https://blog.revistaderecenzii.com/

— Trăiți! murmură ordonanța, cu o bucurie respectoasă când căpitanul Turcoman îi porunci să strângă de grabă toate catrafusele căci diseară pleacă amândoi acasă, în concediu.

Cele câteva ceasuri, până să pornească la Iași singurul tren, i se părură o veșnicie căpitanului care stătea pe ghimpi. Dorul și nerăbdarea îl chinuiau. Astfel tresări de mulțumire când locotenentul Cojocel veni să-i țină de urât înainte de plecare. Mai ales că locotenentul avea să-l și înlocuiască până la întoarcere.

— Mor de nerăbdare, mărturisi Turcoman cu ochii muiați în lacrămi de emoție. S-a isprăvit… Șapte luni de zile nici n-am știut ce-i dorul, și acuma mă topesc… Aș zbura, mi-aș da jumătate din viață, numai să mă văz c-o clipă mai curând acasă…

Locotenentul zâmbi.

— Dar dacă nu venea concediul? Ce se făcea dorul?…

— Dacă nu venea? O, atunci nici nu se năștea poate… Tu mă știi, că doar împreună am fost în înaintare, în retragere, în toate mizeriile și toate clipele de înălțare, puține, nu-i vorba… în mijlocul tuturor primejdiilor mi-am păstrat veselia și calmul. Mi-e drag războiul ca o fată mare, de ce-aș tăgădui. Sunt doar militar de meserie și meseria mi-am ales din iubire. Am dat și dovezi, adăogă puțin mai domol, parcă s-ar fi sfiit.

— Slavă Domnului, ai luat printre cei dintâi „Mihai-Viteazul” — zise Cojocel cu o admirație sinceră care-i aprinse toată fața.

Căpitanul se zăpăci o clipă. Își dădea seama în sufletul său că faptele lui merită un cuvânt bun, dar totuși laudele îl rușinau. S-a bătut bine, a făcut acte de îndrăzneală, care au salvat de câteva ori situații crezute pierdute, dar toate acestea el le considera lucruri naturale, pe care trebuia să le facă, dacă norocul l-a pus în poziția să le poată face. Urmă, după o scurtă șovăire, făcând un gest cu mâna, ca și când ar fi vrut să înlăture vorbele locotenentului:

— Nu de-aceea… nu… Vroiam să zic numai că, dacă aș mai fi pe front, nici n-aș fi avut vreme să mă gândesc la viața cealaltă, aceea unde nu bat tunurile și mitralierele. În fața primejdiei gândurile se concentrează fără să vrei… Dar acuma suntem în repaos, linia de foc e depărtișor… Nici nu mai auzim bubuiturile aducătoare de moarte. Ne-am întors în lumea obișnuită și îndată s-au redeșteptat dorințele…

Scoase ceasul. Mai era.

— Toată vremea stau cu ceasul în mână. Minutele se târăsc ca secolele…

— Ferice de tine, rosti locotenentul clătinând din cap. Te invidiez. Eu degeaba aș căpăta concediu. N-aș avea unde merge. Casa mea e dincolo… Cine știe ce liftă se lăfăiește acuma într-însa… Bah! O să ne vie și nouă rândul…

Când sosi vremea, Cojocel îl petrecu până la gară. Era seară. Țârâia. Noroiul clefăia subt pașii grăbiți. Întunerecul era des și trist, străbătând până-n suflete.

Gara gemea numai de ostași. Două lămpi se sugrumau în beznă. Oamenii, umblând grăbiți, cu fețele îngândurate, păreau niște stafii.

— Ei, acuma te las, zise Cojocel, strângându-i mâna cu căldură. Mergi sănătos! Dar ia seama să nu te mănânce păduchii, c-am auzit că bântuie cumplit…

Zâmbiră amândoi, privindu-se drept în ochi, prietenește.

— Dacă nu m-au mâncat ele gloanțele și schijele nemțești și ungurești!… murmură căpitanul. De mine nici dracul nu se leagă…

Trenul intră în gară scârțâind și pufăind rupt de oboseală. Era lung de nici nu i se vedea sfârșitul. Și toate vagoanele tixite ca niște butoaie cu pește. Turcoman se urcă într-un vagon de ofițeri, la întâmplare, cu ordonanța după el, cu bagajele. Pe coridor însă dormeau, prăpădiți, pe jos, soldați fără număr, davalma, unul peste altul, parc-ar fi fost cadavre. Ordonanța izbuti să așeze lada într-un compartiment.

— Rămâi și tu pe-aici, cum îi putea… Ce să facem? îi zise căpitanul.

În compartiment erau vreo nouă ofițeri ruși, care dormeau încolăciți, întocmai ca și soldații afară pe coridor. O duhoare cumplită de sudoare stăpânea, cu toată că geamurile erau toate sparte, iar ușile deschise vraiște. Turcoman se coborî pe peron să-și treacă urâtul plimbându-se până să plece trenul. Îmbulzeala din vagon îl răcorise puțin, dar nerăbdarea-i de a ajunge acasă rămase aceiași, nepotolită. Plimbându-se se gândi numai acasă, închipuindu-și cum o să-i sară de gât mama lui bătrână, cum o să tremure barba căruntă a tatălui său când îi va vedea decorațiile, el care-i așa de mândru și ține atât de mult la cinstea neamului, și care cu patru zeci de ani în urmă s-a întors de la Plevna cu un glonte în coapsă și o cruce rusească pe piept — în mijlocul acestora însă îi răsunară deodată cuvintele locotenentului: „Să nu te mănânce păduchii!” Zâmbi iar, dar totuși îi veniră în minte îndată toate veștile ce le aduceau din țară oamenii, că pretutindeni bântuie molima păduchilor și oamenii pier ca muștele, că nu există leac împotriva lor… O fi multe exagerări, se gândi dânsul, adăogându-și că și pe front sunt destui, soldații în tranșee îi vânează toată ziua și-i numără și fac glume pe seama lor…

Sirena gemu prelung. Trenul se smuci brusc, ca un cal care vrea să ia repede în piept o povară mare. Căpitanul Turcoman se agăță din mers pe scara vagonului.

Gândindu-se la duhoarea și vălmășeala din compartiment, mai stătu pe scară o bucată bună de vreme, privind în întunerecul din care nu se desprindea nimic din țară, pe care îl punctau din când în când mii de scântei roșii care se legănau speriate puțin și apoi se stingeau ca niște globulețe electrice sparte brusc. Vântul umed i se strecura în oase, stăruitor. Se urcă.

Dădu la o parte niște picioare adormite și-și făcu puțin loc pe bancă, tocmai atâta cât să poată sta. Chiar lângă dânsul, un rus bărbos, cu nasul foarte gros și cu gura căscată, în care se vedeau niște dinți albi lucitori, chiar în lumina moartă din compartiment, sforăia cumplit, urcând și, coborând game întregi. Turcoman ascultă