită. Îi făcea cu adevărat plăcere vărul acesta frumos și elegant, cu ghetre albe și baston, mirosind a tutun ca un bărbat și a parfum ca un om galant, vorbind tare cum trebuie să vorbească oamenii puternici, dar știind să aplece capul și să surâdă, când avea să-i spună ceva numai ei. Atunci obrazul lui aspru se apropia de al ei, trecând cu o mângâiere reținută. Fata aspira cu plăcere mirosul de tutun și pastă dentifrice al gurii lui, și, întrebându-se ce anume o tulbura în acel parfum, aștepta curioasă să-l vadă iar apropiindu-se.

I se adăuga acestei senzații cântecul orchestrei. O romanță nouă atât de tristă, încât în toată piața centrului se făcuse deodată tăcere și nu se mai auzea decât zgomotul fisticului spart și – acoperindu-l – melodia aceea legănată. Adriana închise ochii, pentru ca să șteargă din față imaginea meselor cu țapi, scrumiere și alune și reținu, în singurătatea ei de o clipă, numai tremurul viorii și nedefinita înfiorare a obrazului bărbătesc de lângă ea. Reveria îi fu întreruptă de apropierea Ceciliei Coteanu și a părinților ei.

Veneau de la o conferință și se opriseră să salute familia Dunea și să povestească scandalul ce se petrecuse acolo. Nici de astă dată, povestea domnul Coteanu, liceenii nu se astâmpăraseră și nu-l lăsaseră pe conferențiar să termine ca lumea: au râs. Au aplaudat când nu trebuia și au bătut din picioare.

— E un scandal. Marțea trecută am prăpădit degeaba banii pentru Hamlet, că n-am auzit nimic din cauza lor. Astă-seară n-am înțeles un cuvânt ca lumea din tot ce a spus doctorul Porovici. E un scandal!

După plecarea familiei Coteanu, doamna Dunea o certă pe Adriana pentru răceala cu care răspunsese salutului Ceciliei.

— Nu i-ai spus nicio vorbă măcar. Înainte îți era cea mai bună prietenă și acum…

“Nu mă înțelege. Și nici dumneata nu mă înțelegi”, spuse tristă Adriana gata să se întoarcă spre Paul, care desigur știa ce înseamnă a nu fi înțeles, când deodată zări grupul liceenilor dând colțul și trecând pe trotuarul de peste drum, unul după altul. Știa numele tuturor, dar nu-i cunoștea pe fiecare în parte. Erau aceiași băieți pe care îi văzuse într-o zi salutând-o în fața liceului pe Margareta. Făcură în tăcere ocolul grădinii din față și se pregăteau să-l înceapă din nou, când, de la o masă alăturată, Elisabeta Donciu, cea mai bogată fată din D… făcu un semn unuia din ei, care, după ce ezită puțin, se despărți de grup, trecu drumul și, cu șapca în mână, se apropie de masă.

Adriana bănui că este Gelu, căci știa că el și Elisabeta sunt oarecum rude. Cei doi vorbeau în șoapte, uitându-se din când în când către grupul rămas pe trotuar. Elisabeta Donciu auzise ceea ce puțin mai înainte povestise domnul Coteanu și îi cerea, se vede, lui Gelu, care și el fusese la conferință, lămuriri despre cele întâmplate, căci acesta, după ce îi spusese încet mai multe lucruri, încheie ceva mai tare:

“Te asigur că a fost conferința unui imbecil”.

Adriana băgă de seamă că ascultase cu prea mare atenție convorbirea lor și îi fu necaz. Avea alături de ea un bărbat frumos, elegant și brun și își pierdea vremea trăgând cu ochiul spre un licean blond, slab și urât, care mâine se va lăuda poate că a fost fixat de ea. Ridică de aceea din umeri cu o mișcare indignată, ce voia să spună că nu e chip să nu auzi, când cineva are prostul gust de a vorbi prea tare, și se întoarse decisă spre Paul. Îl regăsi visător, ascultând aceeași melodie tristă pe care orchestra o reluase de astă dată în surdină. Adriana își rezemă discret fruntea în palmă, își legănă capul în ritmul lent al cântecului și redeveni melancolică. Iar după ce romanța se sfârși, după ce amândoi tăcură câteva clipe, ea îl întrebă:

— Cunoști cântecul?

Răspunsul întârzie. Paul încercă să-și aducă aminte? Sau, repetând în gând vorbele titlului, se întrista odată mai mult de înțelesul lor? Căci, după o scurtă tăcere, fără a întoarce capul spre Adriana, privind departe spre orizontul pe care o lună oportună prindea să-l lumineze, șopti rar, despărțind silabele:

Da. Ne rendez pas les hommes fous.

Adriana ghici o mărturisire în acest răspuns. Sau, oricum, o durere. Și bănuind în cuvintele cântecului o mustrare ce se adresa intenționat unei umbre iubite, dacă nu chiar ei, îl privi înțelegătoare și plecă încet capul.

Târziu, când luminile începură să se stingă și când, în grupuri rare, lumea se răspândi spre domicilii, lăsând în urmă doar grupul misterios al liceenilor rămași să termine ei ultimul ocol al grădinii, Adriana și Paul, precedați de perechea greoaie a soților Dunea, se depărtară cu pasul ezitând, el petrecându-și mâna sub talia ei și fredonând cântecul, ea fericită fără să știe bine de ce.

Acasă, Adriana trebui să cedeze patul ei mosafirului. Ea avea să doarmă pe o dormeză, într-un antret care despărțea dormitorul părinților de dormitorul ei. Se dezbrăcă repede, nerăbdătoare să se găsească odată în așternut și să viseze.

Îi plăcea de la o vreme patul. Îi plăcea să-și simtă trupul gol cum se destinde între perne, cum își lenevește mișcările, cum se cufundă în propria lui căldură. Se silea să nu adoarmă; mai mult decât amețeala somnului, îi plăcea această legănare nesigură, în care își simțea corpul cum ar fi simțit un corp ce, în același timp, ar fi fost al ei și ar fi fost al altcuiva.

Trecea ușor un picior deasupra celuilalt, îl ridica puțin, îl apropia din nou, înfiorată de acest joc întrerupt, pe care numai târziu somnul îl oprea.

Adriana era o fată harnică și doamna Dunea o mamă vigilentă. De aceea, dimineața când se îmbrăca, grăbită ca să plece la școală, ea nu putea să întârzie în fața oglinzii, ca să-și măsoare trupul și să se mire de schimbările ce se adăugau ca peste noapte. La culcare însă, când oboseala zilei făcea jocul acesta mai puțin conștient și împiedica să se nască oarecari obiecții morale, care altfel ar fi supărat-o, Adriana lua cunoștință de ea și într-un fel de surdă identificare cu cele mai intime celule de viață, simțea cum crește.

Mâna se plimba mirată pe sân și cuprindea rotunjimi noi, nuanțate. Tot ce Adriana simțea că rămăsese băiețesc în ea, era pântecele: supt, drept și încordat.

Îi fusese teamă în seara aceea că, schimbându-și patul, nu va regăsi aceste mici bucurii în așternutul mai aspru al dormezei. Dar după ce se suci puțin sub cuvertură, după ce răvăși pernele și scobi între de o albie joasă, se culcă liniștită și recunoscu, în calmul acelei destinderi, fericirea ei de fiecare seară.

Paul, care venise cu ei până acasă, se scuzase la poartă și ceruse voie să rămână încă o jumătate oră în oraș.

“Vreau să mă mai plimb puțin. Mă doare capul… și e atât de frumos afară.”

Adriana nu înțelese de ce, după plecarea lui, domnul Dunea spusese râzând, ca și cum ar fi ascultat ceva:

“Ei, tânăr băiatul! Lasă-l să se ducă. E vremea lui.” Ea știa bine că Paul rămânea în oraș ca să uite și să se consoleze, ca să se plimbe trist între salcâmii bulevardului și, ca să-și lase fruntea mângâiată de adierea nopții. Dacă s-ar fi cuvenit, ar fi rămas și ea afară, cu capul descoperit, ca să simtă cum tâmplele i se liniștesc și cum amețeala inimii, surda ei fierbere și nodul de căldură, ce i se urca în gâtlej, se destramă și se pierd odată cu vântul.

Îl însoțea cu gândul pe Paul în plimbarea lui și-l aștepta să se întoarcă. Cu ochii deschiși mari în întuneric, urmărea ca într-un vis dublu și ascunsele bucurii ale veghei ei, și imaginea vărului plecat.

Târziu, ușa antretului se deschise încet. Paul se strecură ușor pe lângă perete, cu respirația oprită de teamă să nu trezească pe cineva și intră în odaia alăturată, ale cărei uși rămaseră, ca totdeauna, deschise. Adriana se bucură ca de o bună păcăleală.

“El crede că dorm!”

Și ea nu dormea. Auzi cum dincolo Paul își scotea haina, cum punea încet o gheată pe podea, cum o desfăcea pe cealaltă, auzi lunecarea aspră a stofei pe speteaza unui scaun și zgomotul unui resort de bretele ce se deschideau greu probabil. Auzi mai ales foșnetul cămășii, care era trasă cu oarecare greutate peste cap, dar atât de lămurit încât Adriana avu senzația exactă a acestei alunecări și simți parcă răceala pânzei trecând și peste umerii ei.

Încercă să facă din toate aceste zgomote mărunte imaginea lui Paul. Cum era? Cum trebuia să fie? Fantezia Adrianei nu știuse până atunci să vadă nimic precis dincolo de aceste două vorbe: un “bărbat gol”. Și nici un căutase. Lucrurile o preocupau numai atunci când intrau în câmpul ei de vedere, în viața ei zilnică, amestecate cu detalii evidente, exprimate de semne certe. Deșteptăciunea ei nu era nici neliniștită, nici întreprinzătoare; nu avea inițiativa întrebărilor pe care și le punea. Dacă întâmplarea îi aducea înainte o taină, ea se silea să o dezlege, dacă nu, nu. Adriana nu cunoștea probleme: cunoștea lucruri.

Singurele nuduri bărbătești pe care le văzuse erau ale tatălui ei și al lui Apolo. Pe cel dintâi îl vedea de când era mică, în fiecare duminică dimineață, umblând prin casă în izmene lungi și cu bustul gol, de la lavoar la dulapul cu rufe. Pe cel de al doilea îl știa din manualul de istorie a artelor. Nici unul, nici altul nu fusese vreodată pentru imaginația ei altceva decât erau: domnul Dunea un tată bun, Apolo o statuie.

Dar tânărul bărbat, pe care Adriana îl auzea cum respiră și se dezbracă în odaia alăturată, o surprindea. Se culca în patul ei, se mișca între perne pe care și ea le simțise, ocupa un loc ce îi aparținea. Cum să nu caute forma acelui trup străin, intrat deodată într-o lume a ei? Căci își dădea seama acum că ocolul strâmt al patului ei, acele două-trei perne, acele gratii de alamă, după strălucirea cărora ghicea dimineața ora, acea scoarță aspră de perete făceau cu adevărat o întreagă lume, cu senzații, cu semne și simboluri care îi aparțineau.

Degetele ei știau și pe întuneric să urmărească desenul pe covor, coapsa ei simțea și în somn cutele cearșafului, pulpa iubea mângâierea zgrunțuroasă a peretelui, gâtul recunoștea după moliciune pernele.

Cât de netedă era pielea omului care dormea acum acolo în toropeala acelor lucruri? Trunchiul lui se subția la fel sub coșul pieptului și se lărgea la fel pe șolduri?

Adriana încercă să vadă. Se silea să-și închipuie. Nu era nicio tulburare în acest efort de imaginație: simplă curiozitate. Construia în gând corpul bărbatului de dincolo, cum ar fi desenat un model pe gherghef. Și când, după ce trecând de limitele decente ale anatomiei, încercă să suplinească lipsa ei de informație cu ajutorul câtorva presupuneri probabile, dacă se încrunta era mai puțin din cauza pudoarei ei contrariate, cât din cauza curiozității nesatisfăcute. Jocul închipuirii ei era de astă dată cu totul dezinteresat.

Adriana avea la ora aceea, în pat, aceeași expresie de dezolare pe care ziua o avea când trebuia să dezlege o problemă, în fața caietului de aritmetică: o cută scurtă se adâncea între sprâncene.

Între aceste presupuneri abstracte, Adriana fu surprinsă de amintirea parfumului, pe care îl respirase lângă Paul. Avu aceeași plăcere curioasă, simți că aceeași tărie pe care nu o poate defini îi dilată din nou nările, îi umple gura și îi adâncește respirația. Ghici între gustul aspru al tutunului și nuanța acidă a unei colonii proaste, un miros animat de sudoare bărbătească. De cum izbuti să afle ce anume lucru era străin în această aromă, se adânci pasionată în căutarea ei, își ascunse capul în perne și o gustă încet, prelung, cu întreruperi scurte ce îi măreau plăcerea, cu întârzieri voluntare și ocolite.

Deschise brațele și, o clipă mai târziu, sfârși în somn gestul început.

A doua zi dimineața, Paul, care se trezise târziu, o găsi pe Adriana în curte, scriind într-un caiet de școală ceva.

Se apropie de ea neobservat, se aplecă din spate ținându-și răsuflarea și cu o mână îi fură brusc caietul dinainte. Fata scoase un țipăt scurt. Rămase un moment încremenită și pe urmă se aruncă asupra vărului ei.

— Nu, nu, te rog, te implor, dă-mi-l înapoi. N-ai să-l citești, nu trebuie să citești, nu vreau, jură-mi că n-ai să-l citești.

Vorbea repede, aproape fără să-și dea seama de ce spunea. Era palidă, ochii îi erau aprinși, mâinile rugătoare, trupul agitat. Paul nu înțelegea nimic. Încercase să glumească și mica lui glumă stârnise o disperare, pe care nu o așteptase, care îl încurca și pe care nu știa cum să o calmeze.

Puse caietul pe masă, fără să-l privească și încercă să se scuze.

— Dar, Adriana, n-am vrut decât să glumesc…

Îi fu mai ales rușine de doamna Dunea, care, la strigătul fetei, ieșise din casă și rămase uimită în prag privind scena. Încercă să-i explice și nu știu cum putea să-l creadă vinovat și nu era. Se grăbi să stabilească răspunderile.

— Nu eu… n-am știut… ea…

Cearta fu curmată de domnul Dunea, care se întorcea din oraș, bine dispus. „Aide! aide!” se mulțumi el să spună după ce cazul îi fu expus și pacea fu restabilită. În timpul mesei Adriana păstră încă o tăcere jignită, rar întreruptă de un sughiț de plâns. Dar mai târziu, redeveni bună, încercă să-i arate lui Paul că nu mai e supărată, îi surâse cu melancolie. Ceea ce îi dădu acestuia dreptul de a redeveni glumeț și a-i cere o sărutare. Cererea fusese dezinteresată: era o tachinerie de familie, un joc “de-a verii” pe care el îl juca distrându-se, fără intenții.

Adriana însă tăcu, plecă capul și pe urmă, cu o voce stinsă, în timp ce îi strângea mâinile ca pentru o despărțire, răspunse:

— Nu, nu acum, nu se poate, nu trebuie.

Paul nu era prea atent. De aceea această abundență de protestări nu îl surprinse. Renunță pur și simplu. Dar Adriana știa cât trebuie el să sufere. Ar fi vrut numai să-i arate că ea este alături de el, că îl înțelege, că îl iartă, că îl iubește poate. Se apropie de pian, îl deschise, aprinse cele două lumânări electrice (era ziuă încă, dar lumina pală a becurilor i se păru potrivită) și porni să cânte rar – fiindcă nu cunoștea notele – romanța din seara trecută. Era, în intenția ei, o probă evidentă.

Paul o înțelese probabil căci, din vesel cum era, deveni deodată grav și atent. Adriana remarcă tulburarea vărului și continuă să cânte, gândind: “ce fire sensibilă!”

În realitate nu romanța îl impresiona pe Paul și poate nici amintirile eventuale legate de ea, ci figura palidă a verișoarei lui, buzele ei obosite, ochii aprinși și adânci, prea grei pentru acel obraz de copil. Între luminări, cu părul căzându-i pe spate, cu mâinile arcuite asupra clapelor, ea îi amintea o gravură veche de pe coperta unui roman, pe care îl citise sau îl văzuse într-o vitrină, nu-și mai aducea aminte unde. Imaginea aceasta îl încurca. Cunoștințele lui despre femei erau simple și exacte: femeile pe care le avusese în viața lui de student frumos la București nu aveau nimic de-a face cu romanele, cu enigmele și îndoielile. Începea în sfârșit să simtă că e în casa aceea un aer apăsător și străin, o chemare obscură, o căutare și un efort către ceva intens și exasperat și vag… Revedea scena de dimineață, disperarea nemotivată a fetei, țipătul ei, mâinile ei tremurătoare și mai ales ochii aceia mari, care dogoreau acum în lumina galbenă a becurilor, cu aceeași putere pe care o avuseseră dimineața în alba bătaie a soarelui. Și îi fu frică.

Nicio îndoială că era iubit.

(Se privi în oglindă și își aprobă înfățișarea.)

Dar ce lucru misterios se ascundea în această dragoste, ce taină, ce extaz lunatic?.

“Trebuie să știu tot”, își spuse. Trebuia mai ales să știe ce lucru anume cuprindea caietul de dimineață. Acolo avea să găsească dezlegarea și, poate, liniștea. Căci, deși măgulit, se temea de violența acestui amor, pe care simpla lui prezență de o zi și jumătate îl deștepta în inima unei fecioare.

Îi fu ușor, seara, să găsească în sfârșit caietul și să-l citească. Sub cuvânt că trebuie să pună la punct diverse acte, pe care avea să le depună a doua zi la tribunal, el se închise în odaia Adrianei. Observase în timpul zilei că fata ascunsese caietul într-un ghiozdan. Odată singur, Paul căută documentul, îl recunoscu după coperțile lui verzi și îl ținu câteva clipe în mâini, fără să-l deschidă. Pe urmă, curajos, gata să întâmpine orice mărturisire, întoarse coperta.

Era un caiet de dictando, cu marginile liniate cu cerneală roșie, cu foile scrise numai pe o pagină, cu titluri mari și citețe. Paul citi sus în capul întâii pagini: Științe naturale.

Întoarse nervos câteva foi și găsi în fine paginile scrise dimineața: cerneala era încă albastră, iar în mijlocul foii rămăsese o pată mare, pe care o făcuse el, când îi smucise caietul.

Citi repede, într-o suflare:

“Omul este un mamifer biped. Mamiferele nasc pui vii. Toate mamiferele sunt vertebrate…”

Nu-i venea să creadă. I se părea că nu înțelege. Primul lui gând fu: “își bate joc de mine”. Cu vremea se liniști însă și redeveni rezonabil. Își aminti că el are 23 de ani și ea 15, își aminti de noaptea dinainte, când rămăsese singur în oraș (aici surâse), își aminti că la București îl aștepta patul lui Mimi și pasiunea ei neîndoielnică, își aminti în sfârșit că Adriana poartă pantofi cu tocuri joase. Ultima constatare îl readuse cu totul la realitate “E o copilă”, spuse și porni să lucreze.

Luni dimineața, Adriana avu la școală succesul așteptat. Toate fetele o întrebau. Chiar Cecilia Coteanu, fără să se adreseze direct, luă parte la admirația clasei, atestând cu glas tare:

— E un tânăr foarte frumos.

Adriana le răspunse tuturor cu modestie. Numai cu Margareta vorbi mai pe larg. Avea nevoie de sfatul ei. Îi spuse că n-a dormit toată noaptea de neliniște. Îi era teamă de ce se putea întâmpla. Își da seama că era iubită cu pasiune și nu știa dacă trebuie să răspundă. El i-a cerut o sărutare. Ea a refuzat, desigur, dar Dumnezeu unul știe cu ce durere. El ar putea să creadă că din răutate sau capriciu. Tot timpul zilei a fost trist. Seara, s-a închis singur în odaie, spunând că lucrează, dar ea vedea bine că asta nu e decât un pretext. Cine știe dacă nu se va întâmpla o prostie.

Sâmbătă noaptea, a umblat târziu prin oraș. Azi-dimineață, l-a văzut palid și necăjit. Abia i-a spus bună ziua, abia a privit-o. Ce să facă, ce să facă…

— Îl iubești? întrerupse Margareta lunga plângere a prietenei ei.

Adriana tăcu.

— Te întreb dacă îl iubești.

— Da.

Era un “da” mic, vinovat.

— Atunci, dacă-l iubești, nu-l lăsa să sufere. Sărută-l.

Și pentru că Adriana păru speriată:

— Eu, în locul tău, așa aș face.

Urmă o mică scenă de jurăminte și îmbrățișări. Adriana se despărți de Margareta, liniștită; ultimele ei opuneri morale fuseseră înfrânte. Se va lăsa în voia lucrurilor.

Acasă nu-l găsi pe Paul. Domnul Dunea trimisese din timp vorbă că vor dejuna amândoi în oraș, fiindcă trebuiau să fie între 12 și 2 la tribunal. Mulțumită intervenției domnului Dunea, Paul încheiase o tranzacție cu debitorul tatălui său și acuma urma să retragă acțiunea. Adriana îl aștepta cu oboseala calmă, care urmează unei mari tensiuni.

Când îl văzu pe fereastră, venind dinspre capul străzii, nici un se osteni să-i facă semn. Îl privea cum înaintează și sufletul ei creștea ca un peisaj de cinematograf, când obiectivul se apropie.

Paul era fericit. Prima lui “cauză” reușise. La telefon, tatăl lui, căruia îi comunicase rezultatul, îi spusese textual:

“Dragă Paul, sunt mândru de tine”.

Doamna Dunea, ascultând istorisirea acestora, lăcrima. Adriana tăcea cu seriozitate. Așteptă să rămână singură cu el, se apropie, îi puse o mână pe umăr și îl privi lung.

— Și eu sunt mândră de tine. Sărută-mă.

Paul, pe care cele din seara trecută îl liniștiseră cu totul, luă vorbele ei drept o glumă și, vesel cum era, o strânse tare în brațe, făcu doi-trei pași de dans fredonând un fox-trot și pe urmă o sărută.

Simți cum mâinile fetei alunecă de pe umerii lui și cad. Răsuflarea ei adâncă îi mângâie obrazul lui aspru ca un abur depărtat. Când ridică privirea, băgă de seamă că ține în mâini un trup inert: fața Adrianei era palidă, buzele umede păstrau un surâs nesigur, ochii întredeschiși căutau ceva dincolo de el. O aruncă brusc ca pe un obiect, așa cum arunci o lampă care ia foc în mâinile tale. Era o mișcare brutală, instinctivă. Nici el, nici Adriana nu-și dădură seama. Se găsiră, unul în fața altuia, străini.

Peste două ceasuri, Paul era în tren.

Dimineața spusese că va rămâne până spre sfârșitul săptămânii, ca să se odihnească. Acum găsise repede un pretext oarecare, idiot, neverosimil, își strânse lucrurile și își luă un rămas bun sumar.

Pe urma lui, Adriana rămase frântă.

Mai avu puterea să-i scrie câteva rânduri Margaretei și să i le trimeată. Biletul era semnat: “A ta nenorocită prietenă, Adriana”.

Pe urmă se așeză la fereastră. Se însera. Pe stradă treceau rar oameni, pe care nu-i cunoștea. Un ofițer, un domn cu umbrelă. De departe, se auzea strigătul unui iaurgiu.

În curte, doamna Dunea îi spunea servitoarei să ia jumătate kilogram, dar să-l guste dacă nu e acru.

PARTEA A DOUA[modifică]

CAPITOLUL I – Recepție la prefectoreasă[modifică]

ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DE DUMINICĂ, dinspre sfârșitul lui octombrie, doamna Dunea primi o vizită care emoționă întreaga stradă și scoase vecinele pe la porți: doamna Rozalia Donciu, soția prefectului, coborî din automobilul prefecturii.

Gazda fu surprinsă, dar o primi cu simplicitate.

— Nu știam că v-ați întors. Toată lumea vă credea la Paris.

— Într-adevăr, m-am întors alaltăieri. Ar fi trebuit să rămân acolo toată iarna, dar de când cu nenorocita asta de prefectură, care a căzut pe capul nostru din senin, Constantin n-a mai fost în stare să-și vadă de treburi singur și mi-a telegrafiat să viu.

Doamna Donciu avea o familiaritate protectoare. Spunea “Constantin” în loc de “soțul meu” sau “domnul prefect”, dar avea în același timp un mic surâs, care trebuia să păstreze distanțele și formele. Doamna Dunea nu prinse nuanța și fu măgulită.

După un sfert de oră de conversație, în care timp vizitatoarea se opri la generalități asupra Parisului, asupra educației și asupra copiilor, ea ajunse la scopul vizitei și îl expuse practic, scurt. Era una din subtilitățile politice ale Rozaliei Donciu, aceea de a vorbi cu abundență despre câte în cer și pe pământ și de a aborda pe urmă brusc chestiunile dificile. Le dădea astfel un aer de amănunt, prevenind neplăcerea unui refuz.

“Știi, chestiunea asta, în fond, n-are nicio importanță”, părea că spune. De astă dată faptul era următorul: ea adusese de la Paris o profesoară de pian pentru fiica ei, Elisabeta. Franțuzoaica nu primise să vină, decât cu condiția de a i se garanta ore multe și bine plătite. Doamna Donciu i le promisese și acum încerca să aranjeze lucrurile.

Îi explică doamnei Dunea că nu era admisibil ca fetele de bună condiție din oraș să fie reduse la cursul de pian de la Notre Dame și că o bună educație fără muzică nu se poate. Se gândise ea din primul moment la fata doamnei Dunea, pe care o știa talentată. Dealtminteri, dorința ei fusese ca noua profesoară să aibă numai câteva eleve, dar din cele mai distinse. Pentru ca toată lumea să facă cunoștință și pentru ca să se stabilească orele de lecții, ea a convocat pe duminica viitoare, în casele ei, pe toți părinții interesați cu copilele lor.

Nu așteptă niciun răspuns, nicio aprobare. Îi spuse doamnei Dunea că o va aștepta duminica viitoare (“o să luăm ceaiul împreună”) și plecă surâzătoare. Operația continuă în același fel, zilele următoare, în câteva din cele mai bune familii.

Astfel mademoiselle Aurore Vital făcu, duminica următoare, cunoștință cu elevele ei, în salonul familiei Donciu.

Erau de față Cecilia, galbena Lucreția, Adriana, Elvira, Margareta – strânse toate pâlc pe un divan, șoptindu-și din când în când un cuvânt, chicotind sau dându-și discrete lovituri cu cotul. Vizita aceasta era un eveniment. Așadar, aici primea Elisabeta Donciu, aici aveau loc acele elegante ceaiuri, la care nimeni nu știa anume ce se face, fiindcă nimeni din această lume modestă nu era invitat, aici se dansau ultimele dansuri și se cântau ultimele romanțe venite de la București. Casa aceasta cu geamuri mari și cu o lungă poartă de fier negru, pe lângă care fetele treceau dinadins duminicile spre seară, ca să audă, cel puțin, prin ferestrele deschise, zgomotul vesel dinăuntru, glasurile tinere care acopereau sunetul pianului, tăcerile scurte ce urmau hohotelor de râs, casa aceasta de legendă era aci sub ochii lor: umblau prin ea, priveau tablourile de pe pereți, puteau să atingă clapele pianului. Până atunci nu știuseră decât lucrurile vagi, pe care Cecilia le afla de la Gelu și le povestea apoi lor.

Elisabeta Donciu fusese totdeauna, pentru ele, o ființă ciudată pe care încercau să o disprețuiască, dar pentru care, în sinea lor, aveau un respect și o rezervă nemărturisită. Își aminteau de vremea în care ea era încă la școală; în recreații, trecea pe lângă ele, mândră, absentă, mai înaltă în șorțul de uniformă decât era, mai brună poate și mai frumoasă. De doi ani părăsise școala și de atunci prestigiul acesta crescuse. O vedeau uneori pe stradă, la fel de neatentă, la fel de visătoare, ducând totdeauna în mâinile ei înmănușate un lucru de nimic, din care făcea ceva grațios, simplu și cuceritor: un pachețel alb, o carte, o poșetă, o floare. Portretul ei de la balul studenților din iarna trecută, când se costumase în zână a zăpezii, era încă expus în vitrina fotografului pe Strada Mare. Și cine nu-și amintea de rochia neagră pe care o purtase la serbarea de binefacere din grădina publică?

La toate acestea se gândeau fetele ascultând lungile cuvinte de introducere ale doamnei Donciu. Atenția lor era îndreptată spre marea ușă din fund: are să intre pe acolo? are să vină? de ce întârzie?

Intre timp se servise ceaiul. Cucoanele discutau animate, se minunau de tot ce le povestea amfitrioana, admirau serviciul de ceai, admirau prăjiturile… Se crease un fel de intimitate, pe care prefectoreasa o prezida cu îngăduință.

Fetele așteptau mai departe și se întrebau dacă nu trebuie să renunțe a o mai vedea când, într-un târziu, ușa se deschise mare și Elisabeta Donciu se arătă surâzătoare în prag.

— Vă rog să-mi iertați, doamnelor, întârzierea, dar am sus la mine câțiva musafiri și a trebuit să le țin de urât.

Intră. Era urmată de Getta Nelizaratos, grecoaica aceea frumoasă, și de Gelu. Purta o rochie lungă de mătase neagră, simplă, cu mâneci lungi. La mâna stângă lucea un lanț subțire de argint: era singura ei podoabă.

Schimbă câteva vorbe cu mademoiselle Vital, răspunse modest la întrebările pe care i le puneau, toate deodată, cucoanele (“Parisul? Da, e frumos” și pentru că răspunsul nu satisfăcea pe nimeni: “E chiar foarte frumos”), ridică grațioasă batista pe care o scăpase una din doamne și, la mulțumirile ei confuze, răspunse că nu e nimic. Abia după câteva minute se întoarse către colțul unde se aflau fetele și se apropie de ele.

Le mângâie pe toate, le spuse că s-au făcut mari, că s-au făcut frumoase, că aproape nici un le mai recunoștea.

Dar voi vă mai amintiți de mine? La școală, în recreații, când vă dădeam poze, când veneam la voi în clasă să țin liniște, atunci când soeur Denise a fost rău bolnavă? Dar soeur Denise ce mai face? Pe cine iubește acum? Pe tine, Lucreția? Frumos.

Vorbea cu toate deodată și nu aștepta răspunsul nici uneia. Se întoarse către bruna Nelizaratos:

— Vezi, Getta, ne-au luat locurile. Și noi îmbătrânim.

— La 20 ani, întrerupse Gelu, care rămăsese la o parte, răsfoind o carte luată de pe etajeră.

Elisabeta râse veselă.

— A, pe tine te uitasem. Nu cunoști pe aceste dudui. Vino să ți le prezint.

Și luându-l de mână, îl duse în fața divanului și îi numi pe rând pe fiecare din fete.

— Și acum, eu mă duc. Mă așteaptă sus musafirii mei. Vi-l las pe Gelu, dar vă rog să nu mi-l țineți mult. Vino, Getta.

Ieși din odaie simplu, modest, așa cum intrase, dar nu fără un vag aer de principesă, care descinde o clipă din locurile ei și se întoarce pe urmă înapoi.

Rămase singure cu Gelu, fetele îl ascultară bucuroase. Puteau să fie cu el mai puțin stingherite, rămânând totuși încă sub impresia scurtei treceri a Elisabetei. Băiatul era volubil și fetele, binevoitoare, răspundeau. Numai Lucreția Ginuleseu și Adriana Dunea tăceau. Lucreția lucea din vocație. Adriana din indignare. O supărase întâi felul Elisabetei de a le mângâia, de a vorbi cu ele protectoare, de a le privi înduioșată. Faptul de a fi împărțit odată bomboane în curtea școlii, gândea Adriana, nu îndreptățește pe nimeni să ți se adreseze fără să se recomande. Ea așteptase cu interes momentul în care cineva avea să le pună față în față și să facă prezentările cum se cuvine: domnișoara Dunea, domnișoara Donciu.

Or, această scenă, pe care și-o imaginase cu o zi înainte, de atâtea ori și atât de precis, se transformase într-o mângâiere glumeață pentru copii. Și o revolta pe urmă chipul în care ele, toate, fuseseră prezentate lui Gelu.

“Nu le cunoști? Vino să ți le prezint.” Adriana își amintea vorbele acestea și, uitându-se la băiatul de liceu care stătea acum în fața ei, blond, slab, urât în uniforma lui de școală, cu ochii verzi, cu fruntea mică. Se întrebă dacă Elisabeta nu voise să-și bată joc de ele sau dacă nu-i socotea, și pe ele și pe el, prea copii, ca să mai păstreze anumite forme de politeță. Îl fixă ostilă și, la cele câteva vorbe pe care i le adresă, ea răspunse scurt cu da sau nu.

Pe urmă Gelu se ridică, își ceru scuze și plecă din odaie. Se auziră pașii lui repezi pe o scară ce urca probabil spre apartamentele Elisabetei, se auzi din depărtare o ușă care se închidea zgomotos și, metalic, slab, sunetul unei plăci de patefon.

CAPITOLUL II – Zile de iarnă[modifică]

REPUTAȚIILE SE STABILESC LESNE la D… În scurtă vreme Gelu deveni un personaj. Faptul de a fi fost văzut în intimitate în casa prefectului era un titlu de glorie prețuit deopotrivă de fiice și mame. Dacă fetele vedeau în prezența lui lângă Elisabeta Donciu dovada unei pasiuni ascunse, cucoanele prețuiau acest fapt pentru seriozitatea și bunul renume ce le presupunea. “Trebuie să fie un băiat de treabă”, își spuneau ele.

În fond, nimic altceva nu îndreptățea bunele relații cu familia Donciu. Rudenia lor era destul de vagă și mai ales nu era un titlu sigur. Mai erau rude de-ale prefectului prin târg, între altele chiar părinții Ceciliei, dar toate fuseseră ținute la o parte, în umbră.

Gelu fu deci scos din rândul liceenilor scandalagii, care tulburau liniștea serilor de vară în centru sau împiedicau spectacolele de teatru, și intră în stima publică.

Adriana trebui să accepte această judecată a orașului. Îl întâlnea aproape în fiecare zi la prânz, când se întorcea de la școală și îi plăcea salutul lui serios, larg. Nu era niciodată singur. Trecea cu toți camarazii lui obișnuiți, într-un grup gălăgios. De câteva ori, îl zărise seara umblând pe strada lor cu Victor Ioanid și mai ales cu Buță, cu pași rari, oprindu-se pe la colțuri, absorbit în nesfârșite discuții. Adriana se întreba ce or fi având ei să-și spună în ploaie, în serile acelea de noiembrie, când străzile erau triste și când în casă primul foc aducea căldură și lene și ceva nedeslușit ce s-ar fi putut chema fericire.

Ea rămânea la fereastră surâzătoare și calmă. Lecțiile erau făcute, în odaia alăturată se punea masa, teracota era caldă și afară ploua.

Într-o după-masă, îl întâlni într-o librărie. Ploaia îi surprinsese acolo și îi ținea în prag. Schimbară atunci câteva cuvinte despre școală, despre anotimp, despre Cecilia.

— O iubești, nu-i așa? îl întrebase ea.

— Eu nu pot să sufăr fetele. Cu atât mai puțin când îmi sunt verișoare.

— Ești rău.

— Sunt.

Când, a doua zi, Adriana îi povesti Ceciliei convorbirea aceasta, ea îi răspunse fără surpriză.

— Așa e el. Spune că nu ar schimba niciuna din toate cărțile lui pentru toate fetele din lume și că, afară de Elisabeta Donciu, n-a cunoscut nicio fată care să fie mai deșteaptă decât un scaun. Da’ eu nu mă supăr. E un băiat bun și uneori îmi ajută să-mi fac lecțiile. Ții minte compoziția mea despre: “Cum am petrecut vacanța?” El mi-a făcut-o.

Cu ce știa din cărți, Adriana citi în cinismul acestui dezamăgit din a șasea clasă de liceu un amor neîmpărtășit. Nu i se părea probabil numele Elisabetei Donciu, fiindcă era mult mai în vârstă decât el. Trebuia să fie o poveste ascunsă. Imagina o dramă teribilă, ceva neclar și fatal, o scenă decisivă în care Gelu juca rol de victimă și după care el făcuse jurământ să nu mai creadă în femei. Asta o făcea să se înduioșeze asupra propriei ei soarte și să-și aducă aminte că și ea a avut o dragoste și deziluzii.

“Dacă ar ști el!” Dar pentru că nu putea să știe, ea se mulțumea să-l privească cu melancolie când trecea pe lângă el, pe stradă. Ar fi vrut să-i cunoască mai de aproape povestea, căci nu era nicio îndoială că avea una. Ce ascundea el în discuțiile lui nesfârșite, seara, în ploaie?

Ce făcea el vara trecută în grădina publică, noaptea târziu, când rămânea cu prietenii lui, singuri după plecarea tuturora? Ce vorbea el ceasuri întregi joia după-amiază, când își chema prietenii în mansarda prefecturii?

Cecilia îi povestise despre acest din urmă lucru și ea, curioasă, nu se sfii să-l întrebe odată.

— Foarte simplu, domnișoară Dunea, foarte simplu. Astă-primăvară, când a murit Dobrescu-Dinceni, nu știu dacă mai ții minte, a lăsat vreo 2 000 de cărți. Nu s-a ocupat nimeni de ele și nu știu cine le-a îngrămădit sus la prefectură, în mansardă. Eu am cerut voie unchiului să umblu pe acolo, să citesc. Mi-a dat voie, mi-a dat și cheile mansardei. E liniștit și comod. Ne întâlnim acolo uneori să stăm de vorbă câțiva prieteni.

Adriana răspunse că e interesant, că nu e nimic pe lume mai pasionant decât literatura și că ar lua și ea bucuroasă parte la întrunirile lor. Ar putea să vie, de exemplu, cu Cecilia.

— Nu, domnișoară. Lucrurile astea nu sunt pentru fete, îi spuse el privind-o în față, fără să surâdă.

Adriana fu supărată. Înțelegea ea răzbunările unui dezamăgit, dar își spunea că nu e ea făcută să răspundă de greșelile genului femeiesc. Se hotărî să nu-i mai vorbească. Câteva zile mai târziu însă, se întâlniră la cinematograf și, când fu să plece, el se apropie de ea și plecând capul îi privi atent ochii sub borul gamenului.

— Vezi, domnișoară Dunea, ai plâns. Și zilele trecute, când ți-am spus că sunt lucruri care nu-s făcute pentru fete, te-ai supărat. Dumneata plângi la cinematograf! Și nici măcar nu te ascunzi!

Adriana nu știa de ce nu se supără ea odată pentru totdeauna sau de ce măcar nu-i răspunde la aceste repetate impertinențe, așa cum se cuvenea. Se găsea în fața lui puțin intimidată.

În timpul vacanței de Crăciun, Adriana îl întâlni de câteva ori acasă la Cecilia și toți trei petrecură câteva după-amiezi împreună. El locuia în vecinătate. O curte lungă și un gard scund de viță, acum înzăpezit, despărțeau casa lui Gelu de casa Ceciliei. Când Adriana venea în vizită, amândouă fetele îl strigau de la fereastră. El deschidea ușa, le făcea semn de la fereastră și pe urmă traversa curtea, fără palton, cu mâinile în buzunare, de ajungea înghețat și cu ghetele pline de zăpadă. Era o iarnă grea, cu zăpezi mari, cu vânturi aspre.

Apa înghețase de mult în vale, spre Vii. Orașul se oprea uneori din mersul lui obișnuit și rămânea nemișcat. Străzile erau deșarte, prăvăliile pe Strada Mare goale, ferestrele caselor înghețate și opace.

În casă, după-amiezile erau calde și leneșe.

Adriana, venită în vizită la Cecilia pentru două ceasuri, nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă.

Gelu era atunci mai tot timpul cu ele. Luau ceaiul în odaia mică a Ceciliei, în jurul unei măsuțe scunde. Vremea trecea încet acolo. Când aveau ce să-și spună, vorbeau bucuroși. Când nu, tăceau și niciunul nu era stingherit de aceste lungi pauze. Era o tăcere care îmblânzea ultimele asprimi ale lui Gelu. Fetele cântau la pian sau povesteau istorii de la școală, sau o imitau pe m-elle Vital. El le întrerupea uneori cu un cuvânt scurt, pe care îl spunea răspicat și cu severitate. Avea un râs scurt care putea să jignească și ochii lui sclipeau atunci răi. Numai dacă venea vorba despre Elisabeta Donciu, tăcea sau se mulțumea să aprobe ceea ce se spunea. Mai bucuros schimba grăbit vorba, căutând alt subiect. Îi făcea plăcere să-și vorbească de rău, dar cu vădită prietenie, camarazii.

— Nu-l cunoști pe Buță? Nici să nu-l cunoști; pe dumneata, care ești o fată cuminte, te-ar scandaliza. Doarme ziua și umblă noaptea. Bea cinci litri de apă pe nerăsuflate și suportă douăzeci și cinci de pumni pe pieptul gol. Știe pe dinafară Teoria ondulației universale de Vasile Conta și a rămas de patru ori la examenele de capacitate. La vară, are să rămână pentru a cincea oară.

Adriana îl văzuse de câteva ori pe acest Buță, scurt și gros, cu șapca îndesată bine în cap, ascunzând parcă totdeauna ceva în pardesiul lui larg, fără culoare și fără formă. Știa că e străin de oraș, că venise de vreo doi ani să treacă examenul de intrare în cursul superior, pe care nu-l mai putea trece la liceul lui din Brăila, de unde fusese eliminat.

…În iarna care se înțepenise în târg, întâlnirile acestea în trei, lângă o sobă caldă, continuau la fel, fără întâmplări mari, fără vești dinafară. Anotimpul îi despărțea de oraș, de prieteni, de cunoscuți și îi aduna acolo la adăpostul zilelor ce treceau totuși. Gelu pleca uneori în oraș, în căutarea prietenilor lui, dar se întorcea înghețat și plictisit. Lungile lui plimbări de seară frigul le suprimase. Astfel toți trei reveneau în odaia Ceciliei sau în odaia Adrianei – căci Gelu venea acum regulat în casa Dunea, unde câștigase simpatia doamnei Dunea.

Se învățaseră atât de bine unul cu prezența celuilalt încât se întâmpla s-o uite.

Fiecare făcea ce voia: Gelu citea, Cecilia lucra, Adriana își repeta exercițiile la pian. Din când în când, cineva dintre ei tușea, sau spunea un cuvânt, sau întorcea o filă de carte: astfel își aminteau o clipă că sunt împreună și pe urmă continuau să-și vadă fiecare de gândurile lui.

Numai Gelu, câteodată, se ridica brusc, își lua paltonul și se scuza.

— Trebuie să mă duc. Am treabă.

— Se duce la Elisabeta, spunea Cecilia.

El nu răspundea nici da, nici nu și era bucuros să nu i se ceară explicații.

A doua zi, se regăseau.

CAPITOLUL III – Evadarea[modifică]

PRIETENIILE LUI GELU ERAU vagabonde. Avea nevoie de libertatea străzii, de nepăsarea plimbărilor lungi, de spațiul și lumina de afară. Dincoace de o fereastră închisă, el devenea potolit și calm. Dar pe stradă își găsea vioiciunea, gesturile repezi, cuvintele tari. Pe stradă își cunoscuse prietenii, se certase cu ei, își povestise isprăvile și aflase altele noi. Acolo îl găsise într-o zi pe Buță între doi pungași, jucându-și ultimii bani la arolul și arișca, îl ghicise dintr-un neam cu el și îl dusese câteva ceasuri, prin târg, lângă el, încercând să scoată din adânca lui lene un cuvânt. Acolo îl ajunsese din urmă într-o seară chemarea neconvinsă a unei femei, care îl strigase din obișnuință și din brațele căreia ieșise, un sfert de ceas mai târziu, murdar și nedumerit. (Asta e tot?) Acolo, pe străzi, crescuse și începuse să gândească: avea nevoie de mirosul salcâmilor putrezi sau verzi, de bătaia ghetelor pe caldarâm, de vocile trecătorilor, de culorile violente ale firmelor.

De aceea, când primăvara veni să desfunde – târziu în acel an – ulițele și să descleșteze viața orașului, Gelu, obosit de o iarnă petrecută în casă între două fete, fugi fericit să respire, să se miște, să vorbească. Drumul era noroios în vale, spre cele două Vii: apele abia se dezghețaseră, balta era inundată, sălciile umede. Dar soarele se amesteca în această mare mlaștină și atâta îi ajungea lui Gelu și prietenilor lui regăsiți. Aveau să-și spună nenumărate lucruri, să-și comunice isprăvi și întrebări. Intre Viia vie și Viia moartă, își regăsiră colțul de insulă unde obișnuiau să-și oprească plimbarea, pornită de sus, din oraș. Rămâneau acolo ceasuri întregi și pe urmă se întorceau către seară, prin străzi mărginașe, obosiți, pasionați, neatenți la tot ce se întâmplă împrejur. Erau trei: Gelu, Victor Ioanid și Buță.

Gelu devenea deci nevăzut. Cursele lui nesfârșite nu-l duceau pe lângă ferestrele fostelor lui prietene din iarnă. Adriana îl mai întâlnea uneori pe bulevard, la amiază, când ieșea de la liceu, dar totdeauna însoțit de Victor.

Trecea pe lângă ea ca pe lângă o străină și nici nu se oprea din vorbă, când își scotea șapca să o salute. Fetei îi păru rău, dar se resemnă. Primăvara îi aducea alte tristeți. Regăsise odată cu anotimpul ceva din vechea melancolie, același sentiment de plăcere, de presimțiri și dorinți neclare. Dacă ochii i se umezeau fără motiv, dacă își simțea pleoapele grele de nu știa ce toropeală, dacă își simțea sub rochie sânii înfiorându-se de propria lor rotunjime, fata nu înțelegea nimic, nu aștepta nimic.

Gelu era o amintire ca atâtea altele.

Dar se întâmplă în curând în oraș un eveniment care schimbă neașteptat mersul lucrurilor.

Victor Ioanid dispăru într-o bună zi de acasă.

Vestea se răspândise numai printre cunoscuți. Nu trebuia să se afle nimic la liceu, unde întâmplarea ar fi avut urmări serioase. Alarma și cercetările se făceau în cerc închis. Bolnav de ochii lumii, băiatul era căutat de emisarii familiei prin orașele apropiate. Trecuseră opt zile de la evadare și nimic nu părea să vină în ajutorul căutării.

Adriana bănuia că Gelu trebuie să știe. Cunoștea prietenia celor doi băieți și își spunea că o hotărâre mare nu putea fi luată decât printr-o învoială comună.

Îl opri de aceea o dată pe Gelu în stradă și îl întrebă:

— Ei bine, ce vești ai de la prietenul dumitale Ioanid?

— Niciuna, răspunse el scurt și plecă.

Dar brutalitatea răspunsului nu o descurajă pe fată. Chiar a doua zi, întâlnindu-l pe Gelu, îl opri iar.

— Știu bine că nu se poate vorbi omenește cu dumneata. Răspunzi pe dos și faci tot posibilul ca să fi dezagreabil. Reușești foarte bine de altfel. Vreau totuși să-ți spun că pe mine nu m-ai păcălit și că dacă nu știu unde este Victor, știu cel puțin cine ar putea să ne spună unde e. Dumneata, de exemplu.

Aștepta curioasă efectul vorbelor ei, dar Gelu nu păru deloc surprins. Mergea lângă ea, puțin neatent, puțin necăjit.

— Ai ales un moment potrivit, duduie Adriana. Uite, am să-ți spun. E inutil poate și e copilăros să-ți vorbesc tocmai dumitale, dar istoria asta a început să mă plictisească. Tot are să sfârșească ea odată: cine știe? poate ai să ne dai o mână de ajutor. Trebuie numai să fi discretă. Îmi promiți?

— Da.

— Atunci, uite: știu unde e Ioanid.

Adriana abia tresări. Asculta cu o gravitate de băiat: încruntată, fără gesturi de prisos, fără nerăbdare. Și află astfel tot.

Gelu îl găsise pe Victor la sfârșitul iernii cu desăvârșire schimbat. Întunecat, neîncrezător, ascuns. Lipsea de la școală, nu învăța, nu citea nimic. Încercase de câteva ori să-l trezească din această toropeală. Primise răspunsul unui om frânt, care renunțase la viață. Odată îl surprinsese singur între cele două Vii. Cu un praf alb în mână: sublimat.

Ce îl adusese acolo? Nu știa nici el. O silă neexplicabilă de el însuși, o oboseală subită, fără sens, o adâncă indiferență pentru tot ce se întâmpla sau nu se întâmpla. Acasă, părinții îi făceau zile amare, fiindcă, neînțelegând nimic din zăpăceala lui, îl întărâtau cu tot felul de întrebări și sfaturi.

În ziua aceea, se hotărâse să sfârșească. Gelu înțelese atunci că Victor avea nevoie să fie scuturat din amărăciunea asta, dus departe de casă, lăsat să-și vadă de necazuri și să-și revină. Îl ajută. Îl duse în mansarda prefecturii. Acolo, Buță adusese de undeva un pat de campanie. Victor, singur, se calmă.

Îl vizitau în fiecare zi, îi aduceau mâncare, îi țineau de urât; jucau șah. Cărți avea destule, reîncepea să citească, îl credeau lecuit. Dar de câteva zile au băgat de seamă că nu merge. S-a hotărât să nu mai plece niciodată de acolo și să aștepte. Să aștepte ce? Nimic.

Sfârșind istorisirea acestora, Gelu ridică din umeri plictisit și tăcu. Adriana era surprinsă, dar se silea să nu pară. Îl privea peste umăr, discret, mirându-se de nepăsarea cu care povestise totul.

— Și acum… ce ai să faci?

— Nu știu, zău. Deocamdată sunt liniștit: nu bănuiește nimeni nimic. Dar mâine, poimâine s-ar putea afla. Prefectura e în văzul lumii, vizitele mele acolo pot să devină suspecte, vecinii pot să observe. Și eu însumi am devenit imprudent: la ce m-am pus bunăoară să-ți spun toata astea dumitale?

Fata nu răspunse un moment, se gândi, absentă, la altceva parcă, și pe urmă vorbi ezitând, evaziv.

Eu nu-l cunosc pe Victor Ioanid. Dacă… întâmplător… i-aș vorbi?

— Dumneata? La ce bun?

Nu pot să-ți răspund precis. E numai o impresie.

Poate că dacă ar vedea un om străin, dacă ar vorbi despre altceva decât despre nenorocirile lui, asta i-ar da gust să umble pe stradă, să vadă oameni…

— Mă îndoiesc. Dar drept să-ți spun e în propunerea dumitale ceva care mă interesează. Ar fi totuși o încercare… Și la urma urmelor, lucrurile nu pot sta mai prost decât stau… Să spunem că primesc și că mâine după-masă, la cinci, te-aș conduce în mansarda prefecturii. Nu ți-e frică?

— Deloc. O iau cu mine pe Cecilia și viu.

— A, nu. Asta nu.

— De ce?

— Pentru că Cecilia mi-e verișoară și lucrurile ar lua un aer de familie și cumetrie, pe care nu pot să-l sufăr.

— Atunci, eu altfel nu viu.

Gelu părea acum necăjit de refuzul ei. Propunerea care la început i se păruse absurdă sau cel puțin glumeață, odată primită, devenea indispensabilă. Încercarea trebuia făcută.

— Îți spun cinstit că treaba asta mă supără. Dacă veneai singură, era mult mai simplu. Nici nu-i pot aduce lui Victor o întreagă societate în vizită. Lasă-mă să mă mai gândesc și să-i cer și lui consimțământul. Am să-ți trimit mâine dimineață un bilet cu Cecilia. Vrei?

— Vreau.

Se despărțiră. Adriana se întoarse spre casă singură, silindu-se să nu se gândească la nimic. Nu știa de unde luase curajul să vorbească așa cum vorbise și acum, de vreme ce lucrurile erau pornite, era de prisos să li se pună împotrivă.

Toate se întâmplară până la un punct, mai simplu decât crezuse. Biletul lui Gelu îl primi a doua zi, la timp. Băiatul accepta toate condițiile ei. Victor Ioanid, pe de altă parte, puțin plictisit de asemenea intervenții neașteptate, nu spunea nici el nu. Cecilia chiar, căreia Adriana îi comunicase planul ei, cu toate menajamentele și cu toată teama, nu se sperie prea tare și, după oarecare ezitare, primi. Abia când ceasul convenit se apropie Adriana avu conștiința primejdiei pe care o înfrunta.

Ce avea să caute în mansarda aceea, în ascunzătoarea unui fugar căutat de o lume întreagă? Ce avea să-i spună? Ce capriciu o făcuse pe ea, cuminte, prudentă, morală, să intre de bunăvoie într-o aventură ce nu ducea nicăieri și să ia parte la un mister pe care nu-l înțelegea?

Aștepta. Stăteau amândouă, ea și Cecilia, una lângă alta, fără să schimbe un cuvânt, neștiutoare de ce avea să se întâmple.

Nu se gândeau la nimic, o vagă neliniște făcea din tăcerea lor ceva apăsător. Când ceasul bătu cinci, se priviră, una căutând în ochii celeilalte un semn de împotrivire, un pretext de a renunța. Și, negăsindu-l, ieșiră din casă încet, întârziat. Aveau sentimentul că ceea ce se întâmpla, se întâmplă dincolo de ele, fără ele. Gelu le aștepta la câțiva pași de prefectură, la un colț ascuns, își strânseră mâinile în tăcere. Intrarea spre mansardă era dosnică: o scară de serviciu neumblată la ora aceea. O urcară ținându-și răsuflarea, rezemați de perete, ca să nu greșească treptele în obscuritate. Ajunși sus, Gelu le făcu semn fetelor să tacă. El se apropie de o ușă și șuieră un arpegiu: întâia notă era apăsată și prelungită, celelalte trei, scurte și repezi. Se auzi slab șuieratul arpegiului invers.

Pe urmă o cheie fu răsucită dinăuntru de două ori în broască și ușa se deschise.

Era o odaie enormă, strâmtă, dar foarte lungă, cu două ferestre tăiate oblic în tavan, cu pereții goi, nevăruiți, într-un cui, o șapcă de licean. Mai bine de jumătate mansardă era ocupată de câteva imense lăzi cu cărți. Într-un colț era un pat. Într-altul două scaune.

Victor Ioanid era în mijlocul odăii, palid, înalt, slab, fără emoție aparentă, liniștit aproape și serios. Se priviră lung, mirați, căutând un cuvânt pe care nu-l găseau.

Gelu făcu cu o falsă îndemânare prezentările. Lucrul acesta distruse prin brutalitatea lui tensiunea și aduse un fel de intimitate, ce trecu repede, ce e dreptul, căci după primele cuvinte de rigoare tăcură iar cu toții.

Vorbeau greu și ceea ce spuneau ascundea numai pe jumătate sentimentele lor confuze. Adriana venise acolo atrasă de misterul situației, îndârjită de primejdia încercării, înfiorată de propriul ei curaj și, odată ajunsă, băgă de seamă că efortul ei era de prisos, fiindcă nu înțelegea nimic și nu era nimic de înțeles.

Cecilia o privea pieziș, cu ochii ei mari, înspăimântați.

Convorbirea se urni penibil. Gelu îi spuse lui Victor ce se mai întâmpla la școală. La rândul lui, Victor se sili să povestească cum își petrecuse ziua. Buță fusese la amiază să-i aducă de mâncare. Plecase pe urmă numaidecât, spunând că are o afacere la gară cu un grec bogat. Nu voise să dea nicio lămurire. Avea să se întoarcă seara de tot.

Adriana îndrăzni și ea să vorbească. Îl întrebă pe Victor dacă nu se plictisește acolo în singurătate. El răspunse că nu e singur. Ziua e cu Gelu. Noaptea citește sau doarme. Ba uneori e vizitat după miezul nopții: Buță se oprește din plimbările lui nocturne, se urcă sus în mansardă, îi aduce țigări, stă un ceas de vorbă și pe urmă pleacă.

— Unde?

— Pe străzi.

Tăcură iar. Găseau greu subiect de vorbă. Începuse să plouă.

— Tristă primăvara asta, zise Cecilia.

— Da, primăvara trecută a fost mai frumoasă, adăugă

Victor ca să spună ceva, când după un minut de tăcere văzu că nimeni nu se hotărăște să-i răspundă.

Se auzea ropotul ploii pe olane. Pe fereastră nu se vedeau decât câteva acoperișuri de casă și, departe de tot, o turlă de biserică. Se auzi, dincolo de ușă, un scârțâit pe scară. Ascultară cu toții speriați. Nu era nimic.

— Șoareci, spuse Gelu.

— Probabil, reflectă Victor.

Se însera de-a binelea. Abia se mai vedeau unul pe altul: își ghiceau prezența după răsuflarea, care se auzea distinctă, rară. Umbrele lăzilor cu cărți deveneau neprecise în jur. Victor se ridică de la locul lui, căută ceva într-un sertar, strică pe rând câteva chibrituri prea umede și aprinse în sfârșit un capăt de lumânare. Era o lumină galbenă, mică. Pe urmă se apropie de fereastră, își lipi fruntea de geam și rămase așa, privind departe.

Atunci, fără bruschețe, continuând parcă unul din zgomotele mărunte din jur, Cecilia începu să plângă.

Nu încercară s-o oprească sau s-o întrebe. Rămaseră, așa cum erau, atenți la ceva ce părea că se întâmpla.

CAPITOLUL IV – Elisabeta Donciu[modifică]

TIMPUL TRECU UITĂTOR, CUM trece timpul. Întoarcerea lui Victor Ioanid acasă fu discretă. Târgul nu observase nimic, iar puținii inițiați fură împiedicați să-și aducă aminte.

Explicațiile vagi date de băiat ajunseseră familiei, prea bucuroasă de revenire ca să insiste. Iar lumea știu că Victor fusese bolnav.

Nu rămânea în urma aventurii decât o prietenie care încerca să se lege. Adriana, Cecilia, Gelu și Victor se simțeau datori față de un soi de jurământ tăcut. Cunoșteau un mister, erau vinovați de a-l cunoaște, trebuiau să-l ascundă. Amintirea acelei seri îi însemna pe toți patru ca pe tovarășii unei adunări secrete. Fiecare din ei simțea că ceilalți trei au luat ceva din independența lui, că sunt în stăpânirea unui detaliu ce ar putea să redeschidă azi sau mâine sau mai târziu o poveste sfârșită în silă și înainte de vreme. Știau cu toții că o poartă fusese deschisă și aveau sentimentul că trebuie să pășească dincolo de ea, spre un drum care nu știau unde duce, dar care era prea târziu ca să mai fie ocolit.

Era spre vară. Ultima lună de școală îi obliga să lucreze. Se vedeau rar și puțin, pe stradă sau la Cecilia Coteanu, unde rudenia lui Gelu îngăduia câteva vizite scurte chiar în acest timp. Se fereau să facă vreo aluzie cât de îndepărtată la ceea ce știau. Dar se recunoșteau după tăceri sau priviri, după felul cum își strângeau mâinile sau cum se salutau de departe. Când se întâmpla să fie împreună cu mai multă lume, simțeau limpede după anume semne cunoscute numai lor că erau acolo despărțiți de ceilalți ca într-o paranteză și că nevăzute coarde îi leagă și îi izolează.

Spre sfârșitul lui iunie, mademoiselle Vital își prezentă elevele, în saloanele doamnei Donciu, la o “după-amiază muzicală”. Erau acolo toți patru și le fu rușine să se simtă în mijlocul tuturor, atât de stingheri, încât se căutau din ochi prin toate colțurile, neîndrăznind totuși să se apropie și să-și vorbească. Dacă încercau să se depărteze, să se amestece cu ceilalți, să uite unul de altul, gesturile lor erau silite și se trădau prin exces. Buță, pentru care Gelu căpătase o invitație de la Elisabeta, părăsi un moment bufetul și veni să-i spună între două prăjituri:

— Știi, făceți cu toți o tristă figură: s-ar spune, un menaj de patru.

Gelu nu pierdu prilejul și îl prezentă fetelor.

— Amicul meu Buță.

Adriana ceru să-i cunoască numele adevărat.

— N-am. Sau e atât de lung, încât îl prefer pe ăstălalt. N-o fi el frumos, dar e scurt. Crede-mă, duduie, spune-mi Buță, sau dacă ții numaidecât – domnule Buță!

Concertul începuse. Mademoiselle Vital își distribuise elevele în ordinea inversă a calităților. Începeau cele mai puțin pricepute și sfârșea ultima, Elisabeta Donciu. Nu asculta nimeni. Era cald, era târziu. Singurul lucru ce mai interesa asistența erau aplauzele și florile, pe care fiecare familie le adusese din timp ca să le ofere odraslei respective, după ce își va fi executat numărul. Prefectoreasa prezida serioasă și împărțea laude în ordinea programului, mamelor interesate. Într-un colț, Elisabeta Donciu, în veșnica ei rochie lungă neagră, totdeauna aceeași și totdeauna alta, asculta calmă și privea spectacolul cu un surâs mic, neisprăvit, pe care numai Gelu – fiindcă îl cunoștea – îl observă. Când îi veni rândul, se ridică de la locul ei, se apropie modestă de pian, cum s-ar fi apropiat de un om și întârzie o clipă în fața clapelor înainte de a începe.

Cântă o sonată de Bach, decisă să se oprească după întâia parte și să spună că asta era tot. Dar își uită auditoriul după primele acorduri, uită ridiculul situației și cântă. Frumos, cu o pasiune pe care nu era nimeni să o ghicească acolo, fiindcă pasiunile ei erau fără gesturi. Primi fără revoltă aparentă felicitările lumii, surâse tuturor și pe urmă, făcându-și loc printre mâini întinse, flori oferite și fețe zâmbitoare, se apropie de vărul ei Gelu.

— Vrei să rămâi astă-seară la noi?

Astfel seara, după masă, în odaia ei, Elisabeta Donciu se răzbună împotriva acelei triste după-amiezi, gustând o plăcere pe care o cunoștea de mult: să-l asculte pe Gelu vorbind. Fiindcă din timiditate, ea nu putea să vorbească de rău, avea cel puțin satisfacția de a auzi spuse cu glas tare lucrurile pe care le gândea.

Gelu era rău și vioi. El vedea ridiculul, unde ei îi scăpa. Îl inventa, îl exagera.

Până a-l fi descoperit pe Gelu, până a fi văzut adică în acest văr mai mic altceva decât un copil de rude sărace, și până a fi avut curajul să facă din el un tovarăș, singurele ei răzbunări erau literare. După o sindrofie asemănătoare acelei după-amiezi, deschidea un roman de Anatole France și i se părea că două pagini din La revolte des anges desființa în jurul ei tot ce fusese grosolan și urât. Gelu îi revelase bucuria de a observa în tovărășie și viciul unui surâs înțeles. Când rămâneau singuri, viața redevenea posibilă.

Se regăsiră în seara aceea ca de obicei în camera Elisabetei. Ea deschise ferestrele, lăsase să ardă o singură lampă cu abajur într-un colț și se așezase pe dormeză, rezemată de perete. El ședea pe un taburet, la picioarele ei.

Din stradă, zgomote rare (o trăsură întoarsă târziu de la gară, un trecător singuratic, voci ce se apropiau după colț și se pierdeau pe urmă mai departe…) veneau pe fereastră și liniștea părea astfel mai mare în’ jur. Dintr-o odaie depărtată se auzeau replicile invitaților, jucători de pocher. Uneori se deschidea pe undeva o ușă, se auzea râsul gros al domnului prefect, se bănuia pe coridor trecerea tiptilă a unei servitoare și pe urmă totul reintra în aceeași largă tăcere de casă mare, cu odăi multe și oameni puțini.

Vorbeau încet, cu pauze lungi, el animat și neliniștit, ea calmă și gânditoare, el lăsat cu totul în voia discuției, ea pe jumătate dincolo de cuvinte, deasupra lor, priveghindu-le cu oarecare ironie. Gelu era un copil și ca i-o spunea. Astfel, cu această rezervă la douăzeci și unu de ani, își permitea să aibă un prieten de șaptesprezece.

Îl ducea cu ea printre amicele și curtezanii ei, îi vorbea despre cărțile pe care le citea, îi cânta lucrurile care îi plăceau, îi cerea părerea despre oameni și despre întâmplări și când cineva, mirat de această tovărășie, o întreba cine era băiatul blond care o însoțea ca un paj în haine de liceu, ea răspundea cu aerul cel mai firesc din lume, conștientă totuși de cochetăria răspunsului.

“E prietenul meu Gelu”.

Jocul nu era totdeauna lipsit de primejdie.

Băiatul trăia în intimitatea ei. Aproape de ea, îi primea mângâierile neatente, îi pândea mișcările ascunse, o tresărire a pupilei, o înclinare a gâtului, un foșnet al rochiei.

Simțea Elisabeta cum privirea lui cobora arzătoare pe umeri, cum o învăluia, cum o căuta în cele din urmă detalii, senzuală, neliniștită? Uneori îi surprindea această uitătură curioasă, pasionată și îl întreba nedumerită:

“De ce te uiți așa, Gelule?”

El nu răspundea sau întorcea vorba. Și ea, gândindu-se la tot ce o desparte de acest copil, râdea de momentana ei îngrijorare și îl lăsa protectoare să-i sărute mâna.

Era oarecare nevinovăție în această cochetărie a ei, dar de asemeni un mic gust de cruzime.

Sub toate aparențele cuviincioase ale situației era totuși un accent de patimă, pe care ea – femeie – nu putea să-l ignoreze. Își făcea socoteli liniștitoare:

“Suntem veri. E mai mic ca mine cu patru ani. E la urma urmelor un băiat de liceu, abia intrat în clasa șaptea. Eu, mai curând sau mai târziu, mă mărit. Nu, nu. E limpede că el nu se poate gândi la nimic.”

De vreme ce în jocul lor inocența era presupusă, restul nu era decât o copilărie sau un amuzament. Putea deci să-l primească lângă ea pe acest văr răutăcios, putea să-l asculte, să-i surâdă prietenoasă, să-i păstreze uneori, neatentă, mâna în mâinile ei, să-și apropie obrazul de obrazul lui, să se lase sărutată în glumă la jocurile cu gajuri.

Că fruntea băiatului se umbrea, că buzele lui subțiri de copil păleau, că ochii îi ardeau calzi, cine ar fi putut să o asigure că toate astea nu erau simple păreri sau simple capricii trecătoare? Și dealtminteri îl iubea: așa cum ar fi iubit un frate, dacă l-ar fi avut sau poate nici așa. Avea pentru el o simpatie curioasă, nedefinită.

Îl mângâia pe păr, ca să-i facă plăcere și cu toate astea plăcerea era a ei, fiindcă degetele ei lungi și subțiri erau înfiorate, cuprinzând între ele acea frunte dreaptă de adolescent torturat.

“Ești un copil, Gelule.”

Îi spunea acest lucru des, râzând, ca să nu fie nicio îndoială asupra glumei lor comune, dar dacă Gelu ar fi înțeles, dacă ar fi plecat, ea ar fi fost poate nenorocită și ar fi dus dorul acelor doi ochi, care o pândeau din obscuritate cu o nerușinare de copil și cu o pasiune rugătoare de om trist.

Deci în seara aceea, ca în atâtea alte seri, el îi simți mâinile calde pe obraji, îi ascultă respirația liniștită, îi recunoscu parfumul de violete și carne tânără. Picioarele ei lungi ce cădeau leneșe de pe dormeză, lângă el, aproape de taburetul lui, se legănau rar și el urmărea în gând mișcarea aceea, ce trebuia să contracteze întreg trupul întins între perne, acolo, aproape. Îl cunoștea.

Și-l amintea suplu într-o rochie de mătase, voluptuos și plin într-un larg mantou de iarnă, liniștit într-un peignoir de lână, nervos într-o rochie albă de tenis. Îl descoperise sub atâtea înfățișări schimbătoare, același, de o frumusețe fermă, de o senzualitate nesigură.

Odată, mai de mult, jucaseră la Getta Nelizaratos, unde Elisabeta îl rugase să o însoțească, un joc de societate. Cineva, legat la ochi, trebuia să se plimbe între ceilalți jucători așezați în cerc, să se așeze în brațele unuia sau altuia și să ghicească în brațele cui s-a așezat. Gelu mai ținea minte greutatea acelui trup ce se desfăcuse o clipă în brațele lui, lenea acelei coapse rotunde, ovalul scobit de la îndoitura genunchiului, linia plină a pulpelor ce părea că ezită și întârzie, înainte de a cădea arcuită mai jos de genunchi spre glezne. Avea încă senzația aceea de scurtă amețeală și acum, vorbindu-i, în umbră, aproape de ea, își mușca buzele ca să uite.

“Du-te, Gelule. E târziu.”

El se ridica, îi săruta mâna întinsă în glumă și pleca fără să se întoarcă din prag. Rămasă singură, ea se gândea încă o clipă la el, îi asculta pașii depărtându-se pe scară, deschidea o carte, o răsfoia. Pe urmă își desfăcea. Cu gesturi încete, rochia.

CAPITOLUL V – Buță[modifică]

CÂND FU SĂ ÎNCHIDĂ POARTA, Gelu observă cum din umbra ei se desface o umbră mai scundă și mai neagră. Îl recunoscu, după lenea pasului, pe Buță.

— Ce faci aici? Mă pândeai?

— Nu, te așteptam. Trecusem din întâmplare. Am văzut lumină sus la fereastră și mi-am închipuit că mai ești acolo. Te plimbi?

— Dacă vrei…

Ar fi vrut să fie singur, să-și ducă mai departe visul început, să păstreze încă parfumul odăii de unde ieșea. Ființa noduroasă a lui Buță, indiferența lui de bârnă care respiră împiedicau asemenea bucurii nuanțate.

“Am bani”, spuse el după câteva minute de tăcere.

Și pe urmă, explicativ, dar sobru și fără entuziasm:

— A fost o afacere bună.

— Ce afacere? se interesă Gelu.

— O afacere.

De unde își scornea omul acesta banii, prietenii lui nu puteau să afle. Avea o sumă de cunoștințe obscure, greci, agenți secreți, barcagii, o întreagă societate misterioasă, pe care el o desemna puțin cam vag.: “oamenii mei”.

Îl văzuseră de câteva ori, seara, la un colț de stradă, îngrămădind într-un zid o umbră deșirată de om, cu care vorbea îndelung, fără gesturi. Uneori dispărea pe câteva zile, fără să spună un cuvânt, fără să dea o veste.

Revenea pe urmă, netulburat, refuzând explicații: “am bani”.

Cunoscându-i obiceiurile, Gelu nu insistă. Merseră unul lângă altul, ignorându-și reciproc prezența.

Gelu își amintea de răsuflarea Elisabetei, carnea ei somnoroasă, rochia ei caldă. Buță mergea: punea în actul acesta toată conștiința lui de vietate. Lenea lui organică nu-i permitea să facă două lucruri deodată.

— Știi, am bani mărunți. Dacă nu s-a dat încă drumul de la cinematograf, am putea să ne jucăm.

Gelu refuză.

— Nu, n-am poftă, astă-seară.

Jocul lui Buță era simplu. Lua un pumn de bani mărunți: douăzeci, treizeci de piese de câte un leu. Se fixa la un colț întunecat de stradă, ferit de lumina felinarelor rare, și pândea trecătorii, îi vedea venind spre el, îi aștepta cu discreție, îi lăsa să treacă și pe urmă, de la câțiva metri depărtare, le arunca moneda drept înaintea picioarelor. Mișcarea era precisă. “Banul cădea exact și suna tare pe piatră. De nouă ori din zece, omul se oprea bănuitor, se căuta prin buzunare, privea împrejur, se apleca, se întorcea câțiva pași, aprindea un chibrit, căuta pe jos, până ce ridica triumfător moneda. Astfel Buță văzuse mai mult de jumătate din locuitorii orașului defilând înaintea lui în căutarea unui ban aruncat. Prefera mai ales ceea ce el numea “familiștii și domnii serioși”, oameni pașnici pe care sunetul banului pe asfalt îi oprea din tihnita lor plimbare. Ierarhiile sociale încetau în fața jocului: într-o seară Buță avusese plăcerea de a-l privi pe domnul prefect în persoană, asudând într-o cursă nesfârșită pe doi metri pătrați în jurul unei piese de doi lei, care fusese găsită după un sfert de oră, cu concursul gardistului din post.

Gelu și Victor găsiseră jocul prea scump. Ei, care crescuseră onești în respectul banului, se înfiorau de această perversitate. Dar Buță îi învățase cu vremea să fie mai puțin prevenitori cu un lucru pe care el știa să-l scornească din nimic.

— Sunt oameni care-și cumpără cu banii lor covrigi. De ce nu ne-am cumpăra cu ai noștri plăcerea de a umili?

Și abia râdea, deși era mândru de invenția acestui joc, pe care, într-un moment de seriozitate, îl numise ca pe un studiu: “variații asupra instinctului de proprietate”.

Îi păru rău de refuzul lui Gelu și renunță. Nu-i plăcea să se joace singur. Spectacolul nu-l distra decât în tovărășie.

Continuau tăcuți plimbarea, pe aceleași străzi goale, într-un târziu, Buță vorbi iar.

— Ai văzut cartea pe care i-am dat-o ieri lui Victor?

— Da. Mi-a arătat-o. Foarte frumoasă. Trebuie să fie scumpă rău. Nu ți-a fost frică? E mare și se putea observa ușor.

— Aș. O băgasem în buzunarul dinăuntru și mă plimbam prin librărie foarte calm. Am stat de vorbă cu vânzătorul ăla negru vreo cinci minute și pe urmă am plecat.

— Ești un maestru.

— Nu. Sunt doar un om dibaci. Am văzut azi în vitrină ediția mare din Les fleurs du mal. Dacă vrei?…

— Nu, mulțumesc. Mi-ai dat destule lucruri și pe urmă ți-am mai spus-o: aș vrea să se sfârșească odată istoria asta.

Buță avu un fel de surâs disprețuitor și ridică din umeri.

— Înțelege-mă, continuă Gelu. Îmi bat joc, ca și tine de remușcări și scrupule. Dovadă e că primesc tot ce îmi dai, știind de unde vine. Dar au să te prindă. Și nu face.

— De unde știi tu cât face și cât nu? îi tăie Buță vorba cu o repezeală ce îi bruscă lenea. Ai încercat tu vreodată plăcerea asta? Habar n-ai. Și pe urmă de ce să iau aere de martir: în fond nu înfrunt nicio primejdie. Niciuna. Mâinile mi se mișcă atât de ușor, încât uneori mi se pare că vin de la mine, cărțile, din raft în buzunare. Sunt sigur de mine. Prea sigur chiar: a început să mă plictisească lipsa de risc. Uite, miercurea trecută l-am luat într-adins pe Vasiliu cu mine. Știam că vrea de mult. Să-și cumpere tratatul lui Ribot. Știi cât e de gros. Bani își strânge el, dar nu avea destui. I-am spus că i-l dau eu pe nimic, dacă intră cu mine în librărie, numai așa, să stea acolo. A stat mult la îndoială, dar la urma urmelor a primit. De! tratatul lui Ribot!… Îl luasem cu mine numai fiindcă știam că lui cel puțin îi e frică. Îl priveam cum tremură, galben, netrebnic, și mi-era milă de el. Aveam un gust teribil să mă las prins, numai ca să i-o fac dobitocului ăluia. Dar m-am răzgândit.

Tăcu. Vorbise repede, cu un accent de pasiune pe care îl avea rar. Se părea că efortul de a explica îl obosise prea tare. Se lăsă cuprins de imensa lui lene, pe care o urnise din loc câteva momente și rămase la fel ca înainte, indiferent, scorțos, greoi. La capătul Străzii Mari, spre bulevard, le ieșiră gălăgioși înainte un grup de camarazi. Buță se lumină deodată.

— Mă, am bani. Cine vrea o piesă să se descalțe aici la marginea trotuarului și să se încalțe la loc. De două ori, două piese. De patru ori, un pol.

Vorbea serios și băieții o știau. Avea pasiunea de a-și cheltui astfel banii. Îi întâlnea pe stradă și le propunea cele mai năstrușnice afaceri. Era nebun – asta se vedea bine – dar avea o calitate: plătea imediat.

“Nu cer credit. Uite, ai un pol dacă mănânci două kilograme jumătate de plăcintă cu carne.”

Sau:

“Zece lei pentru cine se urcă, duminică, pe al treilea felinar din grădina publică.”

Îi privea atunci cum execută treaba comandată, serios, fără să surâdă, fără să aprobe, aștepta să se termine și pe urmă, ca un negustor care știe pe ce își dă banii, scotea hârtiile din buzunare, le număra cu băgare de seamă și plătea.

În seara aceea, operația cerută era mai complicată. Locul era întunecos și era greu de înșirat șireturile acolo pe trotuar.

— Am dreptul să mă duc peste drum lângă felinar?

Întrebă unul.

— Nu. Aici. Dacă vă convine, dacă nu…

Oamenii se uitară întrebători unul la altul: păreau că măsoară greutatea lucrului și calitatea prețului. Pe urmă, cu un surâs ce voia parcă să spună: “Cu atât mai rău pentru tine, dacă ești nebun – noi banii n-avem de ce să-i pierdem”, se așezară pe trotuar unul lângă altul și începură treaba.

Gelu privea amuzat. Amintirea Elisabetei se pierduse până la urmă: strada vulgară, îndrăzneață, băiețească îl recâștigase.

Buță se apropie de el și îi șopti:

— Și ei cred că își bat joc de mine.

Făcu socotelile și plăti. Le spuse cu jumătate gură bună seara, nu le întinse mâna și îl luă pe Gelu.

— Hai!

Pe urmă, după câțiva pași, se întoarse și strigă:

— Nu l-ați întâlnit pe Victor Ioanid?

— Ba da, răspunse cineva. E pe uliță. L-am lăsat în curte la Marcela.

Buță se uită la Gelu întrebător.

— Vrei?

— Mi-e totuna.

Porniră absenți, negândindu-se la nimic. Departe, după colț, începea să se vadă primul felinar. Câțiva soldați trecură pe lângă ei. Se auzea spart un cântec de caterincă.

CAPITOLUL VI – Catren[modifică]

ASTFEL VIAȚA CONTINUA obișnuită între aceleași deprinderi, între aceiași oameni. Fuga din primăvară a lui Victor Ioanid și tot ce se legase de ea nu schimbase nimic din mersul lucrurilor. Adriana, Cecilia, Gelu, Victor nu o uitaseră: știau bine că ceva a rămas între ei patru, ceva care trebuie lămurit și dus până la un sfârșit. Dar, neștiind cum să se apropie unul de altul, amânau întâlnirea sperată și așteptau ca timpul să descurce el greutățile începutului.

Intre timp continuau să trăiască așa cum apucaseră. Băieții cu pasiunile lor vechi: cărțile, afacerile tenebroase ale lui Buță, plimbările săptămânale pe “uliță”. Fetele cu misterele lor mărunte. Dacă între atâtea lucruri străine încercau vreodată să-și amintească ceea ce îi apropia pe toți patru și să lege pe această amintire prietenia lor încă nesigură, încercarea cădea. Își vorbeau greu, se înțelegeau mai greu. De aceea pe stradă se ocoleau de departe și schimbau doar saluturi speriate.

Noiembrie îi găsi obosiți de așteptare și doritori de un fapt nou. Primiră vremea rea cu bucurie. Anotimpul îi întorcea în casă și îi aduna iar ca altădată. Numai Victor era străin acolo, în jurul acelei mese de ceai din odaia Adrianei, unde se întâlneau acum uneori, spre seară. Ceilalți cunoșteau din anul trecut legile și moravurile acestor întâlniri. Erau ceasuri indiferente, pe care le petrecea fiecare după voia lui, vorbind rar, schimbând uneori un semn de amiciție, dar rămânând singur să citească, să scrie, să se uite pe fereastră, să răsfoiască un album.

La început, mai ales din cauza lui Victor căruia îi lipsea experiența, întâlnirile acestea aveau un aer silit. Ceva din ezitările primei lor întâlniri din primăvară, în mansarda prefecturii, rămânea între ei și îi ținea la oarecare depărtare. Pierduseră obișnuința acelor ceasuri calme. Li se păreau străine și greoaie, așa cum ți se par străine hainele de iarnă, când le îmbraci în prima zi de frig. Dar cu vremea te regăsești în ele, deprinzi din nou gesturile instinctive cu care puneai mâna în buzunarele calde, îți încheiai nasturii, le purtai pe tine. Și cum e de ajuns ca într-o asemenea haină să găsești un lucru de nimic uitat acolo, contramarca unui bilet de teatru, plicul unei scrisori vechi, o monedă, o carte de vizită, pentru ca deodată acest lucru să-ți amintească viu tot timpul de care amintirea lui e legată și să-ți readucă în minte împrejurările amănunțite ale unei clipe trecute, biletul de teatru, amintindu-ți de rochia femeii iubite cu care ai fost la acel spectacol și râsul ei alb, plicul vechi readucând întocmai o durere de altădată, pe care o încercaseși atunci la aflarea unei vești sau la simplul sunet al unui cuvânt aruncat întâmplător în frază – tot astfel era de ajuns ca ei să găsească la acele adunări intime de după-amiază un mic detaliu din trecut, pentru ca fosta lor bună înțelegere să revie la fel. O scrumieră de sticlă cu o fotografie roșie lipită pe fund și cu o inscripție caligrafiată Suvenir din Slănic 1905, un album de familie cu fotografii de domni mustăcioși și de cucoane opulente în imense rochii albe, un serviciu de ceai cu un desen chinezesc, gheișe, umbrele multicolore, fum de țigare, legendă începând pe ceainic și terminându-se pe farfurioara ultimei cești – erau atâtea lucruri acolo, pe care le regăseau intacte și care, dacă lui Victor, nou venit, nu-i spuneau nimic, celorlalți trei le dădeau sentimentul de a continua o prietenie abia întreruptă.

Iarna anului trecut cu zăpezile ei mari, cu gerurile ei crunte, cu serile calde din casă, cu tăcerile lungi din jurul mesei, peste care se ridica leneș aburul ceaiului, putea să reînceapă. Ei erau pregătiți să o aștepte.

Poate că oricum Victor n-ar fi întârziat să intre în această alianță sufletească, pe care o găsea gata făcută între Adriana, Cecilia, Gelu și lucrurile din casa Dunea. Recunoștea o atmosferă specială acolo, pe care n-ar fi știut să o numească într-un fel sau altul, dar care simțea că există. Cum el nu era un om dificil, ar fi deprins repede, și fără sprijinul cuiva, tonul exact al acelei prietenii. Totuși întâmplarea veni să aducă un ajutor necerut. Ajutorul avea forma unui caiet de muzică, pe care îl adusese domnul Dunea, tatăl Adrianei, de la București. Fusese acolo în călătorie de afaceri și voind să-i facă fetei o surpriză, intrase la Feder și ceruse un caiet de note, cum ar fi cerut o pereche de mănuși.

“Aș vrea un caiet de note, pentru o fată de 16 ani!”

Vânzătorul îi dăduse un album alb, atrăgându-i atenția d-lui Dunea că “este tot ce poate fi mai nou”. Astfel Cântecele pentru blonda Agnes (op. 6) de Cello Viorin ajunseră la D… într-o după-masă de noiembrie, când în casa Adrianei cei patru prieteni se pregăteau pentru o lungă partidă de tăcere în jurul sobei de teracotă.

Adriana deschise caietul cu neîncredere. Cello Viorin? Nu cunoștea. Citise parcă odată într-o revistă din București numele acesta curios, într-o cronică muzicală sau în programul unui simfonic, nu mai ținea bine minte, își aruncă ochii asupra primei pagini și, neavând curajul să descifreze, lăsă caietul deoparte.

— Am să-l văd eu altă dată.

— De ce nu acum? încearcă, propuse Gelu.

Adrianei îi era lene să refuze rugămintea, să dea explicații, să insiste și se apropie de aceea de pian. Își plimba mâinile într-o doară pe clape și pe urmă prinse din mijlocul unei pagini, întâmplător deschise, o frază și o duse până la capăt.

Nu era urât. O reluă. Câteva acorduri simple, o pauză, câteva arpegii. Un joc mic de sunete, o glumă, un nimic.

— Amuzant, spuse Adriana întorcându-se spre ascultătorii ei; văzu cu bucurie că surpriza lor era la fel de mare ca a ei. Cecilia surâdea. Gelu părea mirat și o ruga din ochi să continue.

Fata se hotărî să cânte serios și cercetă câteva clipe caietul din scoarță până în scoarță. Pe alocuri, unde descoperea un fragment mai limpede, îl încerca provizoriu cu o singură mână și sunetele acestea ciugulite de ici de colo se urmăreau cu o uimitoare variație de ritm. Era parcă un joc de mici surprize și ar fi fost cu neputință să prevezi modulația melodiei ce avea să urmeze.

Abia când această sumară trecere în revistă fu terminată și când Adriana cântă în întregime și în ordinea lor firească toate cântecele caietului, ea își dădu seama că se înșelase. Nu, nu era un joc de surprize. Nu era nici măcar o suită de mici melodii plăcute. Era ceva mai dificil și mai complex, mai greu de înțeles și poate mai puțin frumos decât i se păruse întâi. Toate acele mărunte bijuterii sonore, pe care le remarcase la prima vedere, nu erau în întregul bucății decât simple detalii, ce treceau aproape neobservate. Note marginale, ornamente secundare.

Accentul cădea pe o frază muzicală mai obscură, care revenea insistent, lipsită de frumusețe, lipsită de melodie.

Era o decepție și îi venea greu să o mărturisească. Ea cânta ca să înțeleagă. Ori aceste Cântece pentru blonda Agnes, clare întâi, se complicau pe măsură ce le descifra și se adunau. Să ascundă lucruri ce scăpau atenției ei.

— Voi pricepeți ceva?

Nu, nici ei nu pricepeau nimic. Totuși, în ciuda acestei prime încercări, care dăduse greș, Cântecele pentru blonda Agnes deveniră curând un semn în întrunirile lor. Mai târziu, iarna aceea care avea să treacă repede și să aducă schimbări în viața lor, a tuturor patru, avea să fie evocată de una din acele melodii, atunci descifrate. Era de ajuns să asculte o pagină, era de ajuns să-și amintească o frază, pentru ca deodată serile acelea de prietenie nesigură, de așteptări confuze, să reapară într-o imagine veche. Poate numai din curiozitate sau pe urmă din simplă obișnuință, Adriana reluase în zilele următoare caietul lui Cello Viorin și îl cântase prietenilor ei.

Îi plăcea? N-ar fi știut să spună. Simțea însă în acele acorduri obscure ceva care răspundea liniștii lor. Probabil că nu era muzică adevărată (cel puțin mademoiselle Aurore Vital o spunea răspicat și cu toată indignarea unei bune profesoare), dar, cântându-le, Adriana avea impresia că trece pe lângă un mister nedezlegat, un mister ce se ascunde și se refuză, dar care s-ar putea lumina o dată, dintr-o parte.

Până atunci se juca cu el și degetele ei întârziau pe clape, așteptând până la urmă dezlegarea.

Cântecele pentru blonda Agnes aveau parcă nehotărârea prieteniei lor. Erau și între ei patru atâtea lucruri neexplicate! Ce îi aducea acolo pe ei, atât de deosebiți unul de altul? De ce, întâlnindu-se, aveau impresia că se ascund, de ce, despărțindu-se, aveau senzația că se pierd?

Rămâneau ceasuri întregi la locurile lor, pe care nu le schimbau niciodată între ei, ca și cum așezarea lor în cameră ar fi avut un înțeles anumit. Așteptau să vină seara, își urmăreau în obscuritate conturul trupurilor ce se stingea. La ceasurile patru, lumina scădea pe fereastră.

Ploaia cădea afară la fel, nici mai tare, nici mai încet de cum începuse, ploaie lungă și indiferentă de toamnă.

Într-un colț al odăii, umbra teracotei creștea caldă, opacă, vibrând de un zgomot surd ca al ghiocurilor.

O mișcare, un pas, o mână, ce se ridica, se auzeau distincte, cu o intensitate disproporționată, ca într-o casă deșartă. Aveau în tăcerea aceea o plăcere neformulată, un fel de voluptate fizică pe care o regăseau ori de câte ori, ziua pălind pe fereastră, lucrurile își alungeau umbrele pe covor.

De câte ori nu încercase Adriana să surprindă acest minut de emoție, ca pe un intrus, și să-l întrebe?

Dar farmecul era rupt la întâia întrebare și se găseau toți patru, unul înaintea altuia, străini și puțin rușinați, asemeni unor amanți în fața unui pat răvășit, după o noapte de iubire.

Se despărțeau atunci repede, evitându-și privirile.

Iar a doua zi, în același loc, la același ceas, așteptau o mică minune care venea și trecea neschimbată.

Ar fi vrut s-o oprească, dar ea trecea pe alături, asemeni “cântecelor blondei Agnes”, când ultimul lor acord fusese cântat.

S-ar fi spus că un cerc despărțitor se strânge în jurul lor. Viața lor de totdeauna rămânea afară, departe. Școală, familie, cărți, întâmplări, toată această mică vâltoare de fiecare zi nu ajungea până la ei decât scăzută, ea de partea cealaltă a unui zid. Nesimțit, legăturile lor cu lumea se desfăceau. Ceea ce se petrecea dincolo era indiferent. Totul trecea neaderent, fără urmă, ca un bob de mercur pe o sticlă lustruită. Sâmburele vieții lor rămânea arzător acolo, între ei, la întâlnirile lor. Realitatea era asta. Restul se adâncea într-un somn nepăsător, ca iarna grea din oraș.

Nu observase nimeni nimic. Numai Buță, fără să priceapă ce se petrece anume, simțea că ceva se ridică între ei și el. Se lovea berbecește de o piedică ce-i sta în cale.

El, care știa să-și facă loc cu coatele și să-și introducă ființa lui grea ca un sac cu tărâțe, oriunde, între rochii albe sau între mâini murdare, rămânea neputincios afară.

Izolarea prietenilor lui nu era vizibilă: porțile păreau deschise. Dar dacă încerca să le treacă, pasul lui obișnuit să izbească și să calce se împotmolea ca într-un fel de pâslă. Pentru întâia oară de când se știa, Buță simți că sunt lucruri ce pot trece mai înalt decât mâinile lui.

Dădea târcoale acestui cerc nevăzut și căuta inutil pe undeva o spărtură. Se vedea rămas singur, în iarnă, pe uliți goale, cu buzunarele pline de cărți, pe care nu mai avea cui să le dea, lăsat dincolo de un prag prea înalt pentru el.

Avea uneori dorința de a se opri lângă soba lor caldă, la masa lor de ceai. Și gândul ăsta trezea în firea lui lemnoasă un fel de vagă tristețe. Nu era de-a dreptul o înduioșare. Își bătea joc de asta. Dar lenea lui mare se simțea bruscată, acum când trebuia să renunțe la prietenii și obiceiurile vechi.

Era necăjit simțind o rezistență, pe care nu o putea defini. Ar fi încercat să lupte, dar cum să lupte împotriva unei păreri? Căută să se apropie iar de Gelu și Victor, insistă, ademeni. Recurse la mijloace umilitoare: voi să le facă confidențe asupra afacerilor lui, fu de o dărnicie exagerată, le aduse cărți noi și scumpe. În îndârjirea lui de a recâștiga o prietenie pierdută, nu înțelegea că excesul acesta poate fi supărător și mijloacele lui venale, neeficace. Trecu la reproșuri. Avu o dezolare de amantă părăsită, făcu scene, ceru jurăminte. Prietenii lui îi răspundeau că nimic nu e schimbat, că totul se petrece ca mai înainte, că el se înșală. Îi cerură dovezi: ce fapt îi arăta lui că lucrurile s-au schimbat? Buță nu știu să răspundă, fiindcă, într-adevăr, nu vedea nimic precis, niciun cuvânt, niciun gest. Și totuși…

Venise de câteva ori în casă la Adriana. Fusese chemat acolo din politețe și primise. Îi găsea pe toți patru acolo și simțea că, intrând, el întrerupea ceva. Ar fi vrut să știe ce, ar fi vrut să rămână neobservat într-un colț, să bage de seamă și să înțeleagă. Dar prezența lui era scârțâitoare. Băieții se sileau să vorbească, fetele să cânte la pian, toată lumea să fie veselă și nepăsătoare. Dar totul era fals. Buță rămânea totuși până seara târziu, bucuros să le strice ziua. Îi privea cum se despart atunci necăjiți și el le vorbea cu candoare despre o mie de lucruri indiferente. Descoperea în jocul acesta o nouă voluptate. Recăpăta sentimentul superiorității lui.

Dacă ar fi avut cui, ar fi spus ca altădată:

“Și ei cred că își bat joc de mine!”

Se făcea că nu înțelege ostilitatea lor. Cu cât erau ei mai încruntați, cu atât era el mai afabil. Dar în curând, ceilalți se apărară brutal. De cum îl vedeau intrând pe ușă, Gelu și Victor se ridicau, spuneau că sunt ocupați și se pregăteau să plece. Astfel era și el nevoit să se ducă odată cu ei, știind totuși că îl vor lăsa singur pe stradă și se vor întoarce în ascuns. Nu mai avea deci libertatea de a-i pândi.

Într-o zi, tocmai când era gata să plece, apropiindu-se de Adriana să-i spună ziua bună, rămase deodată cu mâna suspendată în aer, căută cu o privire fixă împrejur, încercă parcă să facă un semn și căzu jos pe podele. Fruntea plesni surd și trupul se întinse fără încordare, dintr-o singură bucată, ca un butuc dărâmat. Îl ridicară înspăimântați și îl culcară pe canapea. Adriana aduse apă și colonie. Victor îi desfăcu gulerul tunicii și îl scutură de umeri. Cecilia, palidă, își frângea mâinile și se plimba cu pași mărunți de la o fereastră la alta.

Numai Gelu rămase într-un colț, încruntat, privind scena. Buță își reveni cu greu. Vorbea împleticit, cu un efort vizibil, cu pauze mari, respirând greu. Își ceru iertare.

— E o boală veche. Mi s-a mai întâmplat acasă… acum vreo trei ani… doctorul zicea că-s anemic… nu dorm noaptea… citesc prea mult… vă rog să mă iertați… e ridicol… dacă aș fi știut…

Adriana îl implora să tacă. Nu e vina lui doar. Să stea liniștit, să bea o ceașcă cu ceai cald, să se odihnească acolo cât o voi și mai târziu, seara, au să-l ducă băieții acasă. El nu avu putere să-i mulțumească, dar îi surâse blând, recunoscător.

Buță se însănătoși repede și după câteva zile. Fu refăcut. Era mai palid însă decât înainte și uneori se vedea că umblă greu, puțin aplecat într-o parte, deși el pretindea că nu mai are nimic. Ceva părea rupt în el. După vreo zece zile, într-o după-masă, tot în casa Adrianei Dunea, avu un acces asemănător, mai grav chiar. Căzu la fel, dezarticulat, plesnind aerul cu brațele lui grele, rupte parcă de trup. Era o cădere de bou înjunghiat, o cădere masivă, grea, înăbușită.

Când îl ridicară, avea buzele albe și ochii ficși. Pe obrazul lui gros și mare se săpa o expresie de durere, care îl făcea aproape frumos. Gelu ceru să-l conducă el singur acasă și îi făcu semn lui Victor să-i lase împreună. Îl duse cu greu lângă el, îl rezemă de brațul lui, îl purtă prin zăpadă cu băgare de seamă. Când ajunseră, îl rezemă de poartă, îl întrebă dacă mai are nevoie de ceva și pe urmă, cu același glas, fără tranziție, adăugă:

— Și viitorul acces, potrivește-l să nu mai fie în casa domnișoarei Dunea.

Buță tresări. Un moment se întrebă dacă trebuie să înțeleagă, dacă trebuie să se indigneze. Dar înainte de a putea lua o hotărâre, Gelu adăugă, – privindu-l drept în ochi, fără cruzime, camaraderește:

— Renunță, Buță. Nu zic, experiența e frumoasă și aproape izbutită. Dacă n-ai fi făcut exces de simptome ar fi fost chiar perfectă. Dar mi te pui în cale. Și noi doi nu eram obișnuiți să facem experiențe unul pe seama celuilalt.

Fu în iarna aceea ultima vizită a lui Buță în casa Adrianei.

Rămâneau deci din nou singuri, liberi să continue jocul început. Nu pentru că ar fi vrut să se ascundă, îl îndepărtaseră pe Buță. Ceea ce făceau, li se părea firesc. Ar fi primit noi tovarăși în jocul lor, dacă-ar fi știut să-i învețe regulile sufletești. Dar Buță n-ar fi știut niciodată să le deprindă. Simpla lui prezență, obtuză, opacă, noduroasă, oprea visul în loc. Îl lăsaseră de aceea dincolo de cerc.

Era desigur mai bine așa. O mobilă deplasată, un obiect nou, un covor pus altfel decât de obicei, îi supăra, îi întârzia, le oprea inutil atenția. Lucrurile făceau parte din tovărășia lor și, găsindu-le totdeauna la fel, ei citeau în această neschimbare exterioară un semn de constanță. Veneau de afară cu senzații vioaie de iarnă și stradă: aflau în acea odaie culori șterse, o lumină scăzută, o căldură moale de alcov. Era acolo un calm fizic. Se lăsau în voia lui cu un sentiment precis de cufundare.

Zgomotele ulițelor înzăpezite din care veneau se pierdeau învăluite, ireale, așa cum gâlgâie apa în urechea înotătorului afund. Erau cele din urmă amintiri dintr-o lume care înceta în pragul odăii lor. Începea o legendă în care credeau și în care fiece detaliu își avea înțelesul lui.

Nimic nu venea să schimbe această nouă ordine de senzații.

Zilele treceau agale. Cea de azi îi găsea acolo unde cea de ieri îi lăsase. Foile calendarului cădeau una după alta. Minutarele ceasului se învârteau să măsoare un timp care nu era al lor. Ei rămâneau la fericirea lor fixă. Nu mai aveau nimic de aflat, nu mai era nimic să-i surprindă. Erau porniți pentru un timp ce nu mai trebuia să sfârșească.

Spre sfârșitul lui februarie, zăpezile începură să scadă. Un soare tânăr scăpa uneori prin pânza cenușie a cerului și lumina deodată orașul. Se auzea apa picurând pe streașini.

Într-o zi avură brusc senzația că jocul lor se sfârșește. Era în casă un aer de lenevie și oboseală, pe care nu-l cunoscuseră până atunci. Simțeau nevoia – și pentru simbol și pentru mișcare – să deschidă ferestrele.

Gelu observă lângă el, pe divan, în obscuritate, un trup pe care îl simțea cald de altă căldură decât aceea a odăii.

Pentru că era aproape, întinse mâinile și îl strânse în brațe, până întâlni o altă răsuflare. Atunci abia băgă de seamă că o ține în brațe pe Adriana.

O sărută.

CAPITOLUL VII – Evenimente în oraș[modifică]

ABIA ATUNCI, ÎN PRIMĂVARĂ, luară cunoștință de câteva lucruri ce se întâmplaseră în oraș, fără ca ei să le fi luat în seamă. Erau ca după o lungă absență, curioși să afle vești noi și amănunte. Câtă vreme ținuse izolarea lor, tot ce se petrecea li se părea străin și neinteresant. Acum reintrau în viața orașului.

Evenimentul mare, discutat pretutindeni, era nunta Elisabetei Donciu. Se mărita cu un om foarte bogat, stăpânul unei imense fabrici de prosoape. Era aproape un nume celebru. Cine nu cunoștea prosoapele moi, cu două dungi orange pe margini și cu marca (marcă depusă) brodată în colțul din dreapta: “acesta este un prosop Iliescu-Bardă”? Cine nu văzuse la București pe ferestrele tramvaielor capul acela blond de femeie frumoasă indicând din ochi inscripția de alături: “Vrei să fi frumoasă? întrebuințează numai prosopul Iliescu-Bardă!” Și cine nu rămăsese puțin visător în fața acelui afiș, de culoare roșie-pală, evocatoare de alcovuri:

“Doamnă, pentru toaleta dv. intimă, prosopul Iliescu-Bardă e o necesitate”?

Poate că în hotărârea Elisabetei notorietatea acestui nume fusese un argument. Lumea vorbea despre o căsătorie silită: domnul Donciu își vânduse prost cerealele în toamnă, iar guvernarea partidului părea că se sfârșește. Prefectura nu era o situație stabilă. Gelu ar fi vrut să creadă în adevărul acestui zvon. I se părea imposibil ca vara lui să se mărite de bunăvoie cu primul venit. Încercă de câteva ori să-i spună Elisabetei un cuvânt de ironie, s-o întrebe despre logodnicul ei, să observe un gest ridicul sau o vorbă proastă. I se răspunse cu o tăcere îndârjită, al cărui sens era limpede: glumele s-au sfârșit. Elisabeta își iubea logodnicul. O spunea și o arăta. Îl săruta în public, când venea la D… îi telefona zilnic și îi scria, când se întorcea pentru afaceri, la București. Îi lăuda automobilul, îi expunea cravatele, îi mângâia freza. Îl asculta cu afecțiune, cu interes, îi repeta cuvintele de spirit, îi cita preceptele.

“Jean a spus…”

Și Jean, măgulit, dar sobru, o bătea pe spate cu un gest de proprietar. Gelu renunță. Ar fi suferit altădată, dar gândurile îi erau acum altundeva. Îi fu doar necaz. Își rări vizitele în casa Donciu. O ocoli pe Elisabeta, îl ignoră pe logodnicul ei. Unei cucoane, care îi ceruse vești despre verișoara lui, el îi răspunse:

“Domnișoara Donciu? Se mărită cu un afiș”.

Vorba avu succes și circulă câteva zile prin oraș. Un binevoitor o comunicase poate în casa prefectului, căci relațiile lui Gelu cu familia Donciu încetară brusc.

Al doilea eveniment al târgului, mai puțin personal, dar la fel de cunoscut, era brusca glorie a lui Cello Viorin. Adriana auzi cu surprindere în casele colegelor ei Cântecele pentru blonda Agnes. Toată lumea bună le fredona. Toate fetele triste le cântau. Se spunea la Institut că joia după-masă, când soeur Denise o primea pe Lucreția Ginuleseu, amândouă cântau la patru mâini Cântecele. Călugărița directoare le-ar fi găsit o dată plângând și le-ar fi certat aspru.

Pe Strada Mare, la fotograf, în timp ce într-una din vitrine era expus ultimul portret al Elisabetei Donciu cu logodnicul ei, în cealaltă vitrină se putea vedea portretul unui domn brun și, pe o bandă albă, o inscripție: “concetățeanul nostru, compozitorul Cello Viorin”.

Într-adevăr se descoperise că tânărul muzician locuise pe vremuri la D… Întâmplarea era puțin penibilă pentru orgoliul orașului, căci Cello Viorin fusese obligat să plece de acolo în împrejurări pe care nu le uitase probabil. E drept că pe vremea aceea nu se chema decât Tache Poporeață și nu era decât funcționar la prefectura județului. Funcționar prost se vede, fiindcă, obsedat de muzica pe care o scria singur, neștiut în mansarda lui, i se întâmpla uneori să încurce registrele prefectului. Fusese totuși suportat acolo din obișnuință. Într-o bună zi, partidul domnului Donciu ajunse pentru prima oară la guvern, pentru exact trei săptămâni. Prefect, domnul Donciu avu în această întâie trecere a sa prin fruntea județului destul timp ca să facă o reformă serioasă: copistul Tache Poporeață fu concediat. Dar desigur n-ar fi fost dacă s-ar fi bănuit că acest funcționar zăpăcit și cu nume ridicul va fi cândva compozitorul Cello Viorin. Orașul D… își plătea acum ingratitudinea.

Gloria muzicianului era fervent servită. Nu toata lumea înțelegea farmecul curios și puțin complicat al acelor melodii, dar nu era om să nu înțeleagă și să nu compătimească cu povestea tristă a autorului lor.

“Băiatul ăla slab cu ghetele scâlciate și coatele peticite? Care trecea în fiecare dimineață peste drum de noi, într-un pardesiu negru? Care a căzut odată în centru de-a râs toată lumea?”

Da, băiatul ăla. Amănuntele acestea emoționau. Gloria lui Viorin era datorită lor. Dacă, ascultându-i cântecele, vreun domn serios sau vreo doamnă grasă se simțeau înduioșați, era nu din cauza melodiei lor, cât din cauza acestor amintiri mărunte. Adriana era iritată de această glorie publică. Se obișnuise cu gândul că melodiile lui Viorin îi aparțineau. Acum însă, când tot orașul spărgea seara în grădină alune, în ritmul lor, ea avea impresia că odată cu muzica aceea se degradează și amintirile ei.

Era la D… un singur om care nu suferea gloria lui Viorin. Buță. El, de obicei calm și răbdător, se înfuria când îi auzea numele.

“Ce caraghios, spunea el cui voia să-l asculte. Cello Viorin! Eu la muzică nu mă pricep, dar știu să miros oamenii după nume. Dobitocul ăsta a avut norocul rar să se cheme Tache Poporeață. Gândește-te la curajul de a purta asemenea nume, de a iscăli cu el un cântec de dragoste, de a-l pune pe buzele fetelor, de a-l tipări cu litere mari pe afișe. Tache Poporeață! Ar fi avut umor. Cello Viorin e sinistru! nume de contrabas, nu de om. Uite eu nu sunt ambițios. Dar dacă aș vrea să fac ceva de soi în lumea asta, ar fi numai pentru plăcerea de a-mi striga numele în auzul tuturora: Buță! O fi el urât, dar e bărbătesc. Nu plânge nicio fată pe umărul unui bărbat pe care îl cheamă Buță.”

Dar nu sta nimeni să-l asculte. Era o calomnie sau o glumă. Uneori pe stradă, după-masă; când soarele bătea tare și curțile erau deșerte, se auzeau dintr-o casă sau din alta, pe o fereastră deschisă, câteva note de pian, clape atinse întâmplător de o mână leneșă, o gamă, un acord și pe urmă, de la sine, cântecul cunoscut al blondei Agnes se înfiripa și acordurile lui curioase răsunau afară, pe stradă, unde nu era nimeni să le asculte.

Spre vară, fu vorba în oraș de o invitație, care să-i fie făcută oficial compozitorului. Prilejul era bun. De vreme ce Elisabeta Donciu se mărita, audiția muzicală a elevelor domnișoarei Vital nu măi putea să aibă loc ca anul trecut în casele prefectului. Lumea bună era îngrijorată, dar soluția fu găsită repede. Dacă s-ar crea o asociație muzicală a comunei? Doamna Rozalia Donciu sugeră ideea și primi prezidenția de onoare.

Astfel, “Societatea Melodia, pentru propășirea gustului muzical” luă ființă într-o zi de mai. Concertul de inaugurare trebuia să aibă loc spre sfârșitul lunii în sala cinematografului.

Invitat, Cello Viorin primi cu plăcere, fără să amintească măcar pe departe de vechile lui necazuri.

Fu o seară frumoasă. Sala plină până la ultimul loc vuia de așteptare și voie bună. Se admirau rochii noi, se schimbau saluturi afabile de la o lojă la alta, se discuta prin semne între loji și parter. Când luminile se stinseră, nu se auzea decât o singură răsuflare: ca un singur om, orașul își aștepta eroul. Scena rămase deșartă câteva clipe și această întârziere încorda atenția publicului. Când, în sfârșit, Cello Viorin intră în scenă o salvă de aplauze îl întâmpină.

Omul rămase ezitând, aproape de culise, și avu un surâs timid, puțin jenat. Se apropie de pian cu un gest ce îi contracta umerii, de parcă ar fi mers lipit de-a lungul unui zid. Era un tânăr cuminte, fără niciun semn exterior care să-i indice calitatea de artist. Ar fi fost chiar frumos, dacă o grimasă ce se plimba între umerii obrajilor, nehotărâtă dacă trebuie să fie zâmbet sau încruntare, nu i-ar fi schimbat trăsăturile. Era vădit că se simte prost. Cântă nemulțumit de cum cânta și toată lumea găsi că a fost admirabil. Prefectul cel puțin i-o spuse tare și în auzul tuturor, în antract.

În a doua parte a programului, Adriana Dunea, aleasă între toate elevele ei de m-elle Vital, cântă la pian Cântecele pentru blonda Agnes. Cello Viorin, chemat la rampă de strigătele publicului, îi mulțumi Adrianei și îi sărută mâna pe scenă.

Sala aceea adâncă, în care nu izbutea să recunoască nicio figură cunoscută, strigătele care veneau de acolo copleșitoare, luminile rampei, rochia ei albă, culisele din jur, pe unde se vedeau umblând diverși oameni ocupați, pianul negru de care se răzimase și domnul din față, aplecat o clipă asupra mâinii ei – Adriana nu avea să uite nimic din această vâltoare de imagini, care se ridicau de pretutindeni amețitoare.

CAPITOLUL VIII – Între Vii[modifică]

VIIA VIE FACE APROAPE DE D… un ocol neprevăzut. Firesc, această apă sprintenă, care coboară dinspre izvoare drept, ca pe o largă scară perpendiculară, ar fi trebuit să-și urmeze drumul spre Dunăre și să-l termine în mai puțin de douăzeci de kilometri. Nu era nimic aici să-i fi stat în cale. Totuși, drept la această răscruce, de unde încep întâile uliți mărginașe, apa se domolește deodată, albia i se lărgește, malurile devin joase. Cursul Viiei face un cot și pe urmă se oprește ezitând: aici se desface cu o lene vizibilă un braț de apă ce se târăște departe între sălcii. Viia moartă. Brațul se adâncește pe un drum chinuit și, ca să reîntâlnească albia principală a râului, descrie un arc de câțiva kilometri, închizând astfel la mijloc o mare insulă cu arbori și plante de apă.

Mai de mult, înaintea războiului, primăria voise să transforme pădurea dintre vii într-un parc public. Se începuseră lucrările, se tăiaseră o alee principală ce despărțea pădurea în două și o mare alee circulară ce desemna conturul insulei. Lucrările fuseseră însă întrerupte de război și mai târziu proiectul uitat. Prima oară când Gelu o duse pe Adriana spre Vii, fusese mai demult, într-o zi de martie. Fetei nu-i plăcuse locul. Bătea un vânt rece dinspre pădure și ramurile goale din jur se loveau cu un sunet rece, lemnos. De pe podul înalt ce ducea spre insulă, priveliștea fusese tristă. Era numai apă împrejur, o apă cenușie și repede ce ducea cu ea ierburi, rădăcini și bucăți de gheață, le învârtea în ochiuri rare și le izbea pe urmă de mal, la cotitură. Adriana căutase atunci neliniștită spre oraș, ca și cum ar fi vrut să se asigure de apropierea lui ocrotitoare. Era acolo, înalt, cu străzile cunoscute, cu oamenii știuți, cu turlele albe ale bisericii.

Gelu îi spuse că nicăieri nu se simte mai liber decât acolo, spre apă, între Vii.

— Nu simți? Miroase a coajă de copac..

Venise acolo de când era mic, vâslise, aruncase undița în apele stătătoare ale Viiei moarte, înotase. Îi plăcea vântul acela rece de martie care îi lovea obrajii și îi dilata nările, îi plăcea malul stâng, așa cum era, gol, fără copaci, fără frumusețe.

Adriana se silea să-l asculte cu atenție, dar aprobarea ei era tocmai de aceea prea directă și Gelu, înțelegând că lucrurile acestea îi sunt ei indiferente, schimbă vorba și nu-i aminti de plimbările spre Vii.

Dar, mai târziu, în vară, reveniră, la început din întâmplare, pe urmă câștigați cu totul de liniștea locului și de frumusețea lui puțin sălbatică.

Era anume într-o seară de iulie. Ieșeau de la cinematograf unde fuseseră cu Cecilia Coteanu și Victor Ioanid. (Rudenia dintre Cecilia și Gelu îndreptățea în ochii lumii ieșirile acestea târzii, în grup.) Era o noapte caldă, greoaie. La ceasurile 11 părea a nu fi încă bine întuneric. Cerul era aburit de cald ce era. Numai stelele aveau o strălucire intensă, aproape nereală în atmosfera aceea leneșă, apăsătoare. Se opriră toți patru la un colț, nehotărâți. Se gândea fiecare la odaia înăbușitoare unde trebuia să se întoarcă, la patul prea cald, la fereastra deschisă prin care nu venea decât o adiere fierbinte de pavaj încins. Dinspre grădină se auzea un marș de muzică militară.

— Dacă am merge spre Vii?

Propunerea era întâmplătoare, neconvinsă. Fetele o primiră cu entuziasm. Era oricum un lucru de făcut, un ceas de pierdut înaintea întoarcerii acasă. O luară pe străzi lăturalnice. Erau toate goale și felinarele rare luminau din când în când un zid alb, o curte deșartă.

Adriana și Gelu mergeau înainte, vorbindu-și rar, ascultând doar bătaia tocurilor pe asfalt, sunet ce părea la acea oră, în marea tăcere din jur, curios. Din urmă se auzeau pașii Ceciliei și ai lui Victor, într-o cadență rară de gamă cromatică. Din când în când zgomotul acesta se oprea, urma o pauză lungă și pe urmă reîncepea la fel. Adriana bănui ce poate însemna o asemenea pauză și la cea mai apropiată oprire întoarse discret capul: drept sub bătaia unui felinar, Cecilia și Victor se sărutau lung, fără precauții.

“Așadar, și ei”, gândi Adriana. Îi spuse lui Gelu și râseră împreună. Cecilia și Victor, văzându-se descoperiți, grăbiră pasul și, ajungându-i din urmă, îi priviră jenați. Pe urmă, înțelegând, făcură haz toți patru.

— Ei da… spuse Cecilia, ei da… și nu știu cum să mai continue.

Aproape de Vii noaptea era mai neagră și mai calmă. Casele se răreau, locul se lărgea spre vale. Nu venea de acolo nici măcar foșnetul obișnuit al trestiei. Doar uneori, de aproape, se auzea gâlgâitul apei la ochiuri. Rămaseră pe malul stâng, tăcuți, până ce ochii li se obișnuiră cu întunericul. Începeau să distingă dincolo, peste apă, umbrele mai negre ale pădurii. Un copac ieșit afară din rând, rătăcit la un colț al insulei, se vedea acum bine, cu ramurile deschise lungi spre apă și trunchiul frânt de la jumătate. Era o nemișcare deplină. Când trecură podul spre insulă, tăcerea li se păru de acolo vastă, înfiorată.

În pădure, deși mai neagră, noaptea era mai puțin densă. Plutea ceva înviorător acolo sub copaci. Poate aroma vegetală a locului. Poate numai apropierea apei, ascunsă în umbră, dincolo de arbori, dar pe care o ghiceau după bătăile ei rare în mal.

Uneori, cineva călca peste o ramură uscată ce trosnea și Cecilia, sperioasă, țipa neștiind ce se întâmplase. Țipătul ei răsuna liber ca o chemare de pisică sălbatică.

— Ce e? Ce e?

Nimic. Nu era nimic. Era numai noaptea adâncă din jur, era somnul copacilor, era pulsul surd al apei, era liniștea lor.

Adriana îi luă brațul lui Gelu. El o opri în loc, îi lăsă pe Cecilia și pe Victor să se depărteze și pe urmă, brusc, întoarse capul spre ea să o sărute, dar cum ea nu prinsese de veste și nu avusese când să se îndrepte spre el, buzele lui îi atinseră în grabă umărul obrazului, alunecând, se puseră calde pe lobul urechii ca pe o altă gură. Adriana își înăbuși un strigăt. Era un fior scurt, o linie de frig ce îi trecu pe spate, îi îndoi genunchii, îi opri respirația. Se atârnă tremurătoare de gâtul lui Gelu și pentru că îi era rușine să-l muște, îl sărută cu deznădejde.

O întâmplare neașteptată adăugă plimbărilor între Vii un farmec nou. Domnul Donciu pleca în străinătate cu nevasta, ca să-și întâlnească, undeva în Germania, fiica și ginerele, duși mai de mult în voiaj de nuntă. Automobilul prefecturii rămânea liber. Cineva, un binevoitor, îl convinse pe prefect că un automobil neîntrebuințat se strică.

— Sigur, ca viorile și ca gramofoanele. Nu știi d-ta că o vioară de ce cânți pe ea mai mult, de aia se face mai bună?

Prefectul nu știa, dar află atunci. Căută deci un om de încredere și tocmai când era mai necăjit, neștiind cui ar putea să-i încredințeze pe vară mașina, Gelu se oferi dezinteresat.

— Uite, am să-mi fac eu timp și am să ies din când în când cu șoferul.

Domnul Donciu îi fu recunoscător.

“Cine spunea că Gelu a vorbit-o de rău pe Elisabeta? reflectă el. E un băiat foarte de treabă.”

Gelu își îndeplini cinstit promisiunea și chiar mai mult decât cinstit, căci scotea automobilul în fiecare seară și îl punea la dispoziția prietenilor lui.

Se întâlneau toți patru la Cecilia. De acolo venea să-l ia șoferul. Se așezau în mașină, cuviincios, “fete cu fete și băieți cu băieți”, sub privirea vigilentă a tuturor vecinilor din stradă, ieșiți afară în fața caselor, la răcoare. Era, până ce se depărtau spre mahalale, un lung defileu de observatori. Pe la porți ieșeau, ca din întâmplare, domni în cămăși țărănești de noapte, trase peste pantaloni, copii care alergau după automobil, mame care își strigau înspăimântate odraslele pornite în luptă cu monstrul. Uneori un câine îi lătra lung și dintr-o curte îi răspundea un gramofon cu pâlnie. Pe urmă, orașul se liniștea, zgomotele se pierdeau departe, luminile se răreau în urmă și sclipeau mișcătoare ca de la o fereastră de tren. Brusc, ca și cum botul mașinii ar fi deschis-o, valea Viilor se deschidea în față. Se opreau acolo puțin, ca să-și schimbe locurile.

Adriana trecea lângă. Gelu. Mică, Cecilia intra întreagă în brațele lui Victor, de unde nu-și mai arăta, decât când automobilul o zguduia la cotituri, zulufii ei blonzi.

Tăceau. Urechea li se umplea deodată de acea mare liniște vegetală. Mirosea a larg. Automobilul urca întâi pe țărmul stâng în sus, de-a lungul apei și despărțea astfel priveliștea în două: de o parte casele depărtate ale orașului, de alta umbrele pădurii. Pe urmă se întorceau până la pod, îl urcau cu băgare de seamă și intrau în insulă. Plimbarea acolo era monotonă și fără surprize.

Făceau înconjurul insulei pe o alee circulară, ce le era cunoscută în cele mai mici detalii. Înclinarea unui pom, desenul unei crengi de salcie, un luminiș, un ocol. Puteau să urmărească cu ochii închiși drumul automobilului și Adriana se distra uneori să-l ghicească. Își lăsa capul pe pernele capotei și privea spre cer, urmărind după așezarea stelelor mersul plimbării. Știa astfel dacă se afla la un colț sau altul al insulei. Era un spectacol odihnitor această lungă trecere printre arbori negri.

Silueta lor se desena în întuneric cu o precizie de decor și, dacă n-ar fi fost bătaia vântului pe obraji, dacă n-ar fi fost ticăitul regulat al motorului răspândit pe toată valea, ceasurile dintre vii ar fi fost nereale. Niciun om, nicio vietate. Doar, departe, luminile orașului scăpând uneori printre ramuri.

Nici unul din ei n-ar fi știut să spună ce anume le plăcea în aceste plimbări monotone. Poate chiar monotonia lor. Serile erau, sus în oraș, apăsătoare, prăfuite, pline de zgomote, câini care lătrau, gramofoane, lăutari. Aici însă, între Vii, noaptea era intactă, misterul ei vegetal era întreg.

Opreau mașina în mijlocul pădurii și coborau să facă pe jos câțiva pași. Când zgomotul motorului înceta, liniștea locului devenea imensă și, ascultând-o, Adriana își spunea că ascultă însuși somnul pământului. Se rezema toată de un copac, lăsându-și trupul să cadă ca o tulpină prea grea. Simțea că acolo, în locul acela, cu rochia ei albă desfășurată în vânt, cu capul înclinat pe umăr, cu mâinile subțiri mângâind coaja aspră a copacului, ea intra în mărimea nopții, ca un mic detaliu, ca o mică podoabă.

La picioarele ei, întins în iarbă, Gelu se juca cu pantofii ei, îi săruta genunchii, își plimba obrajii de-a lungul ciorapului ei alunecos de mătase. Îi plăcea să-l știe pe Gelu alături de ea și ar fi rămas așa ceasuri lungi cu el, în noapte. Dar curând se auzea apropiindu-se râsul sprinten al Ceciliei, care dispăruse după arbori cu Victor: era semnalul de plecare.

Își reluau locurile în automobil și zgomotul repezit al motorului răsuna iar până departe, la fel. Defilarea pomilor negri reîncepea. Lângă ea, în obscuritate, Adriana asculta respirația Ceciliei, gâfâită, întreruptă de lungi oftaturi și de rare mișcări. Când se întorcea în brațele lui Victor, se auzea foșnetul rochiei și foșnetul acesta de mătase alunecând pe piele o enerva pe Adriana.

Uneori, când mașina se smucea din drum, Cecilia scotea un țipăt scurt, alarmată de zguduitura aceasta, care, dând deoparte pardesiul ce o învelea, putea să descopere situații riscante. Întâi Adriana fu necăjită de libertățile prietenei ei, dar, privind-o, era mirată de ochii ei nevinovați, de aerul copilăros și sincer pe care îl păstra totdeauna. Când cobora din automobil, Cecilia își aranja liniștită rochia, cu gesturi mărunte, și bătea băiețește din picioare ca să și le dezmorțească, cu simplicitatea infinită cu care Adriana văzuse că găinile tinere, în curte, băteau scurt din aripi pe urma cocoșului ce le călcase. Era un gest întâmplător, neatent. Pe urmă râdea.

Adriana se mira numai cum din gravitatea acelor ore calme, cineva putea să aleagă asemenea plăceri echivoce și să fie mulțumit cu ele. Ea se simțea copleșită, supusă. Se rezema de Gelu, care o îmbrățișa. Locul prea strâmt îi obliga să stea apropiați unul de altul. Îi ghicea prin tunică bustul de băiat și se gândea la al ei, alb, rotund, leneș.

Era poate numai greutatea acelor seri de vară, sau singurătatea locului, sau aroma ierburilor ude, dar Adriana avea senzația că brațele îi cad obosite din umeri, că trupul i se desface din încheieturi, că, torturată, carnea așteaptă dogorită de doruri, îndurerată de așteptări. Atunci, cunoscând parcă deznădejdea acelui trup, Gelu îi săruta buzele arse, îi mângâia obrajii, își plimba gura pe gâtul ei alb și cobora jos, pe linia oblică a sânilor.

Târziu, când se întorceau spre casă, Adriana cobora amețită. Pașii îi erau nesiguri, ochii aveau o strălucire ostenită ce se stingea greu. Nu avea curajul de a se întoarce acasă. I se părea că patul acela mare, în care se regăsea seară cu seară, singură și fierbinte, o îmbolnăvea.

Umbla de aceea pe jos o parte din drum. Răspundea vag întrebărilor, întorcea neconvinsă sărutările. Uneori se oprea din mers, își ridica un colț de păr ce-i căzuse pe frunte, întârzia gestul și surâdea fără curaj, inutil.

La culcare, goală în fața oglinzii, plângea văzându-se frumoasă.

PARTEA A TREIA[modifică]

CAPITOLUL I – Paul și Lucreția[modifică]

ÎN TOAMNĂ, LA INSTITUT, galbena Lucreția nu răspunse la apel. Se logodea. Era întâia care pleca dintre ele și fetele fură întristate de această primă despărțire. De ce întâmplarea o alegea din acea clasă de fete sănătoase, tocmai pe ea, fetița palidă și tăcută, cu trupul drept ca o scândură și cu ochii vineți, neînfiorați de nicio chemare? Era o glumă tristă.

Nici Margareta, care nu se sfiia să le spună lucrurilor pe nume și care odată, mai de mult, strigase în clasă, în gura mare, că salcâmii n-au înflorit niciodată pentru Lucreția și n-au să înflorească vreodată, nici ea nu cuteză să râdă.

Lucreția se logodea cu Paul Mlădoianu, vărul Adrianei Dunea. Se cunoscuseră vag, de demult. Paul o văzuse în urmă cu doi ani la D.. într-o seară de sâmbătă, în centru. I-o arătase Adriana și o uitase. Pe urmă, o întâlnise într-o vacanță de Crăciun la București, în casa unor prieteni. Lucreția cântase la pian o nocturnă de Chopin, singura pe care o cunoștea, și Paul aplaudase exclamând întocmai:

“Ce bucată imortală!”

Gazda, o doamnă afabilă, cugetă că din această comună pasiune pentru muzică s-ar putea naște o căsnicie. Averile tinerilor se potriveau. Lucreția avea zestre mare, Paul era un tânăr de viitor. Se vorbi mult timp în familie despre aceasta și lucrurile se tărăgănau, tocmai pentru că erau prea ușor de făcut și pentru că nimeni nu se împotrivea.

Pe urmă hotărârea fu luată deodată, într-o bună zi. Paul tot trebuia să se însoare mai curând sau mai târziu. Lucreția tot trebuia să se mărite.

Fata fu chemată telegrafic din Bucovina, unde își petrecea cu soeur Denise, ca în anii trecuți, sfârșitul vacanței, la o mănăstire de maici. Răspunsul întârzie câteva zile. Nu se știa bine ce se întâmpla acolo, de vreme ce nu venea nicio veste. Se spunea că soeur Denise ar fi căzut bolnavă la pat, că Lucreția ar fi plâns, că superioara mănăstirii n-ar fi lăsat-o să plece. Legende, desigur, căci după două săptămâni tatăl ei, care se dusese după ea, veni cu Lucreția, puțin mai palidă decât înainte poate, dar gata să-și iubească logodnicul și să-și vadă de trusou.

Soeur Denise însă nu se mai întoarse. Fetelor necăjite, călugărița directoare le spuse că frumoasa lor soră a rămas acolo, la mănăstirea din munți, să îndeplinească o misiune creștinească și că se va întoarce, într-o zi, mai târziu, spre iarnă, dacă o vrea Dumnezeu…

Adriana fu surprinsă de întâmplare. I se păreau oricum ciudate ocolurile acestei vieți, care făcea din primul ei iubit logodnicul unei camarade și din cea mai înverșunată rivală o verișoară. Cine ar fi spus, cu doi ani înainte, în seara aceea de vară, când în centru fusese fericită lângă brunul ei văr și când recunoscuse în lume, la o masă depărtată, ochii vineți ai Lucreției, cine ar fi spus că vremea va schimba lucrurile astfel?

Nu era tristă. Paul încetase de foarte mult să-i mai placă. Râdea gândindu-se la eleganța lui de manechin, cu guler colțat și cravată lungă, roșie, cu ghetre albe și baston, cu părul lucind de cosmetic și cu ochii închiși pe jumătate, când voia să fie distins. Nu-l regreta deci. Dar rămânea puțin gânditoare în fața acestor schimbări neașteptate.

Uneori se vorbea în familie cu indiferență, în trecere, despre o fată sau alta din oraș: “S-a măritat”. Vorba era aruncată ca atâtea altele, dar de la locul ei, Adriana o prindea ca pe o cheie de mister, o păstra în gândurile ei, o desfășura într-o serie de imagini, ce o tulburau. “S-a măritat” nu-i evoca festivități de nuntă, voiajuri, trusouri. Căsătoria nu era pentru ea, ca pentru toată lumea, o instituție, ci o taină. O taină, care în cazul special al Lucreției și al lui Paul devenea cu atât mai tulburătoare, cu cât amândoi îi erau cunoscuți. Își amintea trupul subțire al Lucreției, așa cum îl văzuse odată la baie, ud, cu apa curgându-i șiroaie pe umeri, pe spate, de-a lungul coapselor trase. Nu știa de ce, dar între brațele păroase ale lui Paul nu și-o putea închipui decât ca atunci, udă, lunecătoare, gata să-i scape între degete. Imaginea aceasta o înfiora. Se gândea, cu o emoție confuză, că întâmplarea ar fi putut să o aleagă pe ea, că dezlegarea ei trupească ar fi fost apropiată, că visurile ei torturate din fiecare noapte ar fi luat acolo sfârșit.

Ochii îi ardeau mari și pleoapele stăteau să cadă.

— De ce îți sclipesc ochii, Adriana?

— Pentru că te iubesc, iubitule.

Adriana își crea adevărurile pe măsură ce le rostea, îi spusese lui Gelu că îl iubește și poate că, înainte de a-i răspunde, gândurile ei erau în altă parte și sufletul ei indiferent, dar în acel moment îl iubi. Își îndreptă spre el privirea și îl găsi în fața ei surâzător. Îi fu recunoscătoare pentru dragostea lui evidentă, pentru bucuria ce i se citea în obraz, pentru încrederea ce o păstra în ea. Îl sărută și fu fericită. O măgulea oricum gândul că cineva trăiește pentru ea și că o viață străină se îndreaptă după a ei.

“Am început să citesc timpul după tine”, îi spuse el într-o zi, când intrase pentru câteva minute să-i spună ziua-bună și o găsise într-o rochie cu mâneci lungi.

“Uite, abia acuma văd că a venit toamna, și doar erau pe stradă destule frunze căzute, ca să mi-o arate. N-am să-ți mai sărut brațele până târziu, în primăvară. E trist, nu?”

Râse totuși și îi spuse că rochia aceea de lână îi plăcea. Era scurtă și genunchii se vedeau rotunzi în mers. Avea o culoare gri ștearsă, care îi dădea stofei din apropiere o nuanță caldă, dogoritoare.

Începea iarna, timpul lor.

Adriana fu consolată. Reluă obiceiuri vechi, care îi erau plăcute. Acele după-amiezi de iarnă, întrunirile lor știute, râsul scurt al Ceciliei, aroma ceștilor cu ceai, intrările rare ale lui Buță, care poposea cinci minute din hoinăreala lui eternă, spunea un cuvânt misterios și pleca, toate aceste lucruri mărunte o preocupau destul. Erau bucurii certe, pe care nimeni nu le amenința, bucurii casnice, fără patetism, fără crize. Poate ca era mai bine așa. Nu se vorbea în oraș, pe ascuns, că logodna Lucreției avea să aibă urmări triste, că lucrurile erau din capul locului încurcate, că tânăra pereche are să fie nenorocită…? Ea cel puțin, Adriana, nu avea decât regrete nesigure, încolo, totul era simplu și așezat. Se lăsa în brațele lui Gelu mulțumită, răspundea sărutărilor lui cu plăcere;

Cumpărase pentru patefon Cântecele pentru blonda Agnes, care tocmai apăruseră în patru plăci la o editură străină și le ascultau des împreună. Era curios cum, cântate de Viorin, cântecele își schimbau complet înțelesul. Nu mai aveau nimic din tulburarea pe care ei o simțiseră mai de mult, pe vremea când Adriana le descifra întâia oară. În plăcile lui Viorin melodia era mai sigură și ascultătorul o reținea ușor. Adriana, dimpotrivă, îi adăuga nuanțe mici, potolea sunetele, acoperea cântecul. Reieșea ceva foarte diferit, probabil, de intențiile compozitorului, dar era singura versiune, pe care ei doi o recunoșteau. Era a lor.

“Nici nu știu dacă muzica asta îmi place, îi spunea Gelu într-o zi, după ce ascultaseră ultima placă. Mi-ar fi greu să spun dacă o cred frumoasă. A devenit cu vremea un simplu semn de dragoste. Te iubesc pe tine și o iubesc deci așa cum îți iubesc rochiile, sau brățara, sau odaia.”

Ea tăcea, neștiind să vorbească și răspundea pe urmă cu un sărut, cu o încruntare, cu un gest alintat…

Într-o zi de decembrie, cum se oprise în fața unei librării, lui Gelu i se păru că o recunoaște, oglindindu-se în geamul jumătate înghețat al vitrinei, pe Adriana, trecând tocmai strada, spre celălalt trotuar. Se-ntoarse surprins și văzu că într-adevăr era ea. O recunoscu după mantou, căci fata își ascundea obrazul, voind parcă să-l evite. Trecu repede de partea cealaltă și o ajunse din urmă.

— De ce fugi, Adriana? S-ar spune că mă ocolești.

— Într-adevăr. Te ocoleam.

Râse. Avea mâinile încărcate cu diverse pachete și Gelu trebui să-i ia câteva, pentru ca să-i poată strânge stânga, pe care ea i-o întindea grăbită.

— Uite, spuse ea încurcată, era vorba de un secret. Un complot. Nu insista, fiindcă n-am să-ți spun.

— Totuși… încercă Gelu să insiste.

— Nu vi se pare că sunteți prea indiscret, domnule? întrerupse fata ingenuă.

Și pe urmă, cu glasul ei firesc:

— Fii cuminte. Am să-ți explic mai târziu. Deocamdată am o întâlnire și încă una misterioasă.

— Cu cine? nu se putu el opri să întrebe, dar răspunsul deveni inutil, căci, în aceeași clipă, Cecilia le ieșea drept înainte. Fetele schimbară un mic semn de complicitate și Cecilia, mirată de prezența lui Gelu, izbucni în râs.

— Așadar știe? A aflat?

Nu mai puteau să-i ascundă nimic. Era vorba de o petrecere, pe care Adriana o aranja acasă numai pentru ei de revelion. Doamna Dunea îi ceda casa și îi dădea voie să primească pe cine voia. Făceau acum pregătirile (mai rămâneau doar câteva zile până atunci) și decideau ultimele detalii. Ar fi vrut să-i facă întreagă surpriza aceasta, dar acum, fiindcă tot s-au trădat, cel puțin să le fie de folos.

— Are să fie frumos, ai să vezi. Am cumpărat un brad mic și l-am pus în odaia mea. Vino după-masă să vezi. Are să-ți placă. Miloase a rășină în toată casa. Ar fi mai frumos, dacă ar ninge, dar nu cred.

După-masă Adriana îl așteptă cu nerăbdare pe Gelu. Vorbea repede, mai mult decât de obicei, animată, se plimba în jurul bradului, îi arăta lucrurile făcute, îi spunea ce mai are de făcut.

Era fericită între acele lucruri mărunte, și gravă totuși, fiindcă era conștientă de răspunderile ei de gazdă. Trecea dintr-o odaie într-alta, își amintea de un lucru prost așezat, îl muta, lovea în trecere clapele pianului și, tot în trecere, îl săruta pe Gelu, care privea liniștit agitația ei zgomotoasă. O ajută să așeze diverse lucruri. Îi spuse că bradul este prea încărcat și desprinse de pe ramuri câteva jucării, care i se păreau de prisos.

— Un brad, fie și de Anul nou, tot brad trebuie să rămână. Nu crezi?

Ba da. Adriana credea. Credea tot, primea tot, era fericită de tot.

— Să vezi ce frumos are să fie. Să vezi…

În ajunul sărbătorii, Gelu ieși în oraș, să facă ultimele târguieli. Intrase într-o florărie să cumpere câteva mlădițe de vâsc și tocmai mângâia acele frunze verzi, pe care o vânzătoare i le strângea frumos în buchet, când văzu pe fereastră câțiva fulgi albi. Deschise ușa și rămase în prag să privească. Nu ningea încă. Erau doar vagi puncte albe, care se pierdeau în aer. Gelu întinse palma. Simți un bob de răceală și abia avu timpul să distingă o mică stea care se topi imediat.

Se grăbi spre casa Adrianei. Venea cu întâii fulgi albi și credea în acest semn bun. Căci nu lipsea bucuriei lor decât zăpada aceasta albă, care aburea geamurile și înveselea strada. Îi strigă Adrianei, din prag, vestea bună.

— Ninge, iubito, ninge!

Dar nu termină bine, când fata îi ieși înainte, grăbită, cu obrajii roșii, cu ochii sclipitori, bătând din palme.

— Nu știi vestea cea bună? Plec. Plec la București. Chiar acum, chiar deseară. Uite. O telegramă. Ei tot se duc în străinătate și casa rămâne singură. Să vezi ce frumos are să fie. Vai tu, ce bine. Nici un visam. Ssst! Să nu-i spui nimic Ceciliei, e o surpriză. Maman! să iau rochia roz?

Și apoi tot către Gelu, fără ca să mai aștepte răspunsul lui maman, care era ocupată în altă odaie:

— Cine ar fi spus? A venit așa, deodată, și nici n-am mai avut timp să mă gândesc. Telegrama… și agita o hârtie albă, pe care o punea pe masă și pe urmă nu mai știa de unde s-o ia.

Gelu rămase în prag, întâi surprins, pe urmă deprimat. La început, nu pricepu nimic. Pe urmă, nu din cuvintele Adrianei, ci din mișcările ei dezordonate, înțelese că se sfârșise ceva. Bradul nu mai era în casă. În locul lui era o valiză în care Adriana își așeza lucrurile în timp ce-i vorbea. Văzu pe deasupra un teanc de cămăși albe și dantela lor, care îi amintea căldura unui trup acum străin, îl făcu să surâdă. Nu încerca să spună vreun cuvânt de protestare. Simțea în bucuria Adrianei ceva dezlegat, ca o mică nebunie de copil.

Gelu lăsă deoparte buchetul de vâsc, cu care venise, de teamă ca Adriana să nu-l observe și să nu-l ia drept o mustrare. Prudență inutilă, căci fata nu vedea nimic, ocupată cum era cu o mie de treburi.

— Să vezi ce frumos are să fie, să vezi. Sunt baluri, teatre, concerte. Și am să fiu liberă să mă duc unde vreau, am să fiu singură. (Maman! unde ai pus pantofii da antilop…) Am să mă plimb, am să patinez…

Își așeza lucrurile în valiză și nu se oprea din vorbă decât atunci când voia să-și amintească ceva. Ducea atunci mâna la frunte să îndepărteze colțul de păr, ce cădea rebel pe ochi și Gelu suferi recunoscând acest gest obișnuit al ei, care avusese altădată nu știa ce cuminte frumusețe. Încercă să-i vorbească Adrianei calm. Nu din orgoliu și nici din răzbunare, ci pentru că își dădea seama că veselia ei trece inconștientă peste orice.

— Cât privește planul nostru de revelion, cred că nu ți-e greu să renunți…

— Nu, sigur că nu.

Într-un târziu, se ridică să plece. Adriana îl duse până la poartă și, cum se făcuse târziu, îl sărută. Buzele îi erau reci, și multă vreme, pe stradă, Gelu păstră această singură amintire.

CAPITOLUL II – Cello Viorin[modifică]

ADRIANA NU MINȚISE. PLECAREA ei la București era o surpriză. N-o așteptase, nu o ceruse. Dar când invitația de a se duce acolo pentru vreo două luni sosi la D… ea o primi bucuroasă, fără a cere timp de gândire. Avea să fie găzduită în casa tânărului menaj al lui Paul și al Lucreției Mlădoianu.

Nunta lor avusese loc de curând, după o lungă întârziere. Fusese amânată de câteva ori sub diverse pretexte și tocmai când lumea începea să se îndoiască de rezultatul unei atât de lungi logodne, hotărârea fu luată prin surprindere și cununia aranjată în grabă. Tânăra pereche plecă îndată după nuntă în străinătate, într-o călătorie de câteva luni. Între timp i se cumpărase lui Paul din zestre o casă la București și, în lipsa lui, familia trebuia să se ocupe cu mobilatul. Doamna Mlădoianu, mama lui Paul, venise de aceea într-adins la București să locuiască în noua casă și să supravegheze de aproape lucrările. Fiindcă îi era urât singură, în acea mare clădire deșartă, ea telegrafie la D… și rugă să-i fie trimisă nepoata Adriana.

Câtăva vreme la București, Adriana nu-și regăsi liniștea obișnuită. Avea continuu senzația de a fi între două plecări. Zilele treceau repezi, schimbătoare, puțin agitate, și ea, care avea deprinderi vechi, nu știa cum să le reia acolo între lucruri noi, între oameni necunoscuți. Trecea pe străzi uluită de zgomote și lumină, se întorcea acasă obosită și parcă îndoindu-se de realitatea acelui timp. Nici odaia în care dormea nu avea înfățișarea unei odăi, în care rămâi singur cu tine, apărat de amintirea străzii și de larma orașului. Pereții miroseau a ulei proaspăt, mobilele a lemn dat de curând la rindea. Avea sentimentul de așteptare și de mică neliniște, pe care ți-l dă o casă nouă, în care lucrurile sunt așezate provizoriu și prost, gata să fie schimbate dintr-un loc în altul. Sertarele dulapului erau goale, fotografiile de familie aruncate pe unde se întâmpla, coșurile cu flori de la nuntă mai rămâneau încă prin colțuri. Ceva din atmosfera ostilă a unei odăi de hotel, închiriată cu noaptea, era în toată casa și lucrul acesta mărea dezorientarea Adrianei, care se simțea străină și departe. Nu regreta deloc plecarea de la D… și nu se gândea să se întoarcă. Era mulțumită de plimbările ei agitate, de cunoștințele noi pe care le făcea, de diminețile aspre pe care le petrecea dimineața la patinaj, în Cișmigiu, de serile strălucitoare petrecute în sălile albe de spectacol. Dar uneori, înainte de culcare, își spunea că e obosită; ar fi vrut să se oprească din cursa aceea zilnică și să rămână un ceas sau două liniștită, ca la D…

Se gândea cu oarecare plăcere, deși nu le ducea dorul, la după-amiezile de acolo, la întrunirile zilnice în jurul mesei de ceai ce continuau probabil fără ea, și își spunea că ar trebui într-o zi să le scrie prietenilor de acolo, lui Gelu sau Ceciliei.

“Mâine neapărat”, hotăra Adriana. Dar a doua zi se găseau atâtea lucruri de făcut, se iveau atâtea piedici mărunte, încât ea amâna cu bună-credință proiectul de a scrie pentru o altă zi, care o dată tot trebuia să vie.

Între timp zilele treceau la fel. Nenumărate, grăbite. Doar cărțile poștale ilustrate, pe care Paul și Lucreția le trimiteau din străinătate la intervale regulate, îi aminteau Adrianei că șederea ei la București se va termina într-o zi. Încolo s-ar fi crezut intrată într-o nouă viață, despărțită pe totdeauna de ceea ce fusese înainte.

Întâlnea uneori pe stradă oameni de la D… și îi întreba din obișnuință despre cele ce se mai întâmplau în târg, dar curiozitatea ei era întâmplătoare și neconvinsă.

Într-o seară, Adriana aștepta tramvaiul în față la Carpați. Se întunecase și gerul care fusese aspru toată ziua se îndârjea la acea oră. Din blană fata își descoperea doar ochii, atât cât trebuia ca să privească tramvaiele venind și să le citească de departe numărul. Al ei întârzia. Privea cu nerăbdare luminile colorate din fruntea vagoanelor și înainte de a putea distinge în brumă numărul, cineva, un domn din spate, îl anunța cu glas tare și pe urmă, văzând-o pe ea enervată de faptul că tramvaiul ei tot nu venea, izbucnea în râs, ca și cum întâmplarea aceasta ar fi fost pentru el o satisfacție personală.

— 16, striga tare omul din spate, cu o intonație ce ar fi vrut parcă să-i spună anume Adrianei: “Vezi, ți-am spus eu, nu e vagonul dumitale”.

Adriana era furioasă dar se stăpâni totuși și nu se întoarse să-l privească pe acel domn bine dispus. Își văzu în sfârșit tramvaiul. Se repezi pe scară, dar odată cu ea puse piciorul pe treaptă domnul din spate. Lumina de pe platformă cădea pe obrazul amândurora și o clipă ei se priviră, Adriana cu mânie, el cu o subită mirare.

— Cum, dumneata? exclamă omul și își scoase pălăria neștiind cum să continue. Lumea din spate, enervată de această oprire, îi împinse pe amândoi și, cum ei ezitară să se urce, fură scoși afară din rând și rămaseră singuri pe trotuar, în urma tramvaiului plecat.

Adriana simți că ar fi trebuit să fie indignata. Dar figura omului de lângă ea avea o expresie atât de sincer dezolată, încât ea nu se putu opri să zâmbească.

— Așadar nu sunteți supărată, domnișoară?

— Ba sunt, domnule, dacă nu-mi explicați ciudata dv. purtare.

— Cum? nu mă recunoașteți?

Faptul îl dezamăgea probabil, căci fața lui se încruntă mai tare. Abia atunci, privindu-l bine, Adriana îl recunoscu pe Cello Viorin. Nu semăna cu domnul frumos, despre care își amintea din seara neuitată a concertului, dar avea în schimb exact trăsăturile fotografiei expuse pe Strada Mare la D…

— Domnul Viorin?

— Vezi bine. Mă bucur sincer că nu m-ați uitat totuși. Eu m-am gândit mult la dv. din seara concertului și mi s-ar fi părut nedrept să fiu uitat.

Erau ceasurile cinci. Aveau amândoi vreo două ceasuri până la cină.

— Mă întorceam spre casă, fiindcă nu aveam ce face, mărturisi Adriana, când el o întrebă dacă e ocupată. Primi bucuroasă să intre într-o cofetărie.

Cello Viorin nu mai era domnul timid, care pe scenă la D… avusese aerul unui evadat ce se simte pândit și caută în jur o poartă de scăpare. Dimpotrivă. Vorbea tare, o privea pe Adriana drept în ochi, îi aștepta răspunsurile autoritar. Ea îi ocolea privirea și se ferea să intre în discuția prea intimă, pe care el părea să o caute.

— V-am admirat adineauri, domnule Viorin, așteptând tramvaiul. Cum izbutiți să citiți de la 200 de metri un număr, pe care eu abia îl văd de la 10?

— E un secret al meu, răspunse el modest.

Adriana se sili, spre necazul lui evident, să flecărească tot timpul despre lucruri mărunte, să schimbe vorba când subiectul angajat i se părea, prea grav, să întrerupă o frază lungă cu o remarcă întâmplătoare și să râdă. El nu părea a fi un om urâcios, căci se supuse până la urmă dispoziției ei și râse cu ea de o seamă de lucruri întâmplătoare. Îi ceru voie s-o însoțească până acasă și ea primi, măgulită de asemenea tovărășie, mai ales când, trecând pe la Capșa, câțiva domni pe care ea îi bănuia scriitori sau actori, îi salutară adânc de la fereastră.

A doua zi dimineața, Viorin sună la poartă și, oricât de greu i-ar fi fost Adrianei ca să-i explice mătușii ei această vizită, trebui să-l primească.

— Aseară, domnișoară Dunea, te-ai purtat ca un copil. Ce e curios, este că abia după ce ne-am despărțit mi-am dat seama de asta. Dumitale îți place să glumești. Mie nu. Și cu toate astea, uite, ieri am făcut haz, odată cu dumneata. Dar să vorbim serios. Vrei?

— Să încercăm.

— Pentru început cântă-mi la pian Cântecele blondei Agnes.

Adriana se scuză. Pianul Lucreției era închis și de altfel dezacordat.

— Păcat. Așteptasem cu nerăbdare să te ascult. Dacă vrei să fiu sincer, uite, pentru asta am venit la dumneata.

Adriana făcu un semn de neînțelegere și Viorin întârzie puțin explicația, ca și cum și-ar fi căutat vorbele.

— Vezi, domnișoară, ce m-a surprins pe mine atunci la D… în felul dumitale de a cânta Cântecele blondei Agnes, era un accent, care nu-mi aparține, pe care îl puseseși dumneata, de la dumneata. Simțeam că se întâmplase ceva cu melodiile mele, că ele asistaseră la un lucru de care eu eram străin. Am fost atunci emoționat ca de o muzică nouă, pe care aș fi ascultat-o pentru întâia oară. Am încercat pe urmă, acasă la mine, să regăsesc aceleași nuanțe. Pianul meu nu voia să mi le dea. Spune-mi de ce?

Adriana ridică neștiutoare din umeri.

— Iartă-mă. Întrebarea mea e indiscretă și simt că merge departe. Dar trebuie să înțelegi. Cântecele acelea aveau un sens pentru mine. Am trăit cu ele o întâmplare, care a decis de multe lucruri în viața mea. Credeam că blonda Agnes era o realitate. Dumneata mi-ai dovedit că nu era decât o umbră. Căci ai înlăturat-o din cântece și ai pus alte vieți în locul ei, ai adus în casa aceea a mea alți oameni și alte lucruri. Înțelegi de ce m-am gândit des la dumneata? De câteva ori am vrut să-ți scriu. Mi-am spus însă că e zadarnic. Oamenii se înțeleg și așa destul de greu. Dar uite că Dumnezeu mi te aduce în cale – și acum nu te mai las.

Adriana era surprinsă de această vorbire directă. Îl întâlnise pe Viorin cu o seară înainte, schimbase cu el câteva cuvinte glumețe și acum era înaintea ei, privind-o hotărât, vorbindu-i deschis, cu o căldură pe care o simțea sinceră, cu o pasiune convinsă. Nu știa cum să-i răspundă. Nu-i plăceau vorbele decise și se temea de răspunderi. Surâse de aceea nehotărâtă, lăsându-l pe el să înțeleagă ce voia. Fu oricum drăguță și la plecare îl lăsă să-i păstreze mâna într-a lui mai mult decât ar fi trebuit.

Nu era propriu-zis emoționată. Mulțumită, da. Măgulită chiar. Oricum, el era Cello Viorin, compozitor aproape celebru. Cu un an înainte, pe vremea când ea descifra la D… caietul lui de muzică, numele lui avea ceva legendar, nefiresc. Spunea pe atunci: Cello Viorin, cum ar fi spus Alfred de Musset. Colegele ei de școală îi ascundeau portretul în șorț și îi scriau numele pe marginea caietelor. Ori acum, acest bărbat brun și frumos, la care visau fetele și pe care îl lăudau revistele, venea să o vadă, îi vorbea pasionat, îi cerea rugător un răspuns. Adriana nu putea să nu fie sensibilă la asemenea omagii. Ar fi vrut să împartă cu cineva acest orgoliu, să spună cuiva întâmplarea. Un moment se gândi să-i scrie lui Gelu și să i-o povestească, dar se opri având impresia că ar fi o indiscreție penibilă. Nu-și bătea capul să știe dacă nu era în această taină un început de infidelitate și se hotărî să o păstreze. Era mai simplu.

Câteva zile nu avu nicio veste de la Cello Viorin. Despărțindu-se de ea, el nu-și luase nicio obligație, ce e dreptul, și nici nu-i spusese că are să revină, dar Adriana aștepta și tăcerea lui o intriga. Cu fiecare zi ce trecea, nerăbdarea ei se mărea și devenea cu atât mai greu de suportat, cu cât ea nu îndrăznea să și-o mărturisească. Voia să se convingă că lucrul îi e indiferent și că nimic nu se întâmplase. Totuși, deschise cu o nestăpânită bucurie plicul care îi sosi într-un târziu din partea lui.

“Vei găsi, domnișoară, în plic, două bilete pentru simfonicul de duminică. Dacă n-ai cui să-l dai pe cel de-al doilea și dacă prezența mea nu ți-e cu totul neplăcută, voi fi fericit să ascult în tovărășia dumitale Petruschka. Voi fi la 11 fără un sfert în holul Ateneului.”

Adriana îl găsi într-adevăr duminică pe Cello Viorin și, cum ea îi făcu de departe semn, el se grăbi spre ea vădit bucuros. Pe scări, până sus, el trebui să strângă nenumărate mâini, ce i se întindeau și îi numea Adrianei pe toți acești cunoscuți care îl opreau. Erau nume pe care ea le știa din reviste literare sau afișe de teatru și era impresionată văzând acolo o lume la care ea se gândea altădată cu o naivă admirație. În sală îi puse întrebări multe lui Viorin, îi ceru amănunte, se miră de tot ce află. El primea jocul cu voie bună.

Era acolo un răsunet larg de sală populată, zgomote ce veneau de afară prin ușile deschise, strigăte amicale de la un fotoliu la altul, semne mici între cunoscuți. Pe scenă muzicanții începeau să vină și sunetele acelea de instrumente ce se acordează se răspândeau vioaie în sală mărindu-i larga rezonanță.

Adriana privea puțin uluită rochiile din jur, fețele multe și necunoscute, panica întârziaților care nu-și găseau locurile, fotoliile ce se deschideau zgomotos și repetat, totul o mulțumea.

Întorcea capul vioaie într-o parte sau alta, să surprindă aici un surâs, dincolo un gest de enervare, o exclamație, o strângere de mână ascunsă. Viorin râdea privind-o.

Întâia parte a programului se termina cu Petruschka. Fata asculta cu plăcere, dar nu pricepea nimic. Asta o necăjea, căci vecinii ei dădeau semne vădite de înțelegere. Ea abia izbutea să lege pe alocuri două frânturi una lângă alta: încolo muzica i se părea risipită și grea.

În pauză, Cello Viorin, care simțise se vede nesiguranța ei, îi ceru voie să-i explice bucata cântată. Cum se luminau în vorbele lui pasajele obscure ale muzicii! Cum deveneau de clare acele tresăriri ale alămurilor, care ei i se păruseră brutale și nemotivate. Vedea acum tabloul pe care el îl descria: un bâlci, un vraci, trei păpuși…

Când se întoarse acasă, Adriana găsi pe masă, în camera ei, un plic. Recunoscu din prag scrisul lui Gelu și bucuria cu care venise din stradă căzu brusc. Își scoase cu mișcări încete mănușile și ținu câtva timp plicul între degete, fără să-l deschidă. Nu-l așteptase.

Așadar lucrurile rămâneau așa cum le lăsase, acolo, în târg. Îi fu rușine. Un moment cel puțin. Simți oarecare repulsie pentru ușurința ei, pentru inconștienta ei bucurie, pentru tot ce uitase, pentru tot ce făcuse.

Tot ce făcuse? Dar era vinovată de ceva? Trădase ceva? Nu, desigur că nu. Nu scrisese, fiindcă avusese și ea necazurile ei, nevoile ei și grijile ei. E ăsta un motiv ca cineva să-și bată joc de ea și să-i trimeată ironic scrisori, pe care ea nu le cerea? Căci era lămurit că numai din dorința de a o umili îi scria el acum, numai pentru ca să-i arate orgolios cât e el de bun și cât este ea de rea.

Adriana se simți deodată nedreptățită, insultată și avu poftă să plângă, să plângă tare, să plângă mult, ca să protesteze împotriva acestei cruzimi, care venea să o lovească neomenește, tocmai într-o dimineață în care crezuse că ar putea să fie veselă. Dar nu: ei nu i se permitea asemenea bucurie și nevinovata plăcere de a fi ascultat un concert ea trebuia s-o plătească greu, imediat, fără întârziere.

Cât era de nenorocită și cum se ridicau toate împotriva ei! Se lăsă așa cum era, cu paltonul pe ea, cu pălăria în cap, cu plicul nedeschis între degete, pe speteaza unui scaun, descurajată. Dintr-o odaie depărtată se auzea zgomot de farfurii; se punea masa. Hotărârea ei fu nemiloasă: nu avea să mănânce. Nu avea să mănânce, de vreme ce și acest lucru ar fi putut să-i fie imputat. Era mai bine așa, să rabde, să sufere, să se îmbolnăvească poate, dar să păstreze până la urmă conștiința nedreptății ce i se făcea, până când într-o zi vor vedea ei, vor vedea, dar nu vor avea timp să repare nimic.

Se întinse pe dormeză, își îngropa capul în mâini și își ghemui trupul zguduit de sughițuri. Lacrimile îi curgeau rare pe obraji și ea avea blânda durere de a fi făcut un sacrificiu, încă unul.

Fusese vorba ca Viorin să treacă pe la ea într-o după-masă și să o ia la o expoziție, dar în dimineața zilei fixate el trimise câteva rânduri de scuze: era invitat la ceai la palat, unde trebuia să cânte în intimitate pentru principese. Altădată, într-o seară în care hotărâseră să se ducă împreună la teatru, el veni de asemeni să se scuze în ultimul moment: era o serată de gală la legația Olandei și nu-l putea refuza pe ministru, prieten personal și mare admirator al muzicii lui.

Adriana se simțea cu atât mai măgulită de vizitele, oricât de rare ale lui Viorin, cu cât știa ca sunt disputate. Cine știe ce ambasador sau ce doamnă din marea societate fuseseră refuzați, pentru modesta plăcere de a veni să o vadă pe ea? — se întreba Adriana, când Cello Viorin suna la poartă. Îl recunoștea după felul lui de a suna lung și apăsat. Cobora chiar ea să-i deschidă, căci îi plăcea intrarea lui zgomotoasă de om ocupat, care a venit din întâmplare, schimbă câteva cuvinte și pe urmă dintr-o dată îți propune luminat o aventură sau alta.

— Vrei să umblăm împreună?

Ieșeau în stradă și acolo Viorin, care era un vagabond, era ca la el acasă. Vorbea tare, râdea, se oprea la vitrine, răspundea unui salut, povestea o istorie pe care o lăsa neterminată la jumătate. Umbla enorm de mult, fără să o întrebe pe fragila lui tovarășă dacă nu obosește. Din instinct parcă se îndrepta spre marginile orașului, unde casele sunt rare și cerul se lărgește. Plimbarea lor pornită de pe calea Victoriei sfârșea la Șosea dincolo de vila Minovici sau în partea opusă, afară, spre Filaret.

Era curios omul acesta și nu o dată o intriga pe Adriana. Era în viața lui ceva misterios și neclar. Modestie? inaptitudine pentru descrieri precise? orgoliu? Fapt e că, deși el vorbea mult și abundent, ea nu izbutea să afle nimic sigur despre el. Nici măcar unde locuia nu află.

Îi vorbise el despre o casă ascunsă undeva între copaci, cu o arhitectură specială, cu mobile vechi, cu fântâni arteziene, cu o terasă italiană, îi dăduse chiar o seamă de amănunte complicate, dar lucrul cel mai simplu și mai la îndemână nu i-l spusese: strada și numărul acelei case. Nu că s-ar fi ascuns, dar mergea firesc către mister, așa cum un om de cifre ar merge spre claritate. De aceea i se întâmpla uneori să se contrazică, să dezmintă azi un lucru spus ieri, să afirme mâine un lucru negat azi.

Adriana nici un se obosea să-i atragă atenția asupra acestor mărunte inconsecvențe, știind că în viața lui diversă și bogată ele nu pot avea nicio însemnătate. Și mai ales era sigură că el nu minte în sensul vulgar al cuvântului. Când un om ducea o viață ca a lui, nimic n-ar mai fi putut fi născocit spre a o înfrumuseța. Dimpotrivă, Viorin încerca să micșoreze importanța relațiilor lui, vorbea în trecere despre ele, nu insista.

— Cine e doamna care a trecut?

— Principesa Bogdan.

— Ți-a surâs amabil când ai salutat-o.

— Ți se pare.

Uneori, luat cu vorba, începea să povestească el însuși despre un eveniment modern la care asistase, dar deodată, probabil din discreție și din teamă de a nu da impresia că se laudă, se oprea scurt și refuza să continue.

— Închipuie-ți că miercuri seara prințul Bogdan mi-a spus… Dar nu. Să vorbim mai bine despre altceva.

Adriana stăruia zadarnic, căci el refuza să se explice și schimba neglijent vorba. Dar când i se întâmpla să fie antrenat, povestea cu plăcere și atunci felul lui de a vorbi, deși vag și lipsit de amănunte exacte, avea o putere de evocare curioasă. O lume nedecisă, de condiție socială nefixată, de o psihologie puțin fantastică, defila înaintea Adrianei și Viorin o descria cu atâta patimă, încât, ascultându-l, fata nu se mai silea să știe cât era de verosimilă întâmplarea.

Verosimil? Era acesta un criteriu într-o existență ca a lui Cello Viorin, care la prânz dejuna la palatul regal iar seara termina în silă o cafea cu lapte într-o lăptărie murdară de pe calea Griviței? Adriana îl văzuse odată acolo prin geam și nu-i venise să creadă. Ce căuta acolo? Întrebarea o munci într-atâta încât i-o puse a doua zi când îl întâlni. Răspunsul nu fu simplu și Viorin se scuză neputând da multe preciziuni: era oricum vorba despre un colonel rus refugiat, care servea în acel local infam și Viorin se dusese acolo ca să-i vorbească și să-i propuie o situație mai demnă.

Dar toate acestea erau lucruri fără importanță în prietenia dintre Adriana și Viorin. Însemnată nu era decât însăși această prietenie, nesigură încă și schimbătoare, fără obiect cert, fără desfășurare limpede, prietenie care părea să fie într-o zi un simplu joc de buni camarazi, iar în altă zi o înceată înclinare spre pasiune. Adriana aștepta cu prudență, fără să-l încurajeze, fără să-l respingă. Dar când se despărțea de el, după o lungă plimbare în doi, simțea o ușoară amețeală, ca după o cupă de șampanie subtilă.

Amețeală ce putea să nu fie decât oboseala drumului făcut, dar care mai putea fi și altceva.

Oricum, ea aștepta să fie surprinsă de mersul întâmplător al faptelor și până atunci se lăsa în voia lor.

Erau încă într-o perioadă de strângere de mână pe furiș, când într-o zi Viorin îi spuse dintr-o dată, fără introducere, că o iubește. Se întâlniseră din întâmplare pe Calea Victoriei. El se ducea tocmai să asculte, la un magazin de muzică din apropiere, o nouă placă de patefon pe care o înregistrase de curând și trebuia, să sosească atunci.

— Vii cu mine, duduie Adriana?

— Bucuroasă.

Un funcționar îi duse într-o cameră de audiție la etaj și îi lăsase singuri. Ascultară placa lui Viorin, el nemulțumit și sceptic, ea încântată.

“E superb, e superb”, îi spunea Adriana din ochi, aplecată deasupra patefonului, atentă să nu piardă vreo nuanță a discului.

— Exagerezi, răspunse el neîncrezător. E poate o bucată de muzică, agreabilă, dar e oribil cântată. Ce vrei? Eu sunt un pianist mediocru. A! cu dumneata e altceva, e cu totul altceva.

Pe urmă, zărind într-un colț al sălii un pian, strigă triumfal, ca și cum ar fi avut pe loc intuiția unei mari descoperiri.

— În sfârșit! în sfârșit ai să cânți. Că, uite, pianul ăsta nu e nici închis, nici dezacordat.

O duse autoritar la pian, îi indică, scaunul, căută într-un vraf de note Cântecele blondei Agnes și i le deschise înainte.

— Aștept.

Adriana cântă cu oarecare dificultate, căci nu mai revăzuse caietul lui Viorin de la plecarea ei de la D… dar tocmai această mică ezitare în cântec avea un farmec necăutat, de care ea abia își dădea seama. Melodia se desfășura dibuitoare, ca și cum ar fi fost improvizată atunci, pe măsură ce ea o cânta.

Cello Viorin o asculta liniștit. Când ea, terminând, se întoarse spre el ridicându-și în aer palmele șt arătându-le, așa cum fac copiii când au terminat o ispravă, el se apropie, îi sărută mâna și se înclină s-o îmbrățișeze. Adriana se desfăcu surprinsă, dar fără bruschețe.

— Să mergem.

— Nu înainte de a-ți spune că te iubesc. Și nu înainte de a-mi răspunde.

Ce să-i fi răspuns? Cuvintele lui îi făceau plăcere și asta se vedea poate. Oricum, nu putea să-i sară de gât. Era ceva în educația ei care îi recomanda anume ezitare, anume atitudine vagă, anume tristețe.

Adriana făcu deci un gest nesigur, ca și cum n-ar fi îndrăznit să vorbească lămurit. Trebuia totuși să spună ceva și atunci cu un mic oftat mărturisi:

— Vezi că în viața mea mai e cineva…

Nu spusese vorbele acestea pentru înțelesul lor precis, ci pentru rolul lor decorativ. În acea convorbire. Era o paranteză. Era o reticență, o mică obiecție sentimentală, peste care se putea trece, dar pe care ea o ridica din patetism și dintr-un naiv sentiment de eleganță.

Dacă ar fi înțeles, Cello Viorin ar fi luat-o în brațe, ar fi sărutat-o și lucrurile ar fi fost clare. El însă o crezu pe cuvânt.

— Bine. Am să încerc să uit, vorbi el resemnat.

Adriana se întoarse singură pe stradă. Lucrurile se întâmplaseră atât de repede, încât, coborând scările, ea se întreba dacă nu se înșelase și dacă nu înțelesese prost. Repedea renunțare a lui Viorin o descumpănea. Se întreba tristă dacă nu făcuse o faptă rea, dacă omul nu era nenorocit acum, dacă n-ar fi fost mai bine să se întoarcă spre el, să-l privească simplu în ochi și să-i spună că dragostea lui îi face plăcere.

Dar nu. Mai era vreme pentru asemenea mărturisiri. Aveau să se mai vadă, aveau să-și mai vorbească. Pe urmă gândul de a fi credincioasă îi dădea un mic aer de tragedie, care îi plăcea.

CAPITOLUL III – Soeur Denise[modifică]

CÂND SE ÎNTOARSE SEARA acasă, un zgomot prea mare pentru casa aceea largă și goală o vesti din josul scării că se întâmpla ceva neobișnuit. Se auzeau pași grăbiți sus la etaj. În antret, pe cuier, erau haine pe care nu le recunoștea. Urcă repede treptele, trecu prin vreo două odăi în care nu găsi pe nimeni, strigă servitoarea și, fiindcă nimeni nu-i răspunse, alergă neliniștită spre dormitor de unde venea un plâns agitat, care la apropierea pașilor ei încetă brusc.

Deschise ușa. Întinsă de-a latul celor două paturi o fetiță subțire cu rochia în dezordine, ridicată sus pe pulpe, își ascundea capul în perne și plângea cu umerii contractați, cu brațele deschise de o parte și de alta a trupului zguduit.

Adriana o recunoscu după paloarea pielei pe Lucreția. Surpriza o înmărmurea. O știa în străinătate cu Paul pentru multă vreme. Când venise? De ce? Și ce însemna disperarea aceea, rochia ruptă după ea, valizele aruncate în mijlocul odăii? Se apropie de pat stângace. De Lucreția nu o legase niciodată marea prietenie care i-ar fi dat acuma dreptul să i se arunce în brațe, s-o întrebe, să o consoleze. Dar nici să plece de acolo fără un cuvânt nu putea.

— Lucrețio, chemă ea întinzând mâna cu gândul să o mângâie pe păr, fără a sfârși totuși gestul.

Lucreția ridică obosită capul. Ochii ei vineți își pierdeau de tot culoarea sub lacrimi. Își șterse ochii cu mâneca și, privindu-se, își acoperi cu un gest de panică pulpele dezvelite. Încolo rămase cu părul ciufulit, cu ciorapii curgând din picioare, cu fața murdară de lacrimi și pudră. Părea că vrea să vorbească și Adriana aștepta cu o neliniște abia stăpânită, când ușa se deschise.

Paul, intrând, nu făcu niciun semn de surpriză găsindu-și verișoara acolo. Era slăbit, neras, cu hainele neîngrijite și în tăcerea lui era un calm nefiresc, ce lovea mai direct decât un strigăt. Era urmat de mama lui. Blânda față a doamnei Mlădoianu arăta deodată o mare nedumerire și o nestăpânită furie. Toți patru se priviră străini, ostili. Fură câteva momente de tăcere, care Adrianei i se părură îngrozitoare. Se știa nechemată între ei și simțea că prezența ei acolo mărește durerea faptului ce se va fi întâmplat. Să plece nu îndrăznea însă, căci se temea să nu strice liniștea care se făcuse și care, oricum, prin faptul că există deja, i se părea mai suportabilă decât orice ar fi putut urma plecării ei din odaie.

Într-un târziu, Paul, care, rezemat de perete și frânt parcă de la mijloc, avea o privire absentă ce nu se oprea nicăieri, vorbi ca pentru sine.

— Și acum, ce o să ne facem?

Vorba nu îi era adresată, dar Adriana nu pierdu prilejul acestei schimbări și ieși repede pe ușă. Era tulburată de tot ce văzuse și, fără să înțeleagă ceva lămurit, avea presimțiri ce o înfiorau trupește. Amintiri vechi, vorbe auzite mai de mult la școală, imagini curioase îi reveneau în minte. Își aminti iar – de ce? — corpul subțire al Lucreției ieșind din baie, tremurător și neted sub șiroaiele de apă ce se prelingeau pe umeri și avu ca altădată aceeași senzație de alunecare fizică.

Adriana rămase până noaptea târziu în camera ei. Servitoarea îi adusese acolo mâncarea, spunându-i că ceilalți nu cinează, dar nici ea nu o primi. Era într-adevăr prea agitată și aștepta un sfârșit, măcar provizoriu, acelei neliniști. Târziu, aproape de miezul nopții, mama lui Paul veni la ea în odaie. Îi vorbi simplu fără să-i dea vreo explicație, dar de asemeni fără să-i spună minciuni, lucru pentru care Adriana îi fu recunoscătoare, căci amândouă simțeau că nici aparențele nu mai pot fi salvate. O ruga pe Adriana să-i cedeze lui Paul camera ei pentru acea noapte.

— Nu te supăra, Adriana, dar bietul băiat e obosit de drum și nu poate să se culce astă-seară în dormitorul nevestei lui. Uite, ți-am pregătit ție canapeaua din odăiță.

Adriana o urmă fără să-i răspundă. Se culcă repede, înțelegând că ceilalți vor fi mulțumiți să rămână singuri, dar nu adormi decât greu și foarte târziu. Se auzeau, depărtate, felurite zgomote prin odăi, zgomote care altădată i s-ar fi părut firești, poate, dar pe care acum le urmărea atentă, căutându-le un înțeles: aveau ceva misterios și solemn ca într-o casă în care cineva e bolnav grav și în care se așteaptă, de la un moment la altul, să se petreacă ceva.

O văzuse pe mama lui Paul intrând în dormitorul Lucreției și, cum odăița unde se culcase era vecină, auzea acum de dincolo frânturi vagi dintr-o convorbire. Erau cuvinte înăbușite, opriri lungi și pe urmă accese de plâns nesfârșite, monotone.

— Dar bine, drăguță, el e bărbatul dumitale și între bărbat și femeie nu încape… auzi o dată Adriana o frază mai lungă, dar o ușă ce se închidea zgomotos în altă parte o întrerupse acoperind vocea scăzută a mamei lui Paul.

Adriana veghe târziu și tot ce gândi atunci fu încurcat și penibil. Jocul ei de imagini senzuale o mulțumea de obicei. În noaptea aceea însă, o chinui, nu din decență, ci din cauza sentimentului că se petreceau acolo, alături de ea, lucruri triste și josnice.

A doua zi, Adriana avu cu Paul o convorbire care o încurcă mai tare. Nu mai înțelegea nimic și n-ar fi îndrăznit să-i ceară tocmai lui lămuriri.

— Pe tine te-a iubit soeur Denise înaintea Lucreției, nu-i așa? o întrebă el fără introducere, simțind poate că orice abilitate era de prisos, în situația lui,

— Da, răspunse fata mirată, fără să vadă legătura.

— Uite ce e, Adriana. Ți-aș fi îndatorat dacă ai vrea să mă asculți și să-mi răspunzi, fără să mă întrebi. E ceva stricat în căsnicia mea și, după câte ai văzut aseară, n-ar mai fi fost nevoie să ți-o spun. Tu mă poți ajuta într-un fel. Vrei?

Ea nici nu răspunse, atât i se părea de natural să primească.

— Ei bine, atunci spune-mi ce însemna dragostea asta a lui soeur Denise. Ce… făcea ea cu voi… cu tine?

— Nimic, ce vrei să fi făcut. Îmi dădea cadouri, îi dădeam cadouri. Mă săruta pe frunte în fiecare dimineață și mă lua uneori cu ea în capelă, când se ruga. Joia după-masă o vizitam la ea în chilie. Stăteam de vorbă despre școală, despre lecții. Uneori cântam amândouă la pian. Cânta frumos soeur Denise și spunea că din gură cânta și mai frumos, dar n-a vrut niciodată să-mi cânte. Spunea că pentru o călugăriță nu se cuvine.

Adriana se opri, se gândi puțin, încercând parcă să-și amintească și pe urmă încheie:

— Asta e tot.

— Dar tu n-ai fost cu ea la mănăstire în Bucovina?

— Nu, niciodată.

— Și nici celelalte fete, pe care le-a iubit înaintea ta?

— Ba da, unele. Margareta, de exemplu, și mai înainte, demult, Elisabeta Donciu. Pe mine n-a vrut să mă lase mama. Îmi amintesc că am plâns mult atunci.

— Era mai bine așa, te asigur, îi spuse el fără să o privească.

— Paul, nu vreau să te contrazic, dar cred că te înșeli. Soeur Denise e un suflet bun.

— Era.

— Cum era?

— Ce, tu nu știi că a murit?

Adriana nu avea să înțeleagă mai târziu cum de nu țipase în momentul acela. Vestea aceasta oribilă, spusă cu un glas indiferent, ca o întâmplare oarecare! Poate tocmai durerea bruscă, ce o cuprindea, îi încleșta gura și o oprea să plângă. Soeur Denise moartă! Pe moment, pricepu că, dacă vrea să afle un cuvânt mai mult despre acest lucru, trebuia să-și păstreze calmul.

— Ba da, știu, șopti ea tremurând, dar vezi… vezi…

— Dar ceea ce nu știi și nu știam nici eu până ieri este că soeur Denise a murit în ziua în care Lucreția se mărita. Accident, se zice. Dar e un accident care explică multe lucruri. Te rog să mă crezi, fată dragă.

Paul căzu pe un scaun, obosit de tot ce spusese. Își ținea capul în palme și îl legăna cu o ușoară mișcare de jale sau de neînțelegere. Adriana se strecură de lângă el și se duse la ea în cameră să se închidă și să plângă.

Nu vedea deloc ce căuta soeur Denise în nenorocirile vărului ei și era sigură că presupunerile lui, oricare ar fi fost, erau greșite. Din toate aceste lucruri, ea nu reținea decât vestea brutală a morții. Obrazul acela rotund, mâinile acelea lungi, subțiri, melancolia acelei tinereți întemnițate, toată tristețea de floare palidă pe care soeur Denise o purtase în ochii ei de adolescentă necrescută, erau sfârșite. Fusese o călugăriță numai, dar rochia ei neagră nu avea nimic auster și vorbele ei blânde nimic religios. Uneori, când își rezema fruntea de gratiile chiliei, spre seară, avea o curată înfățișare de copil trist și nu o dată Adriana ar fi vrut s-o mângâie și să-i spună un cuvânt de înțelegere. Ce ascundea soeur Denise în călugăria ei? Avea douăzeci și șase de ani și părea să aibă optsprezece. Odată, când Adriana îi spusese acest lucru, ea zâmbise cu tot obrazul luminat.

La prânz, când coborî în sala de mâncare, Adriana încercă să-și dreagă obrazul plâns,. Grijă inutilă, căci ceilalți nu o luau pe ea în seamă. Îi găsi pe toți în jurul mesei. Tăceau.

Lucreția avea ochii limpezi de astă dată și rochia îngrijită, dar privirea încurcată în jos, conștientă parcă de o mare vină. Doamna Mlădoianu tăcea cu autoritate. Paul cu indiferență, obosit. Numai Adriana era acolo lucidă, dar tocmai acest lucru îi făcea ei situația mai greu de îndurat, căci dacă ceilalți, ocupați cu durerea lor, nu își mai dădeau seama de nimic, ea simțea, privindu-i, cât era de apăsătoare acea mare liniște. Se auzea doar zgomotul farfuriilor schimbate și asta făcea pe urmă tăcerea mai penibilă.

Era un aer de ceremonie acolo și Adriana își aminti de un dejun pe care îl luase mai demult în casa unei rude, a doua zi după înmormântare: aceeași deprimare căreia faptul brut de a mânca îi dădea ceva inconștient și animal.

Mâncau serioși, îndârjiți, și Adriana, ascultând zgomotul pe care îl făceau maxilarele mestecând, simțea că și acest lucru poate fi un semn de deznădejde. Ea, care nu știa ce anume se întâmplase în casa aceea, avu abia atunci, la acel ospăț mașinal și grav, sentimentul unui lucru tragic.

Către sfârșitul mesei, fu un moment de destindere. Erau sătui și drama lor nu rezista acestei satisfacții. Paul își aprinse o țigară și, după ce ezită puțin, spuse o glumă. Nu avea haz, dar râseră cu toții știind că trebuie să râdă.

Era cald în casă, ningea afară, cafeaua neagră ridica aburi adormitori, mâncarea fusese bună. Paul vorbi din nou. Povestea o năzbâtie văzută la Viena la un teatru și ne lăsă antrenat de hazul istoriei. Pe urmă, fie că subita lui bună dispoziție nu mai lua seama la ce făcea, fie că se credea apărat de masă, puse mâna pe genunchiul nevestei lui și, tot continuând să povestească, o strecură sub rochie. Adriana observă gestul și îi făcu rău surâsul mutilat al Lucreției. Era în obrazul ei galben o expresie de oroare, o revoltă abia stăpânită. Bărbatul ei se folosea de prezența mamei lui și a Adrianei, pentru ca să-și siluiască nevasta.

Adriana nu putu să sufere murdăria situației și se ridică brusc de la masă. Se făcu iar tăcere și atmosfera penibilă dinainte reveni.

Urmară ceasuri lungi de încordare, în care se simțea surdă lupta dintre bărbat și femeie, ascunsă la început, dar pe urmă exasperată și fără rușine. Lucreția trecea speriată pe uși, tresărea la orice pas apropiat, se închidea cu cheia în odaia ei, răspundea bănuitoare întrebărilor. Paul era rugător sau brutal, dar și într-un fel și într-altul, trivial. Avea gura crispată și privirea insistentă, căutătoare, lipsită de rușine.

Între doamna Mlădoianu; care plângea neputincioasă, și Adriana care privea spectacolul cu un sentiment amestecat de curiozitate și dezgust, cursa lor în jurul patului conjugal era întărâtată și exasperată de oboseală.

Se auzeau uneori uși trântite, lucruri aruncate pe jos, pași agitați în sunetul lor curios ca într-o casă nelocuită. Din odaia ei, Adriana pândea aceste zgomote și urmărea după ele desfășurarea lucrurilor. Ar fi putut să plece de acolo, să iasă în stradă, să uite, și uneori era ispitită de gândul acesta, dar până la urmă rămânea: ceea ce se întâmpla avea pentru ea o ciudată ispită, o oribilă plăcere, de care nu putea să se despartă. O ușă deschisă, un cuvânt surprins îi luminau deodată o parte a acestui mister și jocul acesta de bănuieli și ezitări o pasiona.

Coborâse spre seară în salon, unde era pianul, cu gândul să cânte, dar se opri în prag: camera era obscură și dinăuntru se auzea grăbită răsuflarea a doi oameni. Într-un colț, pe dormeză, Adriana ghici trupurile lui Paul și al Lucreției. Femeia se zbătea fără cuvinte, dar cu o deznădejde fizică, în timp ce bărbatul o ținea de umeri și o întreba stupid, fără să priceapă:

— De ce? de ce? de ce?

Era aproape un cântec în întrebarea lui repetată: uneori glasul avea intonații rugătoare, domoale, alteori era gutural.

Adriana, care rămăsese țintuită în prag câteva clipe, se retrase în umbră, tulburată de acele vorbe ce se repetau monoton. Atmosfera îi devenea de nesuferit. Tâmplele îi băteau puternic. Dacă ar fi avut în brațele cui, ar fi plâns.

A doua zi dimineață; sosi, neașteptată, doamna Dunea, mama Adrianei. Fusese poate chemată în taină de soră-sa. Prezența ei aduse o pauză în tensiunea menajului. Prima ei grijă fu s-o îndepărteze pe Adriana, care urma să-și petreacă ziua la cinematograf. Pe urmă doamna Dunea avu lungi convorbiri cu Paul, cu Lucreția, cu mama lui Paul, îi asculta pe fiecare în parte, încercă să lămurească totul și să liniștească ce se putea.

Adriana avea încredere în tactul mamei ei și, întorcându-se seara acasă, după o zi liniștitoare, petrecută pe străzi, privind galantarele și râzând de căderile patinorilor în Cișmigiu, era sigură că va găsi o căsătorie refăcută. Îl căutase zadarnic pe Cello Viorin la cafenea, unde știa că vine el uneori, dar fu oricum mulțumită negăsindu-i, căci, în tulburarea ei, era preferabil să rămână singură.

Acasă găsi într-adevăr liniște, dar nu liniștea pe care o așteptase. Era o tăcere moartă, ca aceea ce urmează situațiilor definitive, o tăcere de deznodământ. În camera ei, Adriana o găsi pe maică-sa. Era obosită și părea a fi îmbătrânit în acele câteva ore. O strânse mult în brațe și o mângâie pe păr. Nu îndrăznea s-o întrebe, dar aștepta vădit un răspuns. Îl avu.

— Plecăm mâine dimineață acasă, fetițo.

— Bine, mamă..

Se sfârșea deci acea vacanță de iarnă. Atâtea așteptări, atâtea bucurii, care treceau deodată cu un singur cuvânt, în amintire! Ar fi plâns poate trei zile mai devreme, dacă ar fi știut. Acum era obosită și hotărârea o găsea indiferentă, mulțumită poate.

— Bine, mamă.

Se culcă lângă maică-sa și se strânse tare la pieptul ei, fericită că în acea mare tristețe poate să se întoarcă iar, ca altădată lângă ea și să uite.

În dimineața următoare, la gară, când trenul se urni din loc, o arătare de om izbucni la fereastra vagonului și îi strigă Adrianei câteva cuvinte încurcate, din care ea nu înțelese nimic. Era Cello Viorin. În mâini avea o hârtie, pe care o agita și despre care probabil era vorba în ceea ce voia el să spună.

Adriana îl salută amical cu mâna. El îi întinse hârtia și pe urmă, cum trenul își grăbea mersul, rămase la capătul peronului, descoperit, urmărind până departe fereastra Adrianei, fără să facă vreun semn.

De unde aflase de plecarea ei? De ce venise la gară?

Hârtia adusă era un manuscris muzical. În fruntea paginii, titlul – “Cântec pentru o plecare” – era scris de o mână neliniștită. Notele se încurcau pe portativ, ca literele unei scrisori de copil.

— Ce e hârtia asta, Adriana?

— Nimic, mamă. O glumă, răspunse fata ascunzând hârtia.

Și pe urmă, ca să schimbe cu totul vorba:

— Mamă, e adevărat că a murit soeur Denise?

— De unde știi tu?

— Știu.

— Ei da, e adevărat.

Doamna Dunea îi povesti atunci, amănunțit, întâmplarea. Soeur Denise murise în decembrie la mănăstirea ei din Bucovina. Un accident, spunea călugărița directoare. Soeur Denise ieșise din mănăstire să ducă, în acea duminică de decembrie trecut, unei bolnave din sat lemne. Voise să taie din drum și, în loc să treacă pe podul de peste Bistrița, ca de obicei, o luase peste apa înghețată. La mijloc gheața se sparse și ea alunecă prin acel ochi, afund. Câteva zile, pletele ei blonde fluturaseră deasupra gheței, până ce, târziu, țăranii coborâți din munte trecură din întâmplare pe acolo și o scoaseră cu membrele inerte, cu ochii astupați de nisip, cu ierburi ude prinse de rochia ei neagră. O îngropaseră acolo în munți, în curtea mănăstirii. Întâmplare nenorocită.

— Și dumneata crezi că asta a fost numai o întâmplare?

— Adriana, ce-ți vine de vorbești așa?

— Mamă dragă, știu tot. Mi-a povestit Paul. Soeur Denise a murit în ziua nunții Lui Paul cu Lucreția.

— Fată dragă, ești o proastă și nu-ți dau voie să vorbești despre lucruri pe care nu le înțelegi. Pe care n-ai dreptul să le înțelegi, m-ai auzit?

Doamna Dunea avu un gest energic, retezător. Adriana plecă ochii și pe urmă ieși din compartiment să privească pe fereastra culoarului, afară. Abia mai târziu, când se apropiau de D… mama ei spuse, revenind parcă la o discuție încheiată:

— Știi, Adriana, că n-ai să te mai duci la Institut. Ai învățat și așa destul. E timpul să vezi de altele decât de carte.

CAPITOLUL IV – O întoarcere și o plecare[modifică]

PÂNĂ LA ÎNTOARCEREA EI LA D… Adriana nu se gândise ce întorsătură vor trebui să ia legăturile ei cu Gelu. Scurta idilă cu Cello Viorin întâi, iar mai târziu ultimele două zile de la București precipitate ca într-un vârtej tragic o făcuseră să uite de el.

La D… erau însă atâtea lucruri care implicau prezența lui Gelu încât din primele ceasuri simți nevoia să-l vadă. Nu avea deloc de gând să renunțe la el: își spunea că în ciuda acelei despărțiri de două luni, prietenia cu el putea fi reluată exact de acolo de unde fusese întreruptă. Era mai comod așa. I-ar fi fost greu să părăsească obiceiuri vechi, întâlniri știute, plimbări comune, ceasuri de flecăreală amicală, care toate la un loc făceau viața ei la D… Mai ales acum când încetase să se mai ducă la școală.

Nu vedea nicio piedică în faptul că între timp intervenise mica glumă sentimentală cu Cello Viorin. Dimpotrivă, i-ar fi fost agreabil să primească scrisori pasionate de la București și să continue între timp la D… o iubire mai veche.

Dar Gelu nu se arăta. Trecură câteva zile fără ca să dea vreun semn de viață și abia atunci Adriana înțelese că lucrurile nu aveau să fie chiar atât de simple.

Așadar el era supărat? Cu atât mai rău. Vor avea o scenă de explicații, el îi va face reproșuri, ea se va apăra, amândoi își vor cere iertare și gata. Într-un fel Adrianei îi plăcea mai mult o asemenea revedere patetică. Femeie, știa că simplicitatea e o stare dificilă și cu primejdii.

Dar așteptările ei fură dezamăgite. Îl văzu pe Gelu abia după vreo două săptămâni pe stradă și întâlnirea lor nu fu decât cordială. Gelu nu părea supărat, ceea ce o dezorientă pe Adriana în primul moment. Dacă ar fi fost rece, sau brutal, sau melancolic! Nu: era numai corect, prietenos, bine dispus, fără să exagereze într-un sens sau într-altul.

— Mă bucur că te văd, Adriana. S-ar spune că tu ne-ai adus primăvara. Uite ce frumos e astăzi.

— Te înșeli, Gelule, nu puteam s-o aduc eu, de vreme ce sunt la D… de mai bine de două săptămâni.

— Da, ai dreptate. Mi-a spus Cecilia, dar nu mi-a fost cu putință să te vizitez. Dacă ai ști cât de ocupat sunt acum cu școala. Bacalaureatul ăsta care se apropie… Dar văd bine că am greșit. Să te văd pe tine e o plăcere care întrece toate cărțile de matematică din lume.

Vorbea calm, fără grabă, fără aluzii, îi propuse să o conducă până acasă și tot timpul pe drum fu amical, se interesă de ce făcuse ea la București, o întrebă despre drum, despre cărți citite, despre oameni cunoscuți. La poartă o lăsă cuviincios și îi repetă încă o dată că fusese foarte bucuros să o vadă.

Dar Adriana nu se înșela. Era în prietenia lui o rezervă pe care ea nu i-o cunoscuse până atunci. Nu știa cum s-o explice și era neliniștită. S-o fi putut ca Gelu s-o fi uitat?

Gândul îi făcea rău.

Îi ceru într-o zi să-i vorbească despre oraș, despre el, despre prietenii lui.

— Credeam că Cecilia ți-a povestit tot.

— Cecilia mi-a vorbit despre istoriile ei. Eu vreau să le cunosc pe ale tale.

— Nu merită, crede-mă. Sunt monotone și fără surpriză. Am lucrat, am citit. Cred că n-au mai rămas multe cărți pentru mine în mansarda prefecturii. M-am dus uneori la cinematograf. Am coborât de câteva ori spre Vii să văd apele înghețate. M-am distrat uneori cu Cecilia și Victor. L-am văzut mai des ca altădată pe Buță. Cam asta e tot.

Adriana îl asculta cu necaz: nimic în vorbele lui nu mulțumea așteptările ei. Totul era neutru. Ea ar fi vrut să-i vorbească despre dragostea lor. El îi povestea despre Buță.

— Uite. Unul care are să te surprindă. A luat în primul rând o hotărâre eroică. Nu se mai prezintă la examenul de capacitate. La vară ar fi fost pentru a noua oară. Pe urmă a început să studieze. Nu știu lămurit ce, dar e vorba de ceva practic, simplu și genial, care să-i producă lui Buță câteva milioane pe an. Întâi am crezut că vrea să descopere o formulă magică, dar m-am înșelat. Se pare că e o problemă de mecanică. Dealtminteri, dacă îl vezi, întreabă-l. Are să-ți spună poate. Dar să vorbim mai bine despre tine. Eu ți-am spus tot. E rândul tău.

Adriana tăcu. Făcu un gest vag de protestare și rămase gânditoare.

— Nu. Să lăsăm asta. N-am să-ți pot spune, n-ai să mă poți înțelege… Au fost câteva lucruri penibile și vreau să le uit.

Recurgea din instinct la mister, știind că o minciună absolută apără mai bine decât un adevăr parțial. Nu voia să dea niciun amănunt asupra întâmplărilor de la București, de teamă ca astfel explicațiile ei să nu pară insuficiente și să dea loc la bănuieli. De altfel Adriana știa că misterul o prinde: îi dădea o melancolie depărtată, ia care el ar fi trebuit să fie sensibil. Aștepta ca Gelu să insiste, să ceară lămuriri și vedea apropiindu-se scena de explicații, pe care o dorea și din care nu puteau ieși decât împăcați. Gelu nu stărui însă și se despărțiră fără a fi făcut vreun pas spre o nouă. Înțelegere.

Adriana nu pricepea nimic. Ceea ce se întâmpla era atât de neașteptat, încât ea se întreba dacă nu e o glumă care trebuie să se sfârșească dintr-un moment într-altul. Gelu o iubea. I-o spusese de atâtea ori înainte. De ce în două luni s-ar fi schimbat? Ea fusese poate vinovată de oarecare neglijență, dar nu îl iubea mai puțin. Observa acum, când el părea să se depărteze, că gândul de a-l ști pe el apropiat îi este necesar și consolator, că iubirea lui era singurul lucru de preț în acea viață monotonă și veche. Erau gesturi care îi plăceau, erau cuvinte cu care se obișnuise, erau glume pe care le aștepta. Câtă vreme le avusese în chip firesc, nu își dăduse poate seama cât îi erau de dragi, dar acum, când era pe cale să le piardă, își spunea că fără de nu va putea trăi.

Ce să fi pus în locul acestei pasiuni care se ducea? Amorul lui Cello Viorin? Fusese o glumă care își avusese farmecul ei de o zi, acolo, într-un oraș străin, între lucruri trecătoare, în câteva clipe de vacanță.

Dar Gelu era aici, îl întâlnea pe stradă, auzea vorbindu-se despre el. Totul o întorcea spre el: spaima de a-l pierde, amintirile anilor trecuți, primăvara ce venea albă. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună totul, să-l readucă spre ea, să-l păstreze. Dar el trecea pe alături, nu pricepea aluziile ei, nu răspundea cuvintelor ei cu două înțelesuri. Exasperată, Adriana îl întrebă, o dată, în mijlocul vorbei, în timp ce el povestea o întâmplare din târg:

— Spune-mi, de ce nu mă mai iubești?

El își căută cuvintele, ca să răspundă.

— Crezi că dacă m-ai fi întrebat acum șase luni de ce te iubeam, aș fi știut să-ți răspund? Te iubeam. Nu te iubesc. E zi acum. Are să fie noapte mai târziu.

Adriana avu un surâs înjunghiat de femeie care nu știe să vorbească bine, dar care simte cu inima falsa abilitate a unei judecăți. Pe Gelu îl surprinse expresia ei de sinceră tristețe.

— Trebuie să înțelegi, Adriana. Erau între noi doi nenumărate lucruri mici care ne legau. Puteau să pară uneori fără importanță, dar de ele ținea totuși dragostea noastră. Veneam la tine zilnic, îmi vorbeai despre felurite copilării, plângeai ușor, spuneai prostii și, când mă sărutai, aveai un aer mirat și virtuos, pentru care te-aș iubi încă o dată, dacă s-ar putea. Orice făceai avea pentru mine un înțeles. Duceai mâna la frunte, uite ca acum, ca să-ți dai deoparte un colț de păr și mișcarea asta îmi spunea mie nenumărate lucruri. Pe urmă ai plecat și ai rupt firul întâmplărilor în două.

— Dar bine, ce vină aveam eu dacă trebuia să plec?

— Niciuna poate. Dar asta nu schimbă nimic. Fiindcă nu e vorba de lucruri și de fapte, ci numai de păreri și nuanțe. Sunt mai tari, crede-mă.

Aici se opri convorbirea lor, care fu ultima încercare a Adrianei de a se explica. Gelu se întoarse cu încăpățânare la munca lui. Ea căuta să uite lucrând. Îi ceru lui mademoiselle Vital să vie zilnic pentru lecția de pian și exersa ceasuri întregi fără întrerupere. Făcea asta ca pe o muncă, nu ca pe o distracție și nici nu cânta altceva decât exerciții și studii. Chopin, Debussy, Cello Viorin rămâneau neatinși în bibliotecă și locul lor pe pian fu luat de diverse caiete cu game.

Adriana era singură, ceea ce mărea poate durerea ei, dar o mulțumea lipsind-o de consolări utile. De când nu se mai ducea la școală, nu-și mai întâlnea decât foarte rar camaradele. Dealtminteri, cum moartea dubioasă a lui soeur Denise fusese cunoscută în tot orașul, mamele bune nu-și mai lăsau fiicele să se ducă la Institut. Încetul cu încetul cea mai mare parte din eleve dezertaseră, așa încât, pe la jumătatea lui aprilie, rămas fără eleve, suspectat și defăimat, Institutul Notre Dame își închise pe totdeauna porțile.

Venise vremea frumoasă și cu ea singurătatea era mai greu de suportat. Întâia rochie fără mâneci Adriana, o puse plângând. Nu avea Gelu ochi pentru frumusețile ei mărunte. Chiar când îl întâlnea pe stradă era distrat și grăbit. Spunea că lucrează mult, ceea ce era adevărat, dar altădată lucrul acesta nu l-ar fi împiedicat să vie să o vadă. Adriana renunță. Nici un se putea umili insistând, nici un credea că stăruința ei ar sluji la ceva. Cecilia, care cunoscuse avantajele unui amor permanent, își imagina necazurile unui sfârșit, încerca să-l înduplece pe Gelu.

Se apropia vara și plimbările de noapte între vii puteau fi reluate ca altădată. Ea avea mare încredere în ispita acestei amintiri: Gelu o respinse însă ca pe atâtea altele.

Într-o seară, cum Gelu trecea singur pe o stradă dosnică, ducându-se spre casă, un automobil îl ajunse din urmă și se opri lângă el.

În întuneric vocea Ceciliei Coteanu se agita păsărește:

— Urcă, domnule. De când te căutăm.

Nu putea să refuze, căci nu-i plăcea să facă publică o ceartă care îl privea doar pe el, Adriana îi făcu loc sperioasă și se ghemui într-un colț, temându-se să nu-l atingă, ca nu cumva să-i dea lui impresia de a fi fost prins într-o cursă. Îl privea doar uneori, când socotea că el nu ar putea să o vadă.

— Spre Vii! comandă Cecilia și pe urmă îi explică lui Gelu că noaptea era atât de frumoasă, încât ea luase pe neașteptate hotărârea acestei plimbări. Era ideea ei, numai a ei, a nimănui altuia. Insista asupra acestui lucru, voind să-i îndepărteze bănuielile probabile. Dar el nu părea curios să știe și Cecilia tăcu ca un pui, pierzându-se în brațele lui Victor. Adriana și Gelu rămaseră singuri, silindu-se să nu se apropie prea mult unul de altul și stânjeniți amândoi când, la cotituri, zdruncinăturile mașinii îi arunca în colț.

— Iartă-mă, spuse fata cu voce albă, nevoind să se creadă că această înclinare spre el era intenționată. El fu zguduit de acest glas înfrânt și voi să facă un gest simplu de prietenie. Îi luă mâna. Pe urmă, fiindcă nu mai știa cum s-o lase, fără ca s-o supere pe fată, o păstră în mâna lui.

Urcau acum de-a lungul Viiei vii spre pod. Noaptea era calmă.

Aceeași noapte, singura, pe care o cunoscuseră acolo. Caldă, însetată, puțin înfiorată de apropierea apei, puțin misterioasă din cauza zgomotelor stinse ce veneau de sus, din oraș. Pe pod îi întâmpină freamătul mai rece al pădurii. Îl recunoșteau ca pe un om.

Regăseau deodată toate lucrurile așa cum le lăsaseră, neschimbate, fixe, de o egalitate care îi surprindea, nevoind să creadă că într-un an de zile, în care se întâmplaseră atâtea mici și mari evenimente, undeva, într-un colț al pământului viața stătuse în loc nepăsătoare de trecerea vremii. Era o impresie curioasă, fizică aproape, ca aceea de a schimba două locuri de tensiune atmosferică diferită. Se simțeau recâștigați de o emoție, care nu era probabil a lor ci a ceasului aceluia de seară, a amintirilor, a locurilor.

Mâna Adrianei deveni mai grea într-a lui. Nu se auzea decât rar râsul scurt ca un spasm al Ceciliei și pe urmă zgomotul regulat al motorului continua mai departe monoton, cunoscut.

Adriana își rezemă capul de perne și rămase așa să urmărească pe cer cursa lor în jurul insulei. Gelu o privi atunci întâia oară și observă cu tristețe că era frumoasă. În întuneric, gâtul ei alb, luminat, mat, moale. Era lângă el ca altădată și i se părea ridicul să nu o poată îmbrățișa, fiindcă întâmplări străine voiseră așa, întâmplări care nu aveau nicio însemnătate acolo unde viața era vegetală, vastă și inconștientă.

Îi petrecu mâna după umeri și o strânse spre el. Ea îi primi sărutul fără curaj. Nici nu îndrăzni să-l mângâie bine pe păr, gest pe care îl dorise mult, ci abia îi trecu mâna deasupra capului, ezitând, fără să-l atingă. Știa atât de bine că totul nu era decât o iluzie, ce avea să sfârșească dincolo de pădurea Viilor, când automobilul va fi trecut podul spre oraș.

La sfârșitul plimbării, Cecilia, sărind sprintenă din mașină, îi spuse Adrianei că e bucuroasă văzându-i împăcați. Ea însă ridică tristă din umeri, fără să răspundă. Niciodată nu se simțise mai singură și mai depărtată.

Într-adevăr seara aceea nu avu urmări. Nu se mai întoarseră spre Vii, temându-se de chemarea acelor locuri.

Intre ei doi lucrurile erau pe totdeauna așezate și de ce le-ar fi schimbat din drumul lor?

Vara trecu monotonă.

În toamnă, Gelu plecă la București.

CAPITOLUL V – Singură[modifică]

ADRIANA ÎȘI RECĂPĂTĂ dintr-o dată liniștea. Așteptase o mare durere, se crezuse pierdută, se întrebase dacă avea să supraviețuiască plecării lui. Și nu fu nimic. Era surprinsă de marele calm ce urmă. Nici nu-i venea să creadă.

Își spunea în gând, ca să se încerce: “Gelu a plecat” și aștepta să vadă dacă gândul acesta nu o durea, asemeni omului care în luptă a auzit șuierând pe aproape un glonte, s-a trântit la pământ și pe urmă, ridicându-se, abia îndrăznește să se miște, nu cumva să descopere o rană pe care n-a simțit-o și care sângerează totuși.

Nu. Nu se întâmplase nimic. Glontele trecuse pe alături. Adriana rămase întreagă, obosită și fără curaj poate, dar liberă. Se mira găsind lucrurile la locul lor, se mira de simplul fapt că viața continua așa cum o apucase. Totul era preferabil nesiguranței în care trăise până atunci și chinului de a se convinge că e iubită, când știa bine că nu era. Reîncepea să trăiască monoton, plictisitor, dar fără mari tensiuni și fără așteptări.

Se întoarse la ocupațiile ei mărunte și se adânci în ele serioasă, hotărâtă să creadă că a exersa cinci ceasuri pe zi la pian, a citi un roman în două zile și a da uneori o mână de ajutor în casă este un fel de a trăi.

I se vorbi în acea vreme despre căsătorie. O cerea un doctor din oraș. Ea nu răspunse nici da, nici nu, și lăsă să se-nțeleagă că va face ce i se va cere.

În oraș Adriana ieșea rar. Nu mai avea pe cine să întâlnească pe acele străzi pustii și gândul că, după niciun colț de stradă, la vitrina nici unei librării, de nicăieri silueta lui Gelu nu putea să-i iasă înainte, îi făcea rău. Niciodată nu crezuse că lipsa unui om poate fi reală și mai vastă decât prezența lui. Gelu, când era, era într-un singur loc. Acum, când lipsea, lipsea de pretutindeni.

Totuși, într-o zi, când ieșise după cumpărături, Adriana avu un moment de emoție. Recunoscuse înaintea ei, după mers, o siluetă familiară și asta îi făcu inima să-i bată mai tare. Era Buță, și Adriana îl întâmpină cu o bucurie exagerată, care îl miră puțin pe băiat. În definitiv ducea și el ceva din existența lui Gelu și în mâna lui noduroasă, Adriana strânse altă mână decât pe a lui.

— Mă bucur că te văd! Ce faci? De ce nu te mai vezi? Ai uitat de prietenii dumitale? De ce nu mai dai pe la noi?

Îl întreba vioaie, neștiind nici ea că bucuria ei trecea de capul colțuros al lui Buță și se îndrepta aiurea către altcineva. Nici nu îl privi ca lumea. Altfel ar fi văzut că poartă același pardesiu străvechi, cu buzunarele pline cu cărți, aceeași șapcă de liceu roasă și l-ar fi părăsit repede, rușinată să rămână în mijlocul străzii, în văzul tuturora, lângă el.

Buță vorbi tărăgănat și leneș. Lipsise din oraș. Avusese o afacere de curând, undeva. Lucrase mult la un proiect, pe care îl pregătea el în ascuns și despre care se va afla mai târziu. De aceea nu prea ieșise pe stradă decât noaptea, când probabil ea, Adriana, dormea. Dar pentru că tot s-au întâlnit, ar fi bucuros să se plimbe cu ea puțin.

Adriana primi.

— Vezi, rămânem singuri în târg, îi spuse ea. Dumneata, Cecilia, eu… Suntem ca bătrânii care rămân la poartă, să-i privească pe cei ce pleacă. Poate că nici lui Gelu, acolo unde este, nu i se întâmplă mare lucru, poate că nici el nu duce altfel de viață, dar deosebirea e că el este acolo și noi aici. Și e o deosebire tristă, mi se pare.

Un moment, Buță voi să-i răspundă cumsecade. Era și el amărât de plecarea prietenilor lui, duși în alte locuri, spre o nouă viață, în timp ce el rămânea un licean bătrân, de douăzeci de ani. Ar fi vrut să-i vorbească Adrianei, așa cum el nu știa vorbi: simplu, lăsat în voia tristeții lui, adevărat.

Dar se încurcă după o ezitare orgolioasă și schimbă sensul cuvintelor lui, subit, așa cum un ac întors schimbă mersul unui tren de pe o linie pe alta.

— Poate că ai dreptate pentru dumneata, domnișoară Dunea. Întrucât mă privește pe mine, eu mă simt bine unde mă aflu. Gelu s-a dus ca orice băiat de treabă la studii. Ce mare ispravă a făcut cu asta? Mai interesant mi se pare să-ți creezi o aventură a ta proprie într-un oraș ca ăsta al nostru. Și mi se pare că eu reușesc…

— A, știu. Am auzit despre proiectul dumitale misterios, dar nu știu prea bine ce e. Mi-a povestit Gelu. Nu cumva vrei să fabrici aur?

— Gelu e un nătărău și eu nu sunt un alchimist, răspunse el scurt.

Pe urmă, după un lung moment de tăcere, reluă vorba cu oarecare ezitare, ca și cum s-ar fi întrebat dacă trebuie să continue sau să tacă.

— Uite, am să-ți spun dumitale un lucru pe care, nu l-am spus nimănui. Îți cer doar să fi discretă. Mi-ai răpi altfel jumătate din bucuria triumfului.

Se opri iar că să marcheze însemnătatea cuvintelor ce aveau să urmeze.

— Ai văzut dumneata vreodată o ruletă?

Adriana întârzie răspunsul, neștiind dacă nu e o glumă.

— Da.

— Ți se pare că e un joc de noroc.

— Evident.

— E evident poate, dar nu e deloc sigur. Căci bunăoară este evident că soarele se mișcă în jurul pământului și cu toate astea… Descoperirea mea pleacă de la principiul că ruleta nu e un joc de noroc, ci unul de calcul.

O problemă care, deocamdată, n-a fost rezolvată. Un joc de forțe eu o constantă nedescoperită încă, un raport de forțe. Rămâne să calculez raportul ăsta și misterul se sfârșește. În ziua în care am să captez hazardul într-o ecuație descoperirea mea va fi gata. Cu o sută de franci la Monte Carlo lumea va fi a mea, și ziua aceea nu mi se pare să fie departe.

Se opri și așteptă cu aerul modest al unei gazde, care servește un liqueur excelent și pe urmă îl pândește pe musafir, întrebându-l parcă din ochi: “Ei, ce zici?”

Adriana tăcu jenată, neîndrăznind să creadă, neîndrăznind să râdă, cuprinsă mai mult de un sentiment de milă decât de pofta de a se amuza. Nu, Buță nu era nebun, dar, oricum, misterul lui trecea dincolo de așteptări. Nu-i răspunse deci și încercă să schimbe vorba. El înțelese, îi spuse cu jumătate gură ziua bună și plecă înainte, netulburat, fără a întoarce capul, ca un om care știe bine încotro merge. Adriana îl privi din urmă câteva clipe. Se gândea cu oarecare melancolie la el. Era singur în acel oraș și avea să rămână neschimbat, așa cum îl cunoscuse, leneș, tenebros, superior, fără ca vremea trecând să-i adauge sau să-i ia ceva din imensa lui naivitate, din nepăsătoarea lui mizerie.

Nu era un simbol șapca aceea de licean, pe care o purta încă, la douăzeci de ani? Și nu spunea ea că el singur, când toți foștii lui prieteni se răspândeau în lume și în viață, că el singur rămânea ca totdeauna să creadă liber ce vrea și să apere ce nu poate, să-și bată joc de oameni și să râdă de ceea ce lumea cuminte numește realități?

I se păru atunci Adrianei că numele acela uscat și fără sunet interior: “Buță” e trist, ca o glumă nereușită într-o casă de oameni necăjiți și, privind cum omul se depărta cu pasul lui lăbărțat, cu mâinile prea mari ca să încapă în buzunare, cu capul înțepenit pe grumaji, avea impresia că are în fața ei un soi de stindard zdrențuit al unei lumi care era pe totdeauna sfârșită și care fusese adolescența lor.

Săptămânile treceau agale. Nicio veste de la Gelu. O singură dată Adriana primi o carte ilustrată cu salutările și semnătura de rigoare, scrise în grabă cu creionul pe verso și ea, care îl știa pe Gelu ordonat, văzu în neîngrijirea aceasta schimbări pe care nici un îndrăznea să le bănuiască.

Ținuse vreme multă cartea aceea colorată în mâini și o privise atentă. Era Ateneul român. Fotografia era veche, dinainte de război probabil, și cele câteva cucoane care se opriseră în fața obiectivului purtau rochii lungi și pălării imense cu pene albe, așa cum Adriana văzuse într-un album de familie. Imagine veche de cincisprezece ani a unui alt oraș decât acela în care trăia Gelu acum, ilustrația Ateneului român avea un humor trist ce spunea deșertăciunea tuturor zilelor ce trec. Ce amantă primise cu cincisprezece ani în urmă aceeași poză verde, în care încerca să-și imagineze existența altui iubit? Ce amantă o va primi peste alți cincisprezece ani când durerile de acum vor fi fost de mult uitate și doar Ateneul român își va afirma liniștit eternitatea?

Adriana trecuse de epoca disperărilor mute, de vreme ce putea să glumească, oricât de trist, pe seama lor. Așteptările ei se cumințeau: treceau în rândul lucrurilor zilnice, obișnuite, neschimbate și deveneau suportabile ca tot ce se leagă de monotonia vieții.

Poate că altfel, fără această tristețe, viața ar fi fost mai greu de dus, mediocră cum era, lipsită de accidente, goală de sens. Adriana trăia în amintirile ei ca într-o altă existență și număra zilele după un calendar unde erau înscrise aniversări personale pe care le sărbătorea ea singură în felul ei. Se chinuia să restabilească o dată, să corecteze o amintire, să adauge un detaliu. Din evenimentele ce trecuseră altădată la întâmplare, ea făcea acum o poveste cu un început și un sfârșit, cu perioade de umbră și lumină, poveste pe care o retrăia acum din nou, încet, cu voluptatea de a ști că nimic nu mai poate fi schimbat, că totul îi aparținea ei pe totdeauna. Ce ar fi putut face Gelu împotriva amintirilor ei? Că ar fi iubit-o sau nu, că s-ar fi întors ca altădată spre ea sau că ar fi rămas departe cu alți oameni, nimic nu s-ar fi schimbat din istoria ei. Într-un fel, Adriana îl uitase.

Exista undeva, departe, într-un oraș mare, un om care ducea o viață a lui, cunoștea lume, umbla pe străzi necunoscute, muncea, se ducea la teatru, se culca cu femei străine și omul acela îi era indiferent și uitarea lui îi era totuna și viața lui toată îi era străină. Fiindcă, într-un singur ceas, la aburul unei cești de ceai, ea retrăia, de la un capăt la altul, o viață din care nimeni nu mai putea să evadeze, după cum nimeni nu mai poate să evadeze din amanții zugrăviți pe tablouri.

În această perioadă de resemnare, sosi într-o zi, neașteptată, o scrisoare din partea lui Gelu. Scrisul acela clar, drept și geometric, contrazicea, numai ca imagine chiar, dispoziția de suflet vagă a Adrianei.

Era o scrisoare cordială, simpatică, în care Gelu dădea scuze valabile pentru întârziere, povestea cu voie bună ce făcea, cerea vești, trimitea salutări.

În post-scriptum două rânduri o neliniștiră pe Adriana.

“Pe cine crezi că am cunoscut mai alaltăieri? Cello Viorin. I-am fost prezentat din întâmplare și am impresia că îl interesez. M-a chemat la el.”

CAPITOLUL VI – “Cântecele blondei Agnes”[modifică]

ÎNTR-ADEVĂR GELU ÎI FUSESE prezentat lui Viorin, întâmplător, în casa unor prieteni comuni. Ferdinand Graz, un mecanician neamț meloman, care îi era coleg la un curs liber de matematici, îl întoarse pe Gelu într-o seară să asculte un concert de familie.

El cânta la flaut, iar nevastă-sa – săsoaică blondă dintr-un burg transilvănean – la vioară.

— Vino. O să-ncercăm un fragment din al doilea concert brandenburghez. Și pe urmă, știi, avem un pianist celebru. Nu-ți spun cine. Vino și ai să vezi.

Pianistul celebru era Cello Viorin.

Gelu îl găsi instalat într-un fotoliu, lângă sobă, săltând pe genunchi odraslele gazdei, un băiat și o fetiță, care se jucau între timp cu tabachera, nasturii și urechile lui.

— Iartă-mă, domnule, că nu-ți pot întinde cum trebuie mâna, dar, uite, nu mă lasă plozii ăștia.

Avea un zâmbet mare, deschis, care îi lumina toata fața. Gelu îi spuse câteva vorbe respectuoase despre admirația ce o purta muzicii lui și despre plăcerea de a-i face personal cunoștința. Viorin râse cu simplicitate. Se bucura poate de acele cuvinte amabile, dar le primea cu modestie, cu oarecare scepticism.

Seara trecu ușor în conversații fără importanță, pe care dealtminteri nevasta gazdei le întrerupea autoritară, bătând cu arcușul în pupitru.

Era semnalul de începere și atunci Viorin își lua locul la pian, Graz își pregătea flautul, nevasta, lui își proptea de pieptul ei opulent vioara. Gelu asculta cu plăcere, deși acest tablou de familie i se părea puțin naiv în armonia lui. Femeia, o Gretchen îngrășată, bătea tactul cu piciorul (un picior lat, încălțat cu o gheată masivă de box, ce suna tare pe podea) și de la pupitrul ei își controla cu o privire severă partenerii. E drept că, dintre toți trei, ea cânta cel mai bine. Bărbatul ei, când făcea vreo greșeală, apleca ochii să se ferească de privirea ei răzbunătoare, iar Viorin tremura terorizat.

Gelu surâdea distrat de această scenă idilică, dar o felicita în gând pe intransigenta nevastă a lui Ferdinand Graz, căci mulțumită ei asculta în seara aceea un concert de Bach, poate prea masiv și lipsit de nuanțe, dar limpede și precis executat. Pe încetul se crease în acea cameră o atmosferă deosebită, în care el se pierdea de bunăvoie, deși simțea într-un fel ridiculul nemțesc al situației. Violonista avea mâinile jupuite de la bucătărie: cânta acum o sonată și un ceas înainte curățase poate cartofi.

Se făcea târziu și mica orchestră schimbase de câteva ori o bucată de Bach pentru una de Beethoven, o bucată de Beethoven pentru una de Bach.

— Ce-ar fi să cântați Cântecele blondei Agnes, propuse Gelu pentru variație.

Ferdinand Graz acceptă cu entuziasm și Viorin încercă primele acorduri. Dar nevasta lui Ferdinand lovi scurt cu arcușul în pupitru și spuse retezător:

— Nu.

Bărbații se uitară unul la altul și se supuseră. Femeia le deschise fiecăruia în parte un caiet de Mozart, le indică cu vârful arcușului pagina aleasă și dădu semnalul de începere.

Nimeni nu crâcni.

Ședința se sfârși târziu, după miezul nopții. Viorin îl luă pe Gelu de braț.

— Dacă nu ți-e somn, vino cu mine să ne plimbăm. Îți place să umbli?

Erau amândoi puțin amețiți de muzică și ezitau în poartă neștiind încotro, s-o ia, ca și cum ar fi ieșit de la dineu cu femei frumoase și șampanie bună. Merseră o bucată de drum, fără să schimbe vreun cuvânt.

— Trebuie să mă ierți. Mi-ai cerut adineauri să cânt la pian Cântecele blondei Agnes și te-am refuzat. E o muzică de care mă feresc. Deși e a mea și deși e atâta vreme de când am scris-o, nu o pot asculta fără adâncă emoție.

Gelu voia să-i răspundă că nu el era vinovat, de acel refuz, ci teribila doamnă Graz, care îl oprise, dar văzându-l pe Viorin melancolic și neatent renunță să mai facă această observație de detaliu.

— Da, domnule, e curios și poate greu de crezut, dar cântecele acestea ale lui Agnes sunt cea mai grea durere a mea. Dumneata și alții ca dumneata nu vedeți în ele decât o bucată de muzică frumoasă sau urâtă. Pentru mine însă asta nu are nicio importanță. Căci Agnes a existat. Te-ai gândit dumneata, care spui că-mi admiri cântecele, te-ai gândit vreodată că ele ascund un om care a trăit în realitate ca dumneata și ca mine?

Gelu fu surprins de acest brusc ton de confidență.

— Mărturisesc că nu.

— Ei, vezi? Dumneata asculți pentru plăcerea dumitale de meloman. Hm! Ca și cum pentru plăcerea dumitale de meloman a murit Agnes. Fiindcă, mă înțelegi? Agnes a murit, a murit de-adevăratelea, a murit cum mor oamenii și cum mor câinii.

Gelu îl privi speriat, neștiind dacă Viorin, în violența cu care vorbea, nu-și pierduse mințile. I se părea ciudat omul acesta pe care abia îl cunoscuse și care acum, din senin, se pornise să strige pe stradă, ca și cum s-ar fi luptat cu cineva.

Omul merse iar o bună bucată în tăcere și pe urmă vorbi calm, cu resemnare.

— Uite cum a fost. Agnes trecea în fiecare dimineață în fața casei mele. Era o fată blondă, înaltă, miraculos de frumoasă. O cunoscusem într-un salon monden și nu o luam în seamă. Credeam și am crezut până la moartea ei că era o domnișoară frivolă, căreia îi place să flirteze cu oamenii celebri. Mi-a spus de câteva ori că mă iubește. N-am crezut-o. Mi-a scris lungi scrisori disperate, prin care îmi cerea numai să mă vadă. Mi-a jurat că ar fi fericită doar cu o privire blândă, doar cu o mână întinsă pe care să mi-o sărute. Am râs. Mi-a spus că are să se omoare. Am râs iar. Până când, într-o zi de toamnă, pe terasa casei, am găsit-o cu buzele încleștate pe pragul ușii, cu ochii sticloși, cu părul ei blond desfăcut.

Gelu asculta bănuitor. Faptul era desigur adevărat, căci glasul lui Viorin tremura și ochii îi luceau înlăcrimați, dar i se părea cu totul neverosimilă această confesie necerută, neașteptată, nepregătită, poveste de un tragic neprecis și sumar, îi era penibil să meargă alături de acest om zguduit de plâns și la a cărui durere bruscă nu putea lua parte fiindcă nu o cunoștea și fiindcă îi era indiferentă.

— Înțelegi, domnule, de ce îmi bat eu joc de admirația pe care mi-o mărturiseai adineauri în casa lui Graz? Admirație și glorie? Hm! Mizerie. Dacă ai ști, dacă ai putea pierde pentru o singură clipă liniștea dumitale de om satisfăcut și dacă…

Dar de ce stau eu să-ți povestesc toate astea. Du-te domnule, și te culcă. Noapte bună!

Viorin se întoarse scurt pe călcâi și se pierdu cu pași repezi după colț.

A doua zi, la facultate, Ferdinand Graz se apropie de Gelu și îl rugă să prânzească cu el la un restaurant din apropiere. Avea să-i vorbească și, într-adevăr, de îndată ce fură singuri, începu.

— Aș vrea să cer scuze pentru cele ce s-au întâmplat aseară. Femeia mea e o nevastă de treabă, dar, cum să spun eu? prea energică uneori. Uite, ieri, când d-ta ai cerut lui Viorin să-ți cânte, ea s-a purtat urât. Ai avea dreptul să fi supărat.

— Nu, zău că nu sunt. Și pe urmă… am primit deja o serie de explicații pentru treaba asta.

— Nu, nu. Lasă-mă să termin. Vreau să rămânem prieteni și de vreme ce sper să mai vii la noi în casă, e mai bine să te previn. Știi d-ta cum o cheamă pe nevasta mea?

— Doamna Graz, cred.

— Agnes Graz. Agnes!

— Frumos nume.

— Da. E un nume care trebuie să-ți fie cunoscut. Ia gândește-te.

Gelu îl privi lung, neîndrăznind să creadă.

— N-ai să mă faci să cred că nevasta dumitale e… În sfârșit că Viorin…

— Ba da. Agnes e Agnes și cântecele lui Viorin au fost scrise pentru ea. Sunt vreo 6 ani de atunci. Ne mutaserăm tocmai la București și nevastă-mea era însărcinată cu al doilea copil. Nu cunoșteam pe nimeni aici și întâmplarea a făcut să mă împrietenesc cu Cello Viorin, care pe atunci nu era încă prea cunoscut. Mâncam amândoi la aceeași lăptărie. Am aflat că e muzician și cum muzica e singura pasiune a familiei mele l-am invitat acasă. De atunci am luat de altfel obiceiul seratelor noastre muzicale. Din nefericire Viorin s-a amorezat de nevastă-mea. Fără știrea mea, desigur, i-a propus să fugă cu el. Femeia mea însă e, cum ți-am spus, o nevastă cumsecade. Nu e nici romanțioasă și nici tristă. E vrednică, îi place să lucreze zdravăn și nu cunoaște decât o dragoste: aceea pe care i-a permis-o pastorul. În plus, pe vremea aceea era însărcinată în a șasea lună. Nici astăzi nu pricep cum s-a amorezat Viorin de ea. Fapt e că femeia i-a spus să se astâmpere, iar pe mine m-a întrebat dacă n-ar trebui să-i închidem lui Viorin ușa casei noastre. La ce bun să fi făcut atâta scandal? Mie Viorin mi-a fost drag și am lăsat lucrurile să treacă în voia lor. De atunci n-a mai fost vorba de amor și am rămas buni prieteni. Numai că, disperat, Viorin a scris: Cântecele pentru blonda Agnes. Le cunoști, nu-i așa? După părerea mea mai frumoase lieduri nici Schumann n-a scris. Agnes, nevastă-mea, nu le poate însă suferi. Zice, mai ales, că-i e rușine să le asculte în fața mea.

Gelu era uimit. Nu că ar fi pus un moment la îndoială povestea lui Graz. El vorbea cu simplicitate și cu un umor de om așezat, care mărturisea adevărul. Dar era atât de mare deosebire între legenda romanțioasă a lui Viorin și între această istorie de buni burghezi, încât nu știa ce să creadă și ce nu. Îi povesti lui Graz convorbirea pe care o avusese în noaptea trecută cu Viorin.

O cunosc, îi răspunse el. Mi-a povestit-o și mie. Să nu crezi că Viorin e un mincinos. E un om cu imaginație doar. El, cel puțin, crede în ceea ce spune și poate că atâta lucru e de ajuns. Și, în fond, de ce să nu-i ierți atâta slăbiciune. Domnule, eu fac muzică de la vârsta de 8 ani și știu ce se cheamă a avea talent. Ei bine, Viorin îl are și asta ajunge pentru ca să mă închin în fața lui, uite așa, până la pământ. Iartă-i și dumneata naivitățile.

Ferdinand Graz avea dreptate. Oricât de ridiculă era istoria acestui amor, Gelu simți instinctiv o caldă simpatie pentru Viorin.

Ar fi trebuit să râdă gândindu-se la opulenta lui zână, la pieptul ei de Brunhildă războinică, la mâinile ei de menajeră melomană. Altădată, la D… când asculta în tovărășia Adrianei acele cântece, își imagina o Agnes de mit, un chip de icoană, tras, serafic, nepământesc. Acum era poate puțin iritat cunoscând realitatea, dar își spunea că Viorin trebuie să fie un copil admirabil, de vreme ce fusese capabil de asemenea naivități.

Îl revăzu de câteva ori. Era totdeauna preocupat, entuziast, vibrant, gata să povestească o aventură, să improvizeze un motiv pentru pian, să dezmintă un lucru afirmat cu o zi înainte, să inventeze o tragedie desigur autentică. Nu lua niciodată precauții pentru garantarea fanteziilor lui și nu ezita să spuie la interval de cinci minute două lucruri contradictorii.

— Nu te mai vezi pe stradă, domnule Viorin.

— O, dragul meu, mi se întâmplă un lucru extraordinar. Închipuiește-ți că duminică veneam spre dumneata, cum ne fusese vorba, ca să te iau la simfonic. Deodată văd un Rolls-Roice, se oprește drept înaintea mea și de la volan o doamnă îmi face semn cu mâna. Nu o cunoșteam și credeam că i se adresează altcuiva. Mă uit curios pe de lături și nu văd pe nimeni. Atunci femeia coboară din automobil și se îndreaptă către mine. “Domnule Viorin, îmi spune ea, fă-mi plăcerea și ia loc lângă mine în mașină.” – Nu înțelegeam nimic, desigur, dar am urmat-o. Mi-a povestit atunci că îmi cunoaște muzica de multă vreme, că vrea să mă cunoască de aproape, că mă roagă să o vizitez în vila ei de la șosea. Ei bine, ce să-ți spun, de duminică până azi n-am mai scăpat de ea. Ce e dreptul, e o femeie superbă, dar oricum, trei zile și trei nopți de dragoste continuă e cam mult.

De obicei însă Viorin, care nu avea spiritul frivol, istorisea aventuri mai triste, cu deznodăminte grave, cu eroi tragici. Și ce era deconcertant în imaginația lui, era că nu rămânea absolut în fantastic, că dădea uneori detalii veridice, probabile, ba chiar absolut sigure. De câteva ori, câteva istorii, pe care Gelu le crezuse inventate, se dovediseră riguros exacte. Așa încât el nu mai știa să deosebească adevărul de legendă și-l asculta pe Viorin curios, cum ar fi citit un roman foileton.

— Am cunoscut multe femei, dar niciuna nu mi-a lăsat o amintire mai emoționantă decât o tânără provincială, pe care am văzut-o acum un an aici la București. Am fost prieteni și cine știe dacă până la urmă n-am fi fost amanți! Îndeobște mă feresc de “admiratoare”. Fata asta însă, de cum mi-a trecut pragul, mi-a plăcut. Avea o expresie de afecțiune pe care n-am văzut-o decât pe obrazul ei frumos. Și să știi de la mine că obrazul nu minte.

Să vezi. Într-o dimineață cineva îmi bate la ușă. O femeie foarte tânără, foarte frumoasă mai ales, mă întreabă dacă-mi poate vorbi. O primesc, desigur. Îmi spune că nu e din București, că a venit din orașul ei de provincie ca să mă vadă și să-mi ceară o favoare: aceea de a cânta la pian înaintea mea Cântecele blondei Agnes.

Dragul meu, a fost un miracol. Niciodată nu s-a cântat o melodie cu mai multă simțire, cu mai mult adevăr. Eram zguduit. Au urmat pe urmă două săptămâni de fericire. Simțeam cum pe fiecare zi fata își pierde siguranța ei personală, cum se apropie de mine irezistibil, cum se adâncește în pasiune fără voie. Șovăia, cum trebuie să șovăie un șarpe, care ar vrea să scape de vrajă și nu poate.

Pe urmă, într-o zi, a fugit. Cred că a plecat de teamă. Când am aflat, era prea târziu. În noaptea aceea n-am dormit: am scris atunci un cântec de dragoste, cum nu cred să fi scris al doilea. Dimineața am alergat la gară și abia am avut timp să i-l întind prin fereastra vagonului, care se urnea tocmai din loc.

Era bună, liniștită, gravă și uneori visez că avea carnea caldă ca pâinea.

— Cum o chema?

— Adriana. Adriana Dunea.

CAPITOLUL VII – Buță prizonier[modifică]

ADRIANA AȘTEPTA CU TEAMĂ întoarcerea lui Gelu la D… Întâlnirea lui cu Cello Viorin o neliniștea. Dacă vor fi vorbit despre ea? Dacă Gelu la întoarcere îi va cere lămuriri asupra unor lucruri pe care ea altădată le tăinuise?

Se gândi să-i scrie, ca să-i povestească tot și să-l prevină. În fond nu se întâmplase nimic serios între ea și Viorin. Ea făcuse însă imprudența de a nu spune totul din timp. Crezuse că era mai, comod și mai simplu așa. Întâmplarea complica lucrurile abia acum, un an mai târziu.

Nu-i scrise totuși. Îl aștepta și se hotărî să lase lucrurile în voia lor. La început părea că totul se aranjează. Gelu venind la D… de Crăciun fu amical, o vizită de câteva ori. O însoți la plimbare în oraș, nu făcu nicio aluzie supărătoare. Era rezervat și uneori rece, dar Adriana se obișnuise cu această purtare de când el îi spusese răspicat că nu o mai iubește. E drept că acest calm aparent o neliniștea mai mult pe Adriana, fiindcă se gândea că cearta ar putea porni dintr-un moment într-altul, pe neașteptate, surprinzând-o. O dorea chiar: altfel nu-l putea privi în ochi pe Gelu, știind că între ei doi rămâne continuu o întâmplare penibilă, pe care o cunosc amândoi, fiecare simulând însă că o ignorează. Scenele tari cu exclamații și replici violente, Adriana le suporta mai ușor decât această surdă înveninare de fiecare ceas.

De aceea, o dată, fără a fi premeditat, Adriana izbucni.

— Gelule, spune-mi ce ți-a povestit Viorin despre mine?

Un moment, Gelu fu ispitit să răspundă cu perfidie: “Viorin? dar de unde îl cunoști tu pe domnul ăsta?”

Dar se răzgândi văzând cât era de galbenă Adriana, așteptându-i răspunsul. Îi istorisi atunci, fără grabă, fără reproșuri, dar cu oarecare melancolie, tot ce știa.

Adriana rămase uimită. Nu se mai recunoștea în versiunea lui Viorin. Totul era fals, totul era inventat, schimbat, interpretat greșit și cu rea-voință. Ceea ce nu fusese decât o mică glumă devenea o fatală pasiune. Viorin mințise cu inconștiență. Nu, nu-i adevărat că ea s-ar fi dus să-l viziteze acasă. N-a fost niciodată la el și nici nu s-a gândit niciodată s-o facă. El a oprit-o pe stradă. El i-a vorbit, el a insistat. Adriana protestă cu mânie. Cum? Gelu a putut să creadă în povestea asta de prost gust? mistificare ieftină și copilăroasă? Cum? s-a putut îndoi de ea? N-a văzut ața albă din cusătura asta grosolană?

Plângea de indignare, se plimba agitată prin casă, își frângea mâinile.

El vorbi, mereu calm.

— Poate că ai dreptate, Adriana. Sigur că ai dreptate. Viorin a mințit, fiindcă așa minte el de obicei. Ei și? Se schimbă cu asta ceva? Am eu nevoie de investigații? Ai tu nevoie de scuze? Tu nu înțelegi că din momentul în care întâmplarea asta a fost cu putință tot restul nu mai interesează? Că te-ai dus tu la el sau a venit el la tine, că te-a iubit el sau că l-ai iubit tu, că v-ați îmbrățișat sau că nu v-ați îmbrățișat, crede-mă, toate astea mie îmi sunt totuna. Eu nu sunt un procuror. Altfel ți-aș putea spune că indignarea ta e cel puțin întârziată. Fiindcă rămâne stabilit bunăoară că tu l-ai cunoscut pe Viorin anul trecut și mi-ai ascuns faptul ăsta. De ce? Te-ai plimbat cu el, te-a condus la gară, ți-a dat un cântec scris anume pentru tine.

Mie nu mi-ai spus nicio vorbă despre ce s-a petrecut atunci. Nu, nu protesta, te rog. Știu că ai putea găsi o explicație, știu că ai putea găsi zece explicații, toate bune, toate plauzibile. Ei și? Nu vezi, fată dragă, că eu nu judec pe fapte și întâmplări și istorii? Îmi bat joc de ele. Eu aveam nevoie numai de o anumită împăcare intimă, pe care nu mai o am. Ești tu în stare să o clădești din nou cu “argumente?” Dacă ai ști ce oroare am de bănuieli și confruntări și dezmințiri? Îți poți tu imagina prăpastia care există între pur și impur? Te-ai cutremura poate. E ceva absolut și fără putință de întoarcere. Ceva e curat sau nu e. Cea mai slabă umbră, cea mai ușoară spărtură e de ajuns pentru a trece de la o lume la alta. Eu îți vorbesc despre un sentiment. Nu îmi răspunde vorbindu-mi despre o situație.

Ascultă-mă pe mine, Adriana. Să lăsăm explicațiile, că nu ne duc nicăieri. Faptul e mult mai simplu și mai trist. Era un timp în care tu dețineai pentru mine rostul unei vieți întregi. Astăzi nu ești decât o fată frumoasă. E mult poate, dar nu e destul.

Adriana plângea zguduită, înțelegând că totul era pierdut. El o îmbrățișă prietenește și îi șterse lacrimile ca unui copil.

— Gata?

— Gata.

Se despărțiră la începutul lui ianuarie, convinși că era pentru totdeauna. Gelu se întorcea iar la București, vacanța fiind sfârșită. Adriana rămase câtva timp încă la D… din lene, din oboseală. O chemau diferite neamuri să petreacă sfârșitul iernii într-un orășel de munte, în Moldova, dar ea se gândea la o călătorie, ca la o aventură imensă de care nu se simțea capabilă. Pețitori de tot felul treceau zilnic aproape prin casă.

Într-adevăr, Adriana răspunse părinților ei că nu refuză să se mărite. Doamna Dunea cerceta acum cu vigilență titlurile pretendenților. Ezita între doi mai ales, dar Adriana, nevoind să-i vină în ajutor cu o părere, sub pretext că ei oricine îi era totuna, decizia doamnei Dunea se tot amâna. În sfârșit, odată cu vremea care începuse să se îmblânzească pe la jumătatea lui februarie, Adriana plecă din oraș. Se ducea pentru câteva luni în acel mic oraș din munți. Un lucru mărunt și dealtminteri fără nicio legătură cu ea o hotărâse la această dezertare.

Buță fusese luat la armată.

Într-o zi, o hârtie albă îl căutase acasă. Băiatul fusese surprins de acest lucru, pe care altfel ar fi trebuit să-l aștepte. Încercase să fugă. Se gândea chiar, în disperare, să se ascundă între Vii, unde știa el o vizuină. Dar fusese încolțit și într-o zi apăru pe stradă în haine verzi, prea largi pentru el, cu părul tuns chilug, cu o capelă largă ce îi cădea peste urechi și cu brațele bălăbănindu-se dezorientate în căutarea unei libertăți pierdute.

Adrianei îi făcu rău expresia lui de fiară prinsă. Era ultimul erou al unei povești, care, vedea ea bine, era definitiv terminată. Soarta lui Buță semăna puțin cu soarta dulăilor de mahala, care umblă ani întregi pe străzile târgului, liberi și lățoși, până când într-o zi, în aplauzele copiilor, în huiduielile gospodinelor și chelălăitul câinilor din cotigă, lațul hingherului li se strânge deodată după gât.

PARTEA A PATRA[modifică]

CAPITOLUL I – Într-o zi de iulie…[modifică]

ÎNTR-O ZI DE IULIE, CUM GELU ieșise în oraș să se plimbe, o voce cunoscută îl strigă pe nume din depărtare, de la colțul străzii. Se întoarse surprins și văzu venind spre el o femeie tânără, pe care nu o recunoștea, dar care desigur nu era străină, căci îi făcea semne amicale cu mâna.

Nu vedea din depărtare decât o rochie albă, ușor agitată în mers. Capul era umbrit sub borul unui gamen alb de pânză și Gelu ghici abia, ca pe o lumină răsfrântă, un surâs ce se ascundea. Nu recunoștea nimic în mersul acela și până a fi aproape de tot, curiozitatea lui fu crescândă. Abia atunci, la câțiva pași de ea, avu impresia că se găsește în fața Adrianei, dar gândul îi trecu întâmplător prin minte, fără să insiste. Nu, nici talia, nici înălțimea, nici expresia acelui trup nu îi erau cunoscute. Privi bănuitor, aproape speriat.

Ezită un moment înainte de a o recunoaște.

— Ești tu?

— Eu.

Hotărât, se întâmplase ceva cu Adriana. Era desigur ea, căci îi ardeau acum ochii strălucitori, fruntea mată, obrazul rotund. Dar era ceva schimbat în toată înfățișarea ei, n-ar fi știut să spună ce anume, un aer străin, o expresie fizică, un detaliu. Nu înceta să se mire. O măsură cu o privire directă, care ar fi fost agresivă și supărătoare, dacă n-ar fi avut în același timp o nuanță de imensă uimire.

Adriana nu știu să răspundă întrebărilor lui.

— Nu, te asigur, nu văd niciun fel de schimbare. Și m-am uitat bine în oglindă, te rog să mă crezi. Sau… știu eu? Poate pantofii…

— Ce pantofi?

— Pantofii ăștia albi de pânză, fără tocuri.

Gelu nu o lăsă să termine și porunci scurt ca un judecător de instrucție, care se vede. În posesia unui indiciu și vrea să-l verifice imediat:

— Umblă.

— Cum?

— Umblă, te rog. Mergi. Înaintează.

Ea nu înțelegea nimic, dar se supuse încurcată, făcând câțiva pași și uitându-se întrebătoare spre el.

Gelu se lumină brusc. Găsise.

Tot ce se schimbase în Adriana era pasul. Îl știa sprinten și nesigur, mângâind abia podeaua pe care trecea, ca un lăstun ce atinge apa în zbor. Descoperea acum schimbat un pas ce se lipea de pământ, un pas leneș, moale, larg, care cădea pe toată talpa și se rezema pe patru laturi de pământ. Era numai un amănunt, dar schimba cu totul liniile corpului. Adriana devenea mai scundă, umerii coborau, mâinile se destindeau ca după o lungă încordare. Era mai puțin suplă decât înainte, dar avea o expresie de mare liniște fizică, de odihnă totală. Tot corpul părea să se desfacă dintr-o strânsoare și să se potrivească după mișcări instinctive.

— Mergi, Adriana, mergi.

Fata se oprea din când în când, nedumerită, întorcea capul și îl întreba din ochi.

— Încă?

— Da. Mergi.

Era în bucuria lui de a o privi un strigăt nestăpânit, care îi mărea ochii; avea impresia că pentru întâia oară o cunoaște pe Adriana, că o descopere abia acum. Simpla deschidere a pasului era senzuală, caldă, fără rușine, răspândind în jur o inconștientă fericire a cărnii, sub soarele alb al zilei.

Treceau oameni și trăsuri, se opreau copii în loc să-i privească, îi salutau cunoscuți, dar toate acestea se întâmplau neobservate, pe de lături și singurul lucru care exista era minunea aceea bruscă, ce i se revela la zece pași de el. O privea cu doi ochi scânteietori, care o speriară pe Adriana și îi aduseră un val de sânge în obraji.

Căci știa ce înseamnă acea privire.

Se întoarse scurt spre el.

— Să lăsăm glumele, Gelule. Haide!

Merse lângă ea fără să-i vorbească. Ea îl urma nesigură, uluită de bruscheța emoției lui și intimidată ca altădată, într-o dimineață de demult, când îi bătuse la ușă îndrăzneț, cu ochii deschiși mari și pumnii strânși.

O luară după colț, înapoi spre casa Adrianei. Abia în fața porții băgară de seamă că se întorseseră. Trecură amândoi pragul, nesiguri de ce avea să se întâmple. Când ușa se închise în urma lor, căzură unul în brațele celuilalt.

Carnea fetei era fierbinte, părul avea o aromă neștiută. Sub rochie, trupul se desfăcea din încheieturi, moale. O culcă pe divan și îngenunche lângă ea. Își puse fruntea pe sânul ei stâng, care ieșea rotund dintre dantele albe, mai alb decât ele. Îi ținu în mână genunchiul și surâse, recunoscându-l. Își purtă buzele pe cusătura ciorapului ei, ca să reînceapă o glumă veche și o urmă atent, cu o seriozitate de copil, până unde țesătura puțin aspră, rece și lunecoasă a mătăsii contrasta brusc cu carnea fierbinte și moale ce se dezvelea.

Adriana îl privea obosită și întinse mâna să-l mângâie pe păr.

Părea că începe un timp nou. Nu era numai un ocol al unei iubiri, care revenea din amintiri și din obișnuințe, din legături uitate și vechi, dar persistente și vii încă. Nu. Era curios cum în acele prime zile de dragoste subită, în îmbrățișările lor, în cuvintele lor rare, în privirile lor întâmplătoare, nu regăseau nimic din fosta lor pasiune, nici măcar gustul depărtat pe care îl păstrează sărutările vechi. Nu se recunoșteau și bucuria lor era amestecată cu un sentiment de continuă mirare.

— Ești o iubită nouă, Adriana. Îți mai rămâne doar numele și gestul liniștit cu care îți mângâi fruntea.

Exagera, desigur. Căci îi mai rămânea Adrianei același lob de ureche mică, subțire, slab desemnată, pe care buzele lui o căutau sub păr, cu precisa senzație că acolo carnea ei era mai goală. Îi mai rămâneau mâinile lungi cu oasele subțiri, pe care i le simțea la încheietură gata să se frângă între degetele lui de bărbat. Și îi mai rămânea tot, afară de gustul intim al trupului, schimbat, aroma nedefinită, neprecisă, ezitantă a cărnii și a părului, căldura aceea după care recunoști într-o îmbrățișare o femeie iubită, căldura aceea ce venea din ritmul sângelui, din înfiorarea nărilor, din moliciunea buzelor, din bătaia rară a pupilei. Atâta lucru se schimbase în Adriana – aproape nimic, o părere, un abur, o nuanță – și fusese de ajuns Ca să facă din ea o altă ființă.

Era în descoperirea lui Gelu, în noua lui dragoste, ceva violent. Trecea peste amintiri, judecăți, piedici.

Adriana se temea de iubirea lui bruscă. Era în exuberanța, în nerăbdarea, în entuziasmul lui, un exces care o neliniștea, poate fiindcă asta dezorganiza simțul ei de echilibru sau poate, mai degrabă, fiindcă simțea că o pasiune bruscă nu este o pasiune stabilă. Ea ar fi vrut să fie iubită mediocru, fără accese de mare patimă, dar de asemeni fără căderi subite și lungi, să fie iubită cu o dragoste zilnică, sigură, așezată.

În fata pasiunii lui prea vii, ea avea un gest ascuns de ezitare, asemănător surâsului descurajat al oamenilor triști, când le dai o veste în care le e teamă să creadă, fiindcă li se pare prea frumoasă. Ar fi vrut să răspundă sărutărilor lui cu aceeași sclipire de scurtă nebunie, să-l aibă în brațe cu aceeași desăvârșită fericire, dar se temea să nu înainteze prea mult pe căile norocului, pe care le știa – de altădată – ocolite, scurte, înșelătoare.

Se strecura deci prin mâinile nervoase ale lui Gelu, cu un mic zâmbet speriat, ce punea pe cuvintele lui de dragoste un accent de îndoială și amintea, deasupra jurămintelor lui, sentimentul de a ști că totul trece. Era poate în acel surâs reticent al ei o vagă umbră de ironie, care nu-i aparținea ei propriu-zis, dar care era-pur și simplu ironia întâmplărilor și a destinului. Era ciudat cum această slabă rezistență a ei (rezistență sufletească numai – fiindcă altminteri se lăsa în voia brațelor lui poruncitoare) o înfrumuseța.

Adriana era în acea vară înaltă, odihnită, calmă, ca o simplă fată de țară, umblând desculță prin ierburi: avea o gravitate care uneori lui Gelu i se părea exagerată, fiindcă o făcea nemlădioasă, puțin stângace, puțin rigidă.

Era o frumusețe ca a serilor de vară, fixă, adâncă, fără treceri nesimțite, fără schimbări și nuanțe.

Numai uneori o înfiora gândul că totul se poate sfârși.

CAPITOLUL II – Rochia neagră[modifică]

FOARTE TÂRZIU, ÎNTR-O VREME în care lucrurile erau de mult așezate și iubirea lor sfârșită, Adriana avea să încerce a-și aminti amănunțit zilele acelei veri, fără să izbutească totuși să vadă ceva cu precizie. Acolo memoria ei se oprea brusc, sărind două luni de viață și reîncepând pe urmă numaidecât din toamna acelui an, întocmai ca o frescă ștearsă la mijloc de o pată ce întrerupe episodul pictat și îl desparte în două, bucăți disparate, de o parte și de alta a unui loc gol. Ce reprezenta anume acest loc alb într-o vreme în care fresca va fi fost întreagă, se putea poate înțelege și reconstitui abstract din atitudinea eroilor rămași întregi pe zid, dar culoarea, expresia, viața lor erau definitiv pierdute și încercând să le caute sub cuvinte, ea se ostenea zadarnic, ca și cum ar fi căutat sub cenușă un jar de mult stins.

Uneori surprindea scurte imagini, pe care le recunoștea după gustul lor sufletesc a fi făcut parte din acea vreme, dar ele îi apăreau subit ca sub bătaia unui reflector puternic și dispăreau iar, cu neputință de reținut, cu neputință de înțeles în jocul lor dezordonat.

Rămânea doar pe urma acelei vremi un aer de irealitate, sub care și puținele detalii precise ce Adriana izbutea să le păstreze cu destulă trudă în memorie prindeau o patină de legendă și se depărtau într-o lume neprobabilă, care va fi existat poate, dar care la fel de bine putea să fie numai o părere.

Câtă vreme Gelu rămăsese la D… prezența lui fizică dovedea oarecum realitatea acelei fericiri. Dar mai târziu, după întoarcerea lui la studii, la București, Adriana, rămasă singură, avu lămurită senzație de a fi la capătul unui vis ce se sfârșește și încă o dată se resemna să creadă în moartea amorului lor. Nu îndrăznea să-și spună că iubirea lor din august era un fapt care i-ar fi dat ei dreptul să-i ceară lui în mod logic o anumită atitudine, un fapt pe care putea să-l amintească și în numele căruia să pretindă, măcar ca pe o elementară consecvență sufletească, să fie iubită și să iubească.

Dacă, întorcându-se la D… Gelu i-ar fi dat bună ziua cu indiferență, dacă ar fi refuzat, să o vadă și nu ar fi vrut să o sărute, ea n-ar fi găsit ce să-i reproșeze, căci niciun moment nu crezuse că dragostea lui din vară ar fi fost altceva decât o scurtă nebunie, căreia ea i se supunea, cum te supui vânturilor, știind că au să treacă.

De aceea, venind în iarna aceea, de Crăciun, la D… Gelu o găsi pe Adriana așa cum o lăsase: cu un surâs umbrit în colțul buzelor, același surâs descurajat, reticent și neîncrezător, dar în ochi sclipind aceeași învăluitoare dorință de a crede totuși și de a se da.

Purta în acea zi de decembrie o rochie neagră, lungă, cu două revere înguste de mătase galbenă, ce desemna oblic decolteul, auster în rochia cea neagră, mulată drept pe șolduri și căzând – cum se purta în acel an – rotundă și arcuită în jos, după genunchi. Părea puțin surprinsă când el, luând-o în brațe, își lipi obrazul de al ei. Gestul lui era însă atât de liniștit, încât Adriana știu, fără să-l întrebe, că e iubită. Niciodată, decât poate în primele timpuri ale iubirii lor, dar atunci din timiditate sau poate din resturi de pudoare fizică, pe când acum dintr-un sentiment de întreagă liniște, niciodată întâlnirile lor nu fuseseră mai simple.

Luau în fiecare seară ceaiul împreună, singuri la o masă scundă din odaia Adrianei, vorbind, tăcând, schimbând lungi și noi sărutări, privindu-se mult, râzând rar, mulțumiți unul de altul, siguri unul de altul, uniți împotriva timpului, pe care îl știau totuși de mai de mult, înșelător în trecerea lui. Se iubeau, așa cum dorise pe vremuri Adriana, cu o pasiune îmblânzită, cu elanuri ocolite.

“Ca doi bătrâni”, glumea ea.

Glumă, desigur, căci simțea toată patima ce vibra în pacea lor aparentă. În timpul scurt al lipsei lui de la D… din toamnă până la Crăciun, Gelu nu mai era de recunoscut. În hainele bine tăiate, pe care le purta cu oarecare neglijență, era înalt și dădea o impresie de forță reținută și de tinerețe fizică puțin stingherită parcă de propriile ei puteri, dar sinceră, nouă, împăcată.

— Te-ai făcut frumos, Gelule, îi spunea plimbându-și degetul arătător pe sprâncenele pe care el le avea arcuite, bine desemnate și subliniate de o ușoară asimetrie.

Nu, Gelu nu era frumos. Avea însă una din acele fețe cu trăsături nesigure și schimbătoare, din care o lumină căzând oblic un surâs, o umbră, o încruntare, pot să facă orice, ca două mâini abile dintr-o bucată de mătase moale. “Obraz anonim”, observase răutăcios Buță odată și Adriana, cu oarecare amărăciune (căci era în vremea în care despărțirea lor părea definitivă), îl corectase: “Obraz trădător”.

— Da, Gelule, te-ai făcut frumos.

Îi lua capul în mâini, îl apropia de ea, îl privea cu o curiozitate afectuoasă, atentă, înainte de a-l săruta, ca și cum ar fi ales locul pe care buzele ei să coboare și să se oprească. Nu erau sărutările nervoase și violente de altădată, ci îmbrățișări lungi, de o voluptate ocolită, de o plăcere nuanțată. Fiecare sărut era o rană, în care buzele, răsuflarea, dinții, vârful limbii se înecau umede, calde și pe urmă se desfăceau întârziat, cu o ultimă ezitare, lăsând între o gură și alta, un surâs șters, aburit.

Dacă buzele, despărțindu-se, se rupeau prea brusc, dacă îmbrățișarea, fusese stângace și sărutul neterminat cum trebuie, îl reîncepeau de la capăt, cu seriozitate, ca și cum ar fi trebuit să îndeplinească un lucru exact, ca și cum, dincolo de plăcerea lor, ei aveau să desăvârșească ceva rotund, perfect, mare și întreg în acea sărutare.

“Nu e bine”, observa unul sau altul, cum ar fi observat o greșeală într-un exercițiu la pian, reluau îmbrățișarea întreruptă.

Într-o seară Gelu îi ceru să cânte la pian.

— Dacă domnu vrea muzică… spuse ea, ca să glumească, și, apropiindu-se de patefon, luă la întâmplare o placă ce se găsea pe deasupra și o puse. Erau Cântecele blondei Agnes. Le recunoscu abia după câteva măsuri, căci nu le mai ascultase de foarte multă vreme și, surprinsă, ridică cu un gest de panică diafragma.

Fu o clipă de lungă tăcere.

— Te-ai speriat?

— Da.

Revedea atâtea amintiri rele, gata să le strice fericirea lor prezentă.

— Dacă ai ști, Adriana, cât sunt de departe de mine toate copilăriile astea prea vechi.

Ea tăcu mai departe, căci accidentul acesta schimbase deodată ordinea gândurilor ei, așa cum o mică alunecare de straturi afund răstoarnă un mal de pământ, aducând la suprafață colțuri vechi și adânci.

— Îl mai vezi pe Cello Viorin?

— Da, uneori, la București. Suntem prieteni.

Adriana se sili să râdă, cu o intenție de ironie, căci această prietenie între Gelu și Viorin îi era penibilă, ca o alianță împotriva ei.

— Când spun că suntem prieteni, vreau să spun că nu suntem dușmani. Viorin e amuzant. Uneori înduioșător. E un copil zănatec, puțin mincinos, puțin lăudăros, puțin indiscret, dar bun și simplu când trebuie. O duce greu acuma. S-a încăpățânat să scrie muzică simfonică și nu vrea să vadă că nu e capabil de asta. Ai citit în jurnale că a fost fluierat în noiembrie, când și-a dirijat Schița simfonică… Dacă nu renunță, se pierde. “Columbia” i-a reziliat contractul, fiindcă noile lui plăci au rămas nevândute. Ar putea să se refacă repede, dacă ar vrea să se întoarcă la pian și vioară și să lase pe totdeauna orchestra. Dar nu vrea și între timp duce o viață de mizerie, se hrănește cu mere, face amor cu croitorese, pe care mie mi le dă drept femei din lumea mare, își mută pianul de la o gazdă la alta și când are o sută de lei își cumpără flori.

Gelu vorbea indiferent ca despre oricine altul și, din glasul lui cumpătat, Adriana înțelese că într-adevăr întâmplările de altădată trecuseră fără urmă. Își aminti atunci că are într-un dulap între mai multe hârtii uitate un manuscris de-al lui Viorin, cântecul pe care i-l dăduse el, cu doi ani în urmă, la plecarea ei din București. Căută și găsi hârtia aceea: era boțită și ruptă la colțuri, dar notele se mai puteau citi.

— Să-l încerc?

Gelu se apropie curios de pian, urmărind peste umărul ei notele. Era într-adevăr un cântec: o singură linie melodică ce urca și cobora egală, fără nicio complicație. Uneori mâna dreaptă trecea singură pe clape și era vădit, după scrisul dezordonat al paginii, că acolo cel care scrisese urmărise din urmă o frază ce se desfășura singură înainte și că, de teamă să nu o piardă, nu mai avusese timp să adauge acompaniamentul mâinii stângi. Era un cântec făcut din câteva note, din câteva pauze: acorduri tari, clare, fără acele variații de tonalitate care dădeau celorlalte cântece ale lui Viorin, deși frumoase, un aer de romanță.

Adriana, sfârșind, nu întoarse capul. Simțea în spate, apropiat, cum respirația regulată a lui Gelu se oprise. Nu putea să vorbească și nu suferea totuși tăcerea aceea, care i se părea apăsătoare. Reluă cântecul și îl duse până la capăt.

Într-un târziu, Gelu o întrebă liniștit, ca și cum ar fi fost vorba de o poveste cu totul străină:

— Te-a iubit?

— Nu știu. Crede-mă.

Chiar în timpul Crăciunului doamna Dunea plecă la București unde o telegramă a surorii ei o chema neapărat. Menajul Lucreției și al lui Paul Mlădoianu, care până atunci avusese parcă o perioadă de calm relativ, intra iar în criză. Se vorbea de divorț și doamna Dunea era ultima nădejde de împăcare.

Astfel Adriana rămase singură în întreaga casă, căci tatăl ei nu venea decât la prânz, iar seara rămânea târziu până după miezul nopții la club, să discute politică.

Fata își primea acum iubitul cu un adevărat orgoliu de amfitrioană și faptul de a se ști singură în acea casă ca într-o casă a lor, a amândurora, făcea din întâlnirile lor oarecum cuminți un lucru misterios și mai vinovat, decât era. Era, în plus, o iarnă năpraznică, cu imense zăpezi troienite în fața porții și asta mărea parcă singurătatea lor. Când se întorceau din plimbările pe care înadins le făceau pe acel timp aprig, știind că nu va fi nimeni pe stradă să-i vadă, îi întâmpina din prag cu o căldură moale de casă în care trăiește o femeie tânără, o aromă tulburătoare de colonie, de teracotă încinsă, de pat abia strâns. Dacă n-ar fi fost imaginea proaspătă a zăpezii strânsă la fereastră, atmosfera aceea senzuală ar fi fost apăsătoare și odaia de “jeune fille” a Adrianei ar fi luat un aer de alcov. Dar așa, rămânea acolo, în cadrul alb al ferestrelor înzăpezite, un accent de joc sprinten, care, dacă nu era cast în gesturi, era cast în intenții și în sincera lui rezonanță sufletească.

Gelu o purta pe brațe pe Adriana, de la masa lor de ceai la dormeză și înainte de a o arunca între perne ca pe o tânără panteră adormită, ea își arunca din picioare, agitându-le, pantofii care cădeau zgomotos într-o parte sau alta. Rochia se șifona în acea zbatere și o dezvelea până dincolo de coapse, lăsându-i în dezordine ciorapii, jartierele, cămașa, și Gelu, îngropându-și fața în această orgie de mătăsuri și carne, rămânea acolo în timp ce ea protesta cu o ploaie de pumni repezi și mici.

Pe urmă, bosumflată, după ce scăpa de el, umbla în ciorapi prin odaie să-și caute lucrurile aruncate și astfel, desculță, devenea scundă, amintindu-i lui Gelu imaginea nouă din vara trecută, când o întâlnise pe stradă în pantofi fără tocuri.

Își spunea, privind-o acum, că nimic, nici goliciunea întreagă nu-i dă mai mult unei femei frumoase un aer de mică fiară domesticită.

CAPITOLUL III – Strada Cerbului[modifică]

GENIUL BUN AL DOAMNEI Dunea aranjase încă o dată lucrurile în menajul Paul – Lucreția. Cu destulă greutate căsnicia amenințată fusese din nou refăcută, convalescentă desigur, debilă încă, amenințată la fiece pas, dar oricum pusă pe picioare. Doamna Dunea socoti că tânără pereche are nevoie, pentru a-și modera luptele intestine, de prezența unui martor în casă. Se hotărî să o trimeată pe Adriana.

Câteva zile la București, Adriana și Gelu nu se văzură.

Erau ocupați amândoi: ea cu vizitele de rigoare la rude, cu diverse târguieli mărunte de provincială venită în Capitală, el cu școala unde avea în fiecare zi cursuri și lucrări practice. Fără s-o mărturisească, era oarecare ezitare, dacă nu de-a dreptul teamă de a se întâlni acolo, într-un oraș fără amintiri comune, unde fiecare dusese, în timpuri diferite, o viață necunoscută bine celuilalt și unde nimic din micile lor superstiții, nimic din simbolurile mărunte, zilnice, puerile ale iubirii lor nu era de față, ca să le înlesnească revederea.

Se întâlniră totuși într-o zi de duminică din întâmplare, la un colț de stradă, unde își ieșiseră înainte, lovindu-se aproape în mers. Fură amândoi de o bucurie exuberantă. Adriana avea obrajii roșii de frig și mergând se înveselea de orice, de zgomotul mașinilor, de semnele agenților de circulație, de scârțâitul șoșonilor în zăpadă.

Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.

Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebuie să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șuieratul gardistului era lung ca un lanț de gheață căzând pe piatră. Adriana, înfruntând gerul, își lăsă în jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.

Multă vreme întâlnirile lor fură ca în acea zi, întâmplătoare, lăsate în voia norocului lor, care nu-i trăda, ce e dreptul. Erau plimbări de recunoaștere pe străzi necunoscute, erau seri petrecute împreună la teatru sau la concert, erau întârzieri lungi în sălile de expoziții, în fața unui tablou descoperit.

(La una din aceste expoziții îl întâlniră coborând scările, în timp ce ei le urcau, pe Cello Viorin. Omul avusese un gest de uimire, se oprise în loc și era gata să se îndrepte către ei, când Adriana își continuă drumul, trăgându-l după ea discret, dar autoritară, pe Gelu, ca nu cumva el să se oprească.)

Gelu era și el bucuros de aceste plimbări comune dar, gândindu-se la serile lor de la D… ar fi vrut s-o aibă iar alături de el pe Adriana, în casă, aproape, să-i privească ochii neascunși de gulerul mantoului și să-i sărute părul, pe care el îl scutura frumos, când, altădată, își scotea cu un gest alintat pălăria. Îi ceruse de câteva ori Adrianei să vină la el. Ea refuzase. Nu de teamă, spunea ea, și nici pentru că nu i-ar face plăcere.

— Atunci de ce?

— Așa.

El știa că din toate argumentele ei, “așa” era cel mai rezistent, și de aceea nu insistase, înțelegea puțin ezitarea aceasta de a veni în casa lui, vagă reminiscență din moralitatea ei de fată educată la călugărițe.

Adriana ar fi vrut în schimb să-l primească pe Gelu la ea, dar trebui, să renunțe după întâia încercare. Tocmai în ziua aceea, de față cu ei doi, Paul se dedase la o scenă de tandreță conjugală, pe care nevastă-sa, Lucreția, o suferise cu o repulsie evidentă.

Trebuia așadar să fie mulțumiți cu ceasurile puține și grăbite ale plimbărilor pe stradă, ale spectacolelor, ale expozițiilor vizitate în doi, și Adriana punea toată afecția ei pentru ca din aceste întâlniri în cadru anonim să facă ceva personal, intim, care să le aparțină numai lor, care să-i bucure numai pe ei. De cele mai multe ori reușea. Dar seara târziu, când se despărțeau și când împreună așteptau la un colț de stradă tramvaiul Adrianei, Gelu tăcea brusc, fără intenții ostile, dar cu o tristețe adâncă ce-i umbrea fruntea. Adriana o simțea, făcea tot ce-i sta în putință să piardă un tramvai după altul și să rămână lângă el o clipă, încă una, fără ca el să bănuiască această păcăleală. Dar până la urmă tot trebuia să plece și în urma Adrianei Gelu rămânea cu sufletul greu, absent în larma străzii. Umblau în anul acela pentru prima oară tramvaie noi, cu scările și ușile automate și când, în urma Adrianei care se strecura pe platformă, scările se ridicau singure, înainte ca ea să-i mai fi putut face semn, el avea senzația că această închidere tăcută a porților îl lăsa dincolo de o lume ce continua să viețuiască fără el, între acele geamuri înghețate și luminate viu dinăuntru.

Totuși Adriana veni.

Într-o zi în care gândul acesta îi trecu întâmplător prin minte și în care luă hotărârea de a se duce așa cum lua ea de obicei hotărârile; fără ca vreun motiv aparent, fără ca ceva nou să fi intervenit în socotelile ei, cu simplul sentiment că avea să facă ceva ce trebuia făcut.

Nu-l găsi pe Gelu acasă. Știa totuși că trebuie să se întoarcă, fiindcă îi spusese că lucrează zilnic între anumite ore. Se hotărî să-l aștepte, mulțumită că rămâne singură în camera aceea pe care o știa a lui. Privea curioasă în jur, muta lucrurile când nu-i plăcea cum erau puse, cerceta hârtiile de pe masă, toate acestea cu o indiscreție inconștientă de femeie care iubește, și pentru care lucrurile iubitului fac parte în mod firesc din viața ei însăși.

Crezuse altădată că n-ar putea intra decât emoționată în casa lui Gelu, că trebuie să fie în acest simplu fapt un anumit mister, că ceva esențial ca o revelație va fi schimbat în dragostea ei. De câte ori trecuse prin fața casei părinților lui la D… inima îi bătea mai tare privind acele ferestre de casă nouă, netencuită încă, dincolo de care se desfășura zilnică viața omului iubit, între atâtea lucruri necunoscute. Odată, când Gelu fusese într-o iarnă bolnav, ea își luase inima în dinți și bătuse la ușa lui să ceară vești. Cineva, o femeie bătrână, din familie poate, îi răspunsese bănuitoare din prag și îi închisese pe urmă ușa în față, lăsând-o pe ea deznădăjduită ca la o margine de lume.

Își amintea acum de toate acestea și era mirată de simplicitatea cu care rămânea acolo în odaia lui, la masa lui, fără să resimtă altceva decât o liniștită bucurie, așteptând ca dintr-un moment într-altul ușa să se deschidă și în prag să rămână, uimit de surpriză, Gelu.

Și totuși el nu fu surprins. O întrebă, văzând-o, cu un glas simplu, de parcă nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, dacă îl aștepta de mult. Își scoase liniștit paltonul, pălăria, își puse frumos lucrurile în cuier și pe urmă abia se apropie de ea și luându-i mâinile într-ale lui i le sărută pe amândouă, rar, fără grabă.

— Știam că ai să vii. Astăzi sau mai târziu, dar e mai bine astăzi decât altă dată, fiindcă, uite, n-am poftă de lucru, fiindcă te iubesc și fiindcă e un ger groaznic acasă.

Gelu locuia în cartierul Schitu-Măgureanu, undeva aproape de Cișmigiu, pe o stradă curioasă ce se deschidea acolo, după un rând de case vechi. Strada Cerbului.

Avea în pragul ei o mică piațetă rotundă, cu vagi intenții de scuar, dar care părea mai mult o curte de casă particulară. Drept în centru, se ridica pe un stâlp strâmb un candelabru cu trei becuri de gaz, din care numai unul ardea seara cu o flacără albastră, nesigură. De acolo strada se vedea nudă, schematică, puțin misterioasă, ca un decor de teatru, așa cum se montau exterioarele pe scenă prin 1922, pe vremea expresionismului.

Era un peisaj neverosimil. Poate din cauza acelui felinar strâmb ce își lungea seara umbrele pe zăpadă, poate din cauza caselor mari și rare, atât de mari că păreau nelocuite sau poate din cauza liniștii ce domnea acolo nefiresc de adâncă. În fiecare zi la căderea serii, la același ceas, un om mărunt trecea după colț cu o lungă suliță pe umeri, se oprea în fața felinarului, bâjbâia ceva acolo și pleca apoi, lăsând în urmă o flacăre ce se zbătea să nu se stingă.

“Stradă de Studio”, îi spusese Gelu Adrianei o dată, când ea rămăsese câteva minute cu fruntea lipită de geam să privească prin fereastră cum ninge.

Aveau de acolo, din camera aceea așezată la marginea unei aripi de casă ce ieșea din rând ca să domine restul străzii, impresia de a fi departe de oraș, singuri, cum ar fi fost într-un adăpost de munte, surprinși de o avalanșă ce închide toate drumurile de întoarcere. Iarna avea pe ulița aceea ceva fabulos ca în poveștile de stepă, proporții mari de legendă ca în iernile imense de la țară. În căldura odăii trupul Adrianei se mișca leneș, fără încordare, cu o molcomă întindere de animal tânăr, pe care somnul îl ajunge din urmă și îl învinge. Dacă se rezema de teracotă sau dacă se oprea o clipă lângă fereastră, dacă își ducea mâna la frunte să-și îndrepte un colț de păr rebel sau dacă ridica numai brațul, doar pentru lenea acestui gest, dacă își petrecea mâinile după gâtul lui Gelu sau dacă îngenunchea la gura sobei să privească focul, oricare din aceste mișcări o dezgolea, îi desprindea parcă din umeri rochia lăsând-o să cadă în jurul corpului ei greu, adormit. Ea știa din ochii lui sau dintr-un instinct de pudoare originară că rochia nu o mai ascundea și atunci se ghemuia într-un colț, se ascundea sub speteaza unui fotoliu, făcându-se mică și privindu-l de acolo rugătoare, decisă să se apere.

Îi poruncea să rămână la masa lui să lucreze. Îi plăcea să-l privească cum, sub lumina ce cădea oblic din spate, el rămânea aplecat deasupra planșelor, cu umerii largi și liniștiți, continuându-și lucrul. Ea rămânea vreme îndelungată în colțul ei privindu-l și era fericită să se creadă instalată în viața lui zilnică, nebăgată în seamă, ca un lucru cunoscut, ca o mobilă, ca atâtea din fleacurile mărunte ce țin de existența unui om, pe care el nu le ia în seamă, dar care îi sunt indispensabile și într-un fel, din obișnuință, dragi.

Se apropia totuși uneori de masă și urmărea din spatele lui, cu oarecare admirație naivă, jocul compasului pe hârtie.

Gelu o lua pe genunchi și îi spunea vorbe de dragoste, care nu însemnau nimic.

— Ce mică ești tu, fată dragă, și cum nu te recunosc în casă. Pe stradă mă tem de tine. În blană, ascunsă în guler ca o mică fiară în vizuina ei, mă intimidezi. Un fel de urs alb care se împiedică din mers. Ai atunci un fel de majestate mitologică. E greu să cred că în șoșonii ăia largi se ascund picioarele astea mici (o descălța între timp și o lăsa, pentru demonstrație, în ciorapi) și sub pieile mantoului corpul ăsta mai mic decât o glumă.

Ea abia zâmbea. Gelu o purta în brațe până la pat, încerca să o dezbrace vorbindu-i întruna, cum îi vorbești unui copil somnoros când vrei să-l culci, îi săruta sânii, genunchii, până când ea prindea de veste, se zbătea, îi scăpa dintre mâini și se răstea la el cu o furie sinceră:

— Răule!

Și pentru că insulta nu i se părea suficientă, adăugă, cu credința greu de explicat că această vorbă trebuie să-l rănească adânc.

— Inginerule.

El râdea.

— Degeaba vrei tu să mă necăjești că n-ai să fi niciodată atât de frumoasă cât una din spiralele mele.

Afirmație pe care ea ar fi vrut să o spulbere imediat, desfăcându-și rochia și rămânând albă înainte, gata să înfrunte comparația cu spiralele lui de hârtie și tuș, dacă n-ar fi fost prea târziu, dacă n-ar fi trebuit să plece și dacă, mai ales, n-ar fi fost sigură că el minte.

Își punea șoșonii, intra în blana imensă de jder, își ascundea capul în gulerul ridicat. Redevenea majestatea mitologică de care Gelu se temea, și mica femeie ascultătoare ce umblase zece minute înainte prin casă cu pasul moale dispărea, lăsând în urma ei îndoiala sinceră, dacă cumva fusese cu adevărat.

Afară îi întâmpina gerul sticlos și strălucitor al acelui timp. Deșartă, strada Cerbului rămânea sub bătaia felinarului din cap, albă, tăcută, păstrându-și un mister pe care ei îl simțeau alăturat iubirii lor.

Erau la punct de fericire fixă. Nu se întrebau ce avea să urmeze. Nu se gândeau la ce fusese. Nici pe Cello Viorin nu-l mai ura Adriana. Ba chiar într-o zi, întâlnindu-l întâmplător pe stradă, deși el părea că de această dată voia s-o evite, ea veni spre el și îi întinse mâna împăciuitoare.

— Ai la mine, domnule Viorin – îi spuse ea între altele, fiindcă îl vedea abătut și știind prin Gelu cât de prost îi mergea în acea vreme, voia să-i spună ceva drăguț și încurajator – ai la mine un cântec vechi, pe care mi l-ai dat mai demult. E una din cele mai frumoase melodii din câte cunosc. Nu vrei să ți-l înapoiez? Sau nu vrei măcar să-l asculți o dată?

Viorin refuză. Pe urmă, după o tăcere, cum Adriana se pregătea să-l lase, el se explică.

— Cunoști dumneata, duduie, plăcerea de a pierde? De a pierde pur și simplu, fără regrete, așa bunăoară cum un pom își pierde fructele? Nimeni nu le știe. Nimeni nu le ridică. Și ele totuși există.

Când Adriana îi povesti lui Gelu acest răspuns, care pe ea o mișca, în ciuda tuturor amintirilor rele despre Viorin, el îi răspunse:

— Da, ăsta e Viorin. Capabil să facă un gest atât de frumos și capabil să facă două minute mai târziu unul la fel de urât. Și pe urmă, știu eu? Poate că era trist în ziua aceea… Poate că era soare afară… Poate că i-au plăcut numai vorbele și ți le-a spus tocmai fiindcă îi plăceau. Știu eu unde sfârșește la el poza și unde începe sinceritatea adevărată? Unde sfârșește Tache Poporeață și unde începe Cello Viorin? Dar să-l lăsăm mai bine…

Și îl lăsau pe el, cum îi lăsau pe atâția alții, fiindcă nimic nu avea un interes real în viața lor de fiecare zi, care se strângea între ei doi, în afara faptului de a trăi. Serile din strada Cerbului se urmau liniștite, ca faptele într-o poveste cu sfârșit cunoscut. Nicio surpriză.

Numai târziu, când în odaie se făcea de-a binelea întuneric, geamul înghețat prindea să sclipească sub bătaia felinarului de afară și strălucirea aceasta sticloasă îi întrista.

CAPITOLUL IV – Elisabeta îngrășată[modifică]

PE NEAȘTEPTATE, ADRIANA trebui să se întoarcă la D…

Era totuși simplu și de prevăzut: Paul și Lucreția divorțau. De astă dată în mod hotărât, fără nicio putință de împăcare. Doi ani aproape trăiseră o viață oribilă de tortură zilnică, la început în văzul lumii, pe urmă cu anumită resemnare și cu dorința de a-și ascunde bine nenorocirile între ei doi. Erau momente când lucrurile puteau să pară aranjate: Paul încerca să fie mai puțin exigent, Lucreția mai puțin rece. Ajunseseră la un regim de tandreță echivocă, ce putea să înșele poate pe străini, dar care ascundea în dormitorul lor ceasuri penibile, jocuri rușinoase, încercări brutale de siluire.

Jocul sfârși în cele din urmă. Din oboseală. Paul, îndobitocit de o lungă și oribilă abstinență, mărturisea fără ocol că lui îi trebuie o femeie. Iar Lucreția își luă într-o zi bagajele, se urcă în tren și, ajunsă la D… intentă proces de divorț pentru “nepotrivire de caracter”, formulă de involuntară ironie.

După doi ani de căsnicie, ea pleca din casa bărbatului ei așa cum venise, cu ochii vineți, cu trupul închircit, la fel de galbenă, la fel de tristă și – cum spunea un unchi chefliu din familia lui Paul – “aproape la fel de virgină”.

După ce primele formalități ale divorțului fură împlinite, Lucreția plecă în Bucovina să îngenuncheze la mormântul lui soeur Denise. Lumea spunea că avea de gând să se călugărească, lucru care totuși nu se întâmplă.

Desigur, divorțul acesta era urmat de o seamă de complicații și schimbări familiale. Cea mai tristă era că Adriana rămânea fără gazdă și că odată revenită la D… o întoarcere la București devenea pe viitor imposibilă.

Despărțirea de Gelu în acel timp era de nesuportat.

Atunci își aminti Adriana de talentele ei muzicale.

Nu se vorbise mai de mult în casă despre o eventuală educație mai serioasă a gustului ei pentru pian? Nu-i spusese Cello Viorin, cu doi ani înainte, că ar fi ușor primită la conservator în anul patru sau cinci? Avea 18 ani. Timp de măritat rămânea destul și dealtminteri domnul Dunea nu se grăbea deloc să se despartă de milionul, care pus la bancă pentru zestrea fetei, îi aducea între timp procente bune. Doi ani de studii puteau fi plăcuți, ușori și mai ales îi dădeau libertatea de a trăi la București, aproape de Gelu.

Adriana începu atunci o luptă metodică și decisă pentru a câștiga consimțământul mamei ei. Niciun argument nu fu cruțat: exemplul fetelor din oraș care studiau dreptul sau medicina la București, laudele prietenilor casei, indiferența placidă a domnului Dunea. Fu un război de atacuri zilnice, care trebuia să-l înfrângă pe adversar, în speță doamna Dunea, prin uzură. Gelu nu știu nimic despre eforturile eroice ale iubitei lui, care dealtminteri voia să-i păstreze până la urmă surpriza. Primi doar o scrisoare prin care Adriana îi cerea să ia anumite informații și să i le comunice urgent: îl întreba dacă mai era timp de înscriere la conservator, căci cursurile începuseră de mult și dacă, trecând un examen special, ar putea fi acceptată în penultima clasă de pian. Gelu avu atunci prilejul să afle încă o dată cât de vagă și incertă era influența lui Viorin chiar în lumea muzicală.

Două săptămâni îl purtă cu vorba.

— Lucrul e ca și făcut, domnule, înțelegi? Mie nu mi se refuză nimic la conservator.

Pe urmă, printr-o întâmplare, Gelu află că Viorin nu cunoștea pe nimeni în mod precis acolo și că, dimpotrivă, așa-zisa lui influență putea să facă imposibilă chestiunea cea mai ușoară. Un inspector din Ministerul artelor, pe care Gelu îl cunoscuse incidental, aranjă lucrurile în jumătate oră. Adriana putea să treacă examenul cerut.

— Ce făcuși, domnule? Mi-ai trimis acolo un ăla bâlbâit, nu știu cum Doamne iartă-mă îl cheamă, de l-au dat afară, în două vorbe jumătate. Păi asemenea protectori ai d-ta?, îl certă jovial inspectorul, comunicându-i vestea cea bună.

Gelu îi scrise îndată Adrianei. Trecură două săptămâni fără a primi vreun cuvânt și, tocmai când credea că fata va fi renunțat la planul ei, într-o bună dimineață primi o telegramă. Îi anunța sosirea pentru seara aceea și îl ruga să-i oprească provizoriu o cameră la hotel.

El nu-i cunoscuse Adrianei energia aceasta de a lua hotărâri, de a înfrânge piedici, de a ține cu îndârjire la un lucru dorit. Îl măgulea stăruința aprigă, pe care o pusese ea ca să-l poată vedea. Și gândul că în seara aceea chiar o va avea în brațe, îi va auzi râsul senzual, îi va frânge în mâini degetele ei subțiri, îl tulbura fizic. Ieși pe stradă ca să umble, ca să-și dea impresia că face ceva, să-și ocupe în sfârșit ceasurile care rămâneau până seara și care i se păreau imens de lungi. Știa prea bine ora la care sosea trenul de D… și totuși se duse la gară să ia informații, pentru că se temea – superstiție puerilă – ca tocmai atunci orarul să nu se fi schimbat sau o piedică oarecare să nu se fi ivit din senin.

Nu citise, el chiar cu o zi înainte că în regiunea Siretului circulația era întreruptă și liniile înzăpezite? Erau, ce e dreptul, vreo 120 de kilometri de la gura Siretului până la linia ferată D…

— București, dar nu poți ști niciodată unde se termină o înzăpezire.

Oricum, el își lua toate precauțiile și întrebă de câteva ori pe câțiva funcționari diferiți ora exactă a trenului.

Pe urmă, în tramvai, întorcându-se spre Teatrul Național, băgă de seamă că ceasul nu era decât 11, că mai rămâneau încă două mari ore până la dejun și pe urmă încă alte zece până la tren. Se întreba tocmai ce are să devină el în răstimpul ăsta mare cât un secol, când dădu cu ochii de un afiș, lipit lângă el, pe fereastra vagonului.

“Un cadou util este un cadou plăcut. Oferiți de sărbători prosopul lliescu-Bardă!”

Gelu recunoscu în întorsătura aforistică a reclamei, stilul vărului Jean, bărbatul Elisabetei. Elisabeta Donciu! Ce va fi devenit ea în acești trei ani de când n-o mai văzuse? Știa din auzite că era fericită, că avortase de câteva ori ca să-și păstreze silueta și că patrona în cartierul ei o societate de binefacere. Atât. Odată i se păruse că o vede la un teatru într-o loje, dar cum el era cu Adriana, nu se putuse apropia. Și nici un îl interesa. Dar în momentul acela, fiindcă reclama prosopului Iliescu-Bardă îi schimba deodată șirul gândurilor și fiindcă perspectiva celor 12 ceasuri de așteptare febrilă îl înspăimânta, primi ușor gândul care îi trecu întâmplător prin minte: “Dacă m-aș duce să o văd pe Elisabeta?”

Coborî din tramvai, trecu pe Calea Victoriei peste drum de palat, unde era depozitul central al prosoapelor Bardă, ca să întrebe de adresă și pe urmă, amintindu-și de vechea pasiune literară a Elisabetei pentru Anatole France, cumpără de la prima librărie întâlnită Thais într-o mare ediție ilustrată. Era mulțumit sunând la acea poartă.

Întâi, văzând-o pe Elisabeta, nu băgă de seamă cât era de schimbată. I se părea abia mai gravă decât altădată. Pe urmă, abia după o jumătate oră de convorbire, Gelu își dădu seama că gravitatea Elisabetei nu era ca altădată semnul unei rezerve, pe care i-o cunoscuse, ci de-a dreptul o oboseală de gospodină. Remarca pe încetul că se îngrășase. Capul îi era încă mic, mai puțin bine desenat, dar frumos. Contrasta însă supărător cu trupul lărgit de la șolduri și cu bustul opulent. Poate dintr-un exercițiu de cruzime, al cărui gust îl păstra din adolescență, sau poate dintr-o sinceră nevoie de a se întoarce către trecut, Gelu glumi spunându-i Elisabetei un cuvânt amabil și echivoc, unul din acele cuvinte care sunt nevinovate și indiferente, dar care pot fi personale și adânci, cuvinte lunecătoare pe care le lași să treacă dacă vrei, dar pe care nu le uiți niciodată, dacă le-ai oprit din drumul lor.

Femeia nu înțelese sau nu voi să înțeleagă. Vorbea despre grijile ei, despre bărbatul ei, despre relațiile și rochiile ei. Uneori, când amintea o întâmplare din trecut de la D… dinaintea căsătoriei, părea că în privirea ei ștearsă tresărea o scurtă lumină ce îi dilata pupila. Dar lucirea aceasta se stingea repede.

După un ceas sosi bărbatul ei. Jean Iliescu-Bardă era un domn jovial…

— Rămâi la noi la masă, îi spuse el lui Gelu, luându-l de braț ca să-l ducă spre sufragerie. De! când ești student o masă pe gratis nu e lucru de lepădat.

Gelu păli. Se întoarse spre Elisabeta, să vadă dacă imensa grosolănie a bărbatului ei o îndurera cât trebuie. Ea surâdea însă afectuoasă, vădit mulțumită de gluma familiară a lui Jean. Gelu strânse pumnii. Nesimțirea Elisabetei îl îndârjea mai mult decât platitudinea bărbatului. Unul din motivele pentru care altădată la D… avusese pentru ea un sentiment de mare respect fusese tocmai acesta, că știuse să treacă peste deosebirile lor de avere și să le ignoreze cu simplicitate. Într-o singură clipă, el avu atunci intuiția exactă a decăderii ei. Vorbele îi sunau încă în urechi.

“De! o masă pe gratis nu e de lepădat când ești student.”

— Dar de unde știi dumneata cum e când ești student, că doar n-ai fost niciodată.

Spuse cuvintele apăsat, privindu-i pe amândoi în față, ca să nu mai fie nicio îndoială asupra intenției lui de a-i jigni și aștepta liniștit să fie dat afară. Nu se întâmplă însă nimic. Amândoi se așezară la masă și îl poftiră să facă același lucru. Lui nu-i venea să creadă. Își dădea însă seama că totul era firesc, odată acceptată absoluta lor nesimțire. Vorbele lui treceau deasupra lor, ca glontele unui pușcaș ce țintește prea sus.

În timpul prânzului, Jean Iliescu-Bardă nu încetă să-și laude mâncărurile, mobila, nevasta.

— Ei, ce zici? Așa-i că-i bun? Așa-i că-i frumoasă? Ce zici?

— Nu zic nimic, răspundea cu nevinovăție Gelu.

După-masă, Jean, la cafea, făcu câteva confidențe de afaceri. (“Rămâne între noi, nu-i așa?”) Pregătea pentru începutul anului viitor o lovitură: lansarea unei noi mărci de chiloți de damă. Își limitase până atunci afacerile la fabricarea prosoapelor și crease o marcă europeană. Voia acum să utilizeze acest nume gata făcut pentru un articol de lux.

— “Chiloții Iliescu-Bardă”! Ai? Ce zici? Are să fie o lovitură. Deocamdată pregătesc campania: la fabrică se lucrează zi și noapte. În februarie am să năpădesc piața cu un depozit enorm. Marfa e pe jumătate gata: o țin la secret. Numai nevesti-mii i-am dat câteva perechi. Ia, arată, dragă, chiloții tăi.

— Nu sunt deloc curios, spuse Gelu încurcat.

— Fii fără grijă, că nu ți-i arată ea pe ăi după ea. Șmechere!

Elisabeta scoase dintr-un dulap un vraf de mătăsuri și îl puse înaintea lui Gelu, care, mașinal, conștient însă de ridiculul enorm al gestului, luă între mâini o pereche de chiloți și îi pipăi.

— Bun, spuse el.

— Te cred. Acuma, ce e dreptul, asta e, ca să zic așa, un fel de ediție specială pentru Bimbiroc.

— Bimbiroc?!

— Da, așa îmi spune el, interveni calmă Elisabeta, când vrea să mă necăjească.

Până la urmă, Gelu păstră o tăcere înmărmurită. Nu-i venea să creadă. Nu regăsea acolo nimic din fosta Elisabetă. Nici atâta cât pentru logica vieții un om trebuie să păstreze în nesfârșitele lui schimbări. Căuta atent, doar-doar va descoperi în ochii ei un accent de melancolie, o reticență, o scuză. Ar fi vrut să citească în gesturile ei un semn de neliniște, care să spună că ceea ce el vedea acolo era o renunțare, nu o fericire, o supunere, nu o existență. Ar fi putut să-i vorbească simplu și el ar fi înțeles-o. Ar fi putut să-i spună bunăoară că a îmbătrânit-o căsătoria, că a trăi zi și noapte lângă un om care sforăie și scuipă și nădușește, care îți intră în pat când poftește și se duce când vrea, a trăi zi cu zi din micile lui mizerii, din micile lui ambiții, din micile lui pofte, e ceva care distruge tinerețea și teșește dorințele, până ce te reduce, te mutilează, te domesticește.

Dar nu. Surâsul Elisabetei era mulțumit și nu ascundea nimic decât buna satisfacție de a trăi.

“Ar fi Elisabeta capabilă de adulter?” se întrebă Gelu privind-o și tot el își răspunse că nu. Pentru asta o femeie trebuie să aibă imaginație și era tocmai coarda care plesnise.

Ieși de acolo necăjit, de o tristețe nepersonală, căci în fond nu avea nimic cu Elisabeta, nu o iubea, nu o iubise și nu regreta nimic. În stradă abia observă că volumul lui Anatole France, pe care îl adusese în dar, era tot în mâinile lui și că uitase să-l dea.

Amintirea Adrianei îi făcu bine: ea era acum la zenitul tinereții, unde cu ani în urmă fusese Elisabeta, curajoasă, surâzătoare, liberă, gata de toate nebuniile, ca un animal tânăr ce n-are nimic de apărat decât elementara lui frumusețe.

Seara, pe peron, Adriana îi sări de gât și îl îmbrățișa lung. Era lume multă, lumină.

Puteau să o vadă oameni de la D… veniți cu același tren, și atâta ar fi fost de ajuns pentru un scandal.

Îl înfrunta nepăsătoare pentru un sărut.

Îl duse pe Gelu în bătaia unui felinar și îl privi mult.

CAPITOLUL V – Nopțile cele dintâi și cele din urmă[modifică]

SE ÎNTORCEAU ÎNTR-O SEARA de la un concert. Era devreme încă și întârziau pe străzi, deși era frig și umed. Le venea greu să se despartă după cele două ceasuri petrecute împreună, în sala de spectacol de unde ieșeau. În jurul lor perechi grăbite treceau spre case, pe care Adriana le vedea idilic, cu fotolii largi, cu un cămin cald, cu lumini abia bănuite dincolo de storurile trase.

Gelu vorbea și ea îl asculta fără să știe despre ce îi vorbește. Puțin aplecată spre el, îi ținea brațul și se lăsa dusă. Coborau pe strada Câmpineanu, deși Adriana locuia în partea opusă, undeva pe bulevardul Brătianu. Intrară în Cișmigiu din obișnuință, căci casa lui Gelu era prin apropiere și făcuseră împreună mai de mult, de câteva ori, drumul acesta, ziua. Copacii negri, goi, se înșiruiau prea bine desemnați în lumina albă a becurilor și umbrele lor cădeau fixe pe lacul înghețat.

La ieșirea dinspre Schitu-Măgureanu, un trecător se uită lung după ei. Tăceau amândoi. Adriana privea în întuneric vârful aprins al țigării lui Gelu, parcă ar fi urmărit în arderea aceea o mică dramă.

Nu se gândea la nimic: să meargă cu el, la brațul lui, la acea oră de noapte, la el acasă, i se părea un lucru simplu, deși nu știa ce se va întâmpla și nici un se obosea să se întrebe. Urcă scările cunoscute, aprinse lumina, se apropie de fereastră să privească de acolo casele adormite în zăpadă. Anotimpul se oprea în pragul casei. Era cald în odaie, lucrurile erau prietenoase, lumina becului desemna pe masa lui o circumferință albă și, în jur, un mare cerc de slabă obscuritate. Adriana își scoase mantoul.

— Dacă ți-e somn, Gelule, spune-mi să mă duc.

— Ești o proastă.

— Sunt. Dar vreau să rămân la tine o jumătate de oră, aici, la gura sobei, să vorbim cuminte, foarte cuminte și gata. Da?

Își aprinseră țigări. Se auzea parcă din stradă o vastă tăcere înghețată. Adriana deschise portița teracotei și pâlpâirea tare a focului acoperi totul.

Flăcările creșteau vioaie. Adriana le privea lung, obișnuită cu jocul lor: ea știa să distingă un întreg șir de imagini în jar, așa cum uneori se citesc în nori alegorii și chipuri. Erau acolo armăsari ce se opinteau fluturându-și coama de aur curgător, erau prăbușiri de edificii incandescente, erau alegorii metalice, fluide. Fumul de țigară se albăstrea sub lumina lor puternică.

Târziu, fata se ridică, făcu câțiva pași nesiguri prin odaie, se apropie iar de sobă rezemându-se de perete și își duse brațul după gât. Sub rochie, linia șoldului se rotunjea fermă.

— Stinge lumina, Gelule.

Acum flacăra din sobă bătea luminoasă înainte, împărțind odaia în două: de o parte un întuneric negru deplin, de alta o lumină tare de scurtă văpaie. Adriana se ascunse într-un colț aproape de pat.

Gelu rămase la locul lui nemișcat, cu fața spre flăcări, liniștit, așa cum sunt oamenii la o întorsătură necesară a vieții. Știa că totul se va întâmpla cu simplicitate și aștepta. Auzea din spatele lui cum Adriana se dezbrăca încet, cu gesturi întârziate, cu opriri lungi, calmă, și era sigur că ea se gândește la altceva, la vremea de afară, la focul din sobă, atâta trebuia să i se pară naturală întâmplarea. Fata își trăgea ciorapii din picior și zgomotul acesta de alunecare, care pe Gelu îl înfiorase ori de câte ori îl auzise în alte împrejurări, cu femei de o noapte chiar, cu cocote, cu midinete, avea atunci pentru el o frumusețe nesenzuală.

Adriana se zbătea ca să se descurce în așternut și, după ce izbuti, rămase liniștită cu ochii deschiși mari, în întuneric, să-l aștepte. Când îl simți lângă ea, se strânse în jurul trupului lui, tăcută. Îi căuta numai gura, ca să-l recunoască. Căci, altfel îi era străin corpul acela bărbătesc prea legat, prea dur, prea bine încheiat, prins parcă în întregime de omoplați, calm, stăpân pe reflexele lui. Al ei era sperios, tremurător și se împletea în jurul lui cu o căutare oarbă de plantă. Ar fi vrut să rămână așa lângă el, nemișcată, cu capul pe umărul lui gol, înfiorată de liniștea acelui trup, intimidată de puterea lui reținută, fericită de faptul de a se ști mică, fragilă, pieritoare, în vecinătatea lui. Dar îi simțea ochii lucind în întuneric și se temea. Cu o șiretenie, pe care o găsise femeiește, din instinct, își plimbă mâna pe pieptul lui încordat și îl mângâia fricoasă, ca și cum ar fi vrut să-l măgulească și să-l înduplece.

De câteva ori el o luase toată în brațele lui, acoperind-o sub răsuflarea lui caldă. Îi auzea zvâcnirea sângelui, tare, ritmat. De câteva ori ea se desfăcuse ușor de el și îi trecuse printre degete nesimțit. Murmura fără înțeles un șir de vocale stinse ca pe un descântec și vocea ei înmuiată era copilăroasă, cerând o întârziere, încă una… Era un fel de implorare în mângâierile ei timide, un fel stângaci de a căuta voluptatea și de a întârzia.

Îi urmărea cu buzele, într-un sărut lung și umed, conturul umerilor, linia gâtului până jos pe coșul pieptului, îl descoperea atentă cu gura, cu degetele ei subțiri, cu sânii ei mici, și când simțea că trupul omului se răsucește parcă în sinea lui, zguduit de o strigare pe care ea nu mai știa cum s-o oprească, se retrăgea înspăimântată într-un colț al acelui pat larg, cu mâna la gură ca să nu strige, îngrozită cum trebuie să fi fost, în poveste, ucenicul vrăjitorului, când și-a dat seama că uitase cuvântul de vraje ce poate să strângă iar apele dezlănțuite.

Pe urmă jocul reîncepu la fel, nesigur, primejdios, ocolind deznodământul atunci când el părea de neînlăturat, adulmecându-l atunci când se depărta.

În zori, obosită, Adriana se supuse.

Seara îi găsi pe amândoi în același pat, îmbrățișați într-un fel de amețeală care nu era somn și care nu era oboseală. Trupurile lor domesticite de lungi ore de pasiune își aminteau parcă de nebuniile trecute și le păstrau căldura încă prezentă, într-o îmbrățișare cuminte. Adriana își culcase capul pe pieptul lui și gângăvea același cântec stins din seara trecută.

Buzele ei se jucau cu un surâs neterminat.

Gelu se depărtă ușor de ea și se strecură din pat. Avea nevoie să iasă în stradă și să umble. Își amintea de asemeni că Adriana nu mâncase nimic de aseară.

Când se întoarse peste o jumătate de ceas, aduse de afară un aer rece de februarie și o pungă cu portocale. Adriana dormita încă. El își lipi obrazul înghețat de al ei. Fata se scutură înfiorată: nu-i venea să creadă găsindu-l înaintea ei, îmbrăcat gata, cu fața împrospătată, surâzător. Îi fu rușine, goală cum era în mijlocul pernelor răvășite și al lucrurilor ei aruncate întâmplător primprejur, pe scaune… își ascunse capul sub plapumă, de unde el o scoase plimbându-i pe sub nas o portocală. Era fructul ei preferat și mai de mult Gelu îi spusese că gustul acesta al ei era o perversitate onestă. Într-adevăr, privind-o pe Adriana cum desfăcea o portocală, el avea senzația unui fel de siluire figurată. Ea tăia coaja groasă în câteva felii, pe care le desfăcea ca pe niște petale, despărțind ușor fibrele albe ale coajei de carnea fructului, care rămânea în mijloc fraged, rotund.

“Ești sigură, Adriana, că ție îți plac portocalele ca fruct și nu ca simbol?”

Ea răspundea oprind felia de portocală între buze și sorbindu-i sucul încet, prelungit. Dar în seara aceea mânca fără lăcomie, îngândurată.

— Ce e cu tine? Remușcări?

— Ești un prost.

Era numai puțin obosită de nesomn și plăcere: o moleșeau pernele calde încă. Trebuia de asemeni să treacă pe la ea acasă, să-i explice gazdei lipsa din noaptea trecută și lipsa din nopțile ce aveau să urmeze. (O camaradă bolnavă pe care o îngrijea.) îl rugă să facă întuneric și se îmbrăcă. Când fu gata în rochie, redeveni o fetiță castă, mai suplă decât îi era corpul gol, mai tânără chiar.

În stradă, aerul rece o trezi întâi. Trecerea prin Cișmigiu i se păru curioasă, nereală, gândindu-se că găsește grădina neschimbată, cum o lăsase cu o seară înainte și că totuși dincolo de această nemișcare a lucrurilor viața ei trecuse de la o lume la alta. Abia pe Bulevard, când dădu de lumină, simți că ceva se schimbase totuși. Sunetele străzii veneau până la ea învăluite, luminile scăzute ca din ceață. Erau senzații pe care nu le recunoștea. Dacă n-ar fi fost brațul sigur al lui Gelu, s-ar fi crezut în vis. Toate luau alt sunet, altă înfățișare.

Se întoarseră pe străzi lăturalnice, fiindcă ei îi făceau rău acele lumini prea vii și umblară mult înconjurând de câteva ori aceleași locuri, ca să obosească. Într-un restaurant obscur, unde îi chema dinăuntru un gramofon cu pâlnie, mâncară înfometați, după gustul ei. Lumea din jur îi privea cu o curiozitate neascunsă. Un copil se apropie de masa lor să-i privească bine. Erau străini acolo și asta se vedea nu numai după hainele lor prea bune, dar după felul cum se priveau și își vorbeau de aproape.

Adriana, dezmeticită acum, fără să fie de-a dreptul vioaie, avea mici gesturi de afecțiune, făcute întâmplător, neatent, îi turna în pahar, îi îndrepta cu un gest mărunt reverele hainei, trecea mâna pe frunte, preocupata între timp de ce spunea, neștiutoare de înțelesul gesturilor ei proprii, care lui Gelu îi plăceau desigur, dar care de asemeni îl încurcau puțin, fiindcă lumea dimprejur observase și fiindcă ei nu-i păsa de nimic.

Se întoarseră iar prin Cișmigiu. De undeva de sub zăpadă răzbea un miros de frunze putrede și ude, puternic, răvășit. Dinspre lac bătea un vânt rece. Adriana își lăsa gulerul mantoului ca să primească drept în față bătaia aceea ascuțită, usturătoare: căci simțea, apropiindu-se de casă, cum o moleșeală caldă o cuprinde iar și voia să lupte împotriva ei, să rămână trează, conștientă până la urmă de voluptatea îmbrățișărilor ce aveau să urmeze.

Câte zile trecură astfel? Nu știa. Fusese la început o dezlănțuire care o copleșea, îi tăia orice legătură cu viața din afară, îi lua elementara conștiință că timpul trece. Se adâncea în pasiune ca în somn. Pe o margine a realității, ea trăia ceasuri nesigure, ce nu lăsau nicio amintire. Avea uneori senzația trupului ei vag, neformulată, așa cum trebuie să-și simtă carnea moale un melc. Încolo nu știa nimic. Și schimbarea regulată a luminii și a întunericului avea atunci pentru ea un mister originar, de care, dacă ar fi putut, s-ar fi mirat.

Trupul ei găsise noi mișcări, un anumit fel de a se îndoi, de a crește, de a se arcui pe creștetul capului și pe călcâie, de a cădea inert; era un animal care își găsise reflexele. Ani de-a rândul își trăise viața toată în două-trei surâsuri, în două-trei încruntări: trebuise să exprime visurile, așteptările și patimile ei pe un obraz cât un pumn, când avea pentru asta un trup întreg, divers, necunoscut, ascunzător de mari strigăte. Se descoperea, în sfârșit, trezită din adâncuri, și toată gama ei de grații, surâsuri și palori devenea săracă, artificială pe lângă răsucirile ei trupești.

Ce surâs al ei știuse vreodată să descrească așa cum descreștea linia rotundă a sânilor, jos, spre pântecele alb, umbrit? Ce lacrimă a ei fusese mai grea decât coapsa ce se ridica și cădea între perne obosită, așteptând…

Avea uneori momente de liniște. Rămânea goală de-a lungul patului, cu brațele căzând moi de o parte și de alta a corpului, cu ochii deschiși, cu aripile nărilor calme.

Părea atunci că nu este decât un motiv decorativ al locului, asemeni unui mic palmier de interior.

Sau umbla prin odaie, trăgând după ea un petec de cămașă, o pijama, amintire dintr-o pudoare trecută. Sau se apropia goală de sobă, să rămână acolo pe un scaun scund în fața flăcărilor și să le privească. Pe brațele ei reflexe de văpaie se jucau între violet și roșu.

Dar tresărea, simțind privirea lui Gelu fixând-o.

Nu voia să-l știe liber, lucid, despărțit de ea privind-o ca pe un obiect din afară de el, admirând-o, făcând comparații. I se părea că e un fel de trădare în acest fel de a iubi.

Ea căuta o îmbrățișare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea cărnii. I se părea că marele miracol pe care îl trăise în acele zile, singură descoperire pe care o făcuse era că oamenii pot fi goi, că pot avea o frumusețe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară albă. Ce îi păsa ei de nuanțele lui Gelu, de inteligența sau prostia lui, de admirația lui! Îl avea gol și dur între brațele ei leneșe, îi mângâia coapsele lui osoase, își apleca fruntea pe pântecele supt. Ar fi vrut să-l știe înfundat în pasiune ca într-o mare: apa să-i gâlgâie surdă în urechi, ochii să-i fie închiși, mișcările corpului instinctive, disperate, inconștiente. Dar, în zori, când pe fereastră prindea să se lumineze o dimineață murdară de iarnă, el își îndrepta privirea spre acel ochi de lumină și Adriana simțea că, odată cu noaptea, se duce miracolul acelei pasiuni, și că în brațele ei nu mai păstrează decât un prizonier, nu un amant. Dar n-ar fi consimțit să întrerupă cursul acelui timp de patimi, să revină la o viață așezată, cu momente de cumințenie și momente de amor, distribuire imposibilă de virtuți și pofte. Se simțea intrată într-o perioadă de scurtă nebunie. Voia să o trăiască. Nu făcuse socoteli, nu ezitase. Dar odată aici, în această dezlegare de impulsii și doruri, nu ținea deloc să se întoarcă, să ia precauții, să se orienteze.

Și amantul ei trebuia să rămână lângă ea până la urmă.

Într-o dimineață când, în lumina scăzută a zorilor, Adriana îl privi bine pe Gelu și în ochii lui se privi pe ea însăși, observă că amândoi erau obosiți, palizi de nesomn.

Trecuseră multe zile?

— Ne-am făcut urâți amândoi, Gelule.

Seara, la întoarcerea lui acasă, Gelu nu o mai găsi.

Pe un scaun atârna o cămașă de a ei, pe care o uitase în grabă.

“Mă întorc la D… Nu-mi scrie nimic.”

CAPITOLUL VI – Suită pentru pian și mică orchestră (OP. 6)[modifică]

SCRISOAREA PRIN CARE ADRIANA îi anunța logodna ei cu Paul Mlădoianu Gelu o primi într-o dimineață de aprilie, odată cu un plic din partea lui Cello Viorin. Recunoscu scrisul amândurora, dar deschise întâi plicul Adrianei. Trecuseră aproape două luni de la plecarea ei și de atunci niciun cuvânt, niciun semn nu venise să explice acea evadare. Gelu scrisese de câteva ori, ceruse lămuriri, telegrafiase. Toate insistențele lui de a căpăta o veste fuseseră inutile. O tăcere deplină urma apelurilor repetate. Diverși oameni de la D… veniți întâmplător la București, și pe care el îi întreba, îi spuneau că domnișoara Dunea se vede rar în oraș. Se zicea că lucrează.

Și după această lungă tăcere, această veste curioasă! Logodită cu Paul Mlădoianu! îi comunica faptul în puține cuvinte.

De la divorțul lui de Lucreția, Paul o ceruse de câteva ori. Răspunsul părinților ei fusese evaziv.

— Ezitau să-și dea fiica după un om cu un trecut atât de trist și oricât era el de nevinovat în tot ce se întâmplase în primul lui menaj, rămânea pe urma acelei povești ceva impur și întunecat. Îi comunicaseră Adrianei cererea vărului ei, cu toate menajamentele, asigurând-o că e liberă să refuze și e tocmai ceea ce ei ar sfătui-o să facă. Spre surprinderea tuturor ea primi, fără să ceară timp de gândire.

O săptămână de la întoarcerea ei la D… fusese hotărâtă să se omoare. Pe urmă se lăsase în voia obișnuinței de a trăi.

Era mama, erau ceasurile de exercițiu la pian, erau treburile mici prin casă, cărțile, plimbările. Află atunci că e mai ușor să te desparți de viață, într-un moment tragic, când o vezi în mare, puțin abstract, puțin nereală, decât să te desparți de o mie de lucruri, care fiecare în parte nu înseamnă nimic, dar toate la un loc fac o existență.

Atunci veni Paul. Adriana spusese “da”, fără entuziasm, cu oarecare oboseală.

“Ai să înțelegi, desigur, de ce tocmai Paul. E singurul bărbat care n-are să ceară explicații. Are el însuși atâtea lucruri de uitat, că va fi bun, mulțumit să nu bage de seamă și să nu mă întrebe. El vrea o femeie: are s-o aibe. Eu vreau liniște: o voi avea”

Primul gând al lui Gelu, sfârșind acele rânduri, fu unul de mânie. Nu-și putea opri emoția. Faptul, așa cum era spus, în liniștea aparentă a vorbelor, îl descumpănea: nu înțelegea pe moment nimic altceva decât că pierdea deodată, brutal, pe totdeauna, o femeie care fusese a lui și care ținea în așezarea existenței lui un echilibru. Se simți prădat, deasupra unui gol, cu ceva ce rămânea deșert în el. Cum? Femeia aceea care surâdea la un anume cuvânt al lui și plângea la altul, care intrase supusă în traiul lui, fără secrete, ca un dulap cu sertarele trase, fără orgoliu, fără refugii, femeia aceea care nu păstrase nimic neștiut, nicio îndoitură a buzei, nicio dilatare a pupilei, nicio tremurare a mâinilor, se rupea de el și trecea pe alături, în altă lume, cu alți oameni!…

Îi era intolerabilă imaginea Adrianei la brațul altui om. Revolta lui era reflexă, ca gestul cuiva care recunoaște la gâtul unui trecător fularul pierdut deunăzi. Faptul i se păru absurd.

Ieși din casă neliniștit, incapabil să gândească, copleșit de veste, ca de o durere fizică, pe care nu o judeci, ci o porți numai. Umblă fără țintă, pe străzi pe care nu le recunoștea, intră într-un cinematograf și ieși înainte de a se termina.

Târziu, când fu în stare să-și aducă aminte și să cugete, își spuse, fără ironie, că această revoltă personală era un detaliu secundar. Că drama, dacă dramă era, se petrecea aiurea, în afară de el. Socotind cinstit, Adriana n-ar fi fost niciodată soția lui. El n-ar fi consimțit să facă din fetița aceea ingenuă o a doua Elisabeta Donciu, pierdută într-o căsnicie nici mai bună, nici mai rea decât toate căsniciile. La sfârșitul iubirii lor stăteau, ca o văpaie de aur și, cărbune, ultimele nopți din strada Cerbului și pe cenușa unor asemenea amintiri el știa bine că nu se clădesc niciodată căsnicii, ci doar legende uneori.

Își aminti că primise tocmai în dimineața aceea un plic din partea lui Viorin. Buimăcit de vestea logodnei Adrianei, uitase să-l deschidă. Era o invitație la un concert. Cello Viorin îi vorbise mai demult de o asociație pentru muzică de cameră, ce urma să se alcătuiască la București și care i-ar fi înscris în program câteva opere inedite. Gelu nu-l crezuse. Cu atât mai puțin cu cât numele instrumentiștilor erau dintre cele mai cunoscute, îl știa pe Viorin lăudăros, lipsit de relații personale, depreciat ca autor.

Totuși era adevărat. Invitația anunța precis crearea acelei asociații muzicale și anunța o serie de concerte într-o sală cunoscută prin caracterul ei sobru. Întâiul concert avea loc în chiar seara aceea. Gelu, care nu îndrăznea să se întoarcă în camera lui deșartă și voind să întârzie clipa în care se va găsi singur în casă, față în față cu durerea lui surprinsă, se duse acolo cu gândul de a se pierde în voia bună a sălii aceleia populate. Voia să vadă lume, să vorbească, să uite.

Îi făcu într-adevăr bine atmosfera de spectacol, cu public cunoscut de la alte concerte, cu femei frumoase, cu lumini scăzute. Absența femeii iubite era localizată: acolo, în fotoliu, lângă el, ar fi fost surâzătoare, calmă, cu mâinile albe lucind mat pe rochie.

Concertul lui Viorin trecea în a doua parte a programului. În pauză, Gelu îl căută în culise să-i spună bună seara și nu îl găsi. Se amestecă atunci în lumea din foaier, bucuros să asculte larma aceea scăzută de voci femeiești, râsete scurte, chemări. Într-un colț, lumea se îngrămădea în jurul unei mese, pe care se deschisese un registru, unde semna oricine voia să primească la vreme programele viitoarelor concerte.

Se apropie și el. Semnă și pe urmă, într-o doară, parcurse cu privirea pagina aceea, plină de iscălituri și adrese. “Câte femei!” gândi el. Ar fi vrut să rețină un nume, ar fi vrut să fixeze un gând. Ce Adriană ascunde între aceste nume străine o necunoscută chemare! Poate chiar femeia aceasta în negru, oprită singură în fața unui tablou și apăsând în mâini, nervoasă, o tabacheră mică de argint. Poate femeia aceastălaltă, rezemată ușor de umărul bărbatului în smoching, care îi spune ceva la ureche, ceva îndrăzneț și intim probabil, fiindcă ea surâde și clatină din cap, refuzând. Sau oricare din femeile tinere din jur, oricare din femeile acestea în rochii foșnitoare de mătase, cu surâsuri sclipitoare, cu priviri neatente, cu pași leneși, cu mâini albe.

Gândurile lui fură întrerupte de o melodie cunoscută. Nici un băgase de seamă când se sfârșise pauza, când se întorsese în sală la locul lui, când reîncepuse concertul… Și melodia aceasta pe care o știa, pe care o mai ascultase… Deschise programul intrigat: Cello Viorin – Suită pentru pian și mică orchestră, op. 16 (primă audiție).

Totuși cunoștea fraza aceea simplă, pe care pianul o repeta fără modulații, monoton, egal, în timp ce motivul muzical trecea de la violă la vioară, amplu, puternic. Ar fi vrut să urmărească jocul viorilor, dându-și seama că în el se desfășura linia principală a bucății, dar chemarea pianului îl ținea în loc. Ce sens personal aveau acele acorduri – patru, cinci – care se repetau la fel închise în aceeași frază? Vioara le acoperea vibratoare și totuși el le distingea chiar sub acest voal melodic suprapus, le aștepta să se limpezească și pe urmă le regăsea, aceleași simple, egale, ca patru pietre albe.

Închise. Ochii. Coardele se depărtau cu totul pentru el. Nesigure, dincolo de fruntariile sufletului: în mijlocul lor, ca în mijlocul unui cadru, acordurile pianului vibrau singure, stăpânitoare, fără mister. Le știa: erau ale lui. Le cântase mai de mult, într-o seară de decembrie, Adriana, la D… descifrând un manuscris vechi al lui Viorin. Cântecul pentru o plecare, cum se chema atunci, intra neschimbat în suita pentru orchestră. Cum de îl reconstituise Viorin, el care uitase de mult acel motiv și nu-l mai revăzuse niciodată?

S-ar fi spus că încă o dată întâmplarea așeza ea singură piesele unui miracol, care, sfârșit pentru totdeauna, își căuta deznodământul din urmă și îl găsea oportun în acea seară de concert. Viorin, care trecuse străin prin viața Adrianei, aducea tot el, fără de voie poate, ultimul mesaj.

ianuarie 1929—ianuarie 1931

Surse: https://ro.wikisource.org/wiki/Ora%C8%99ul_cu_salc%C3%A2mi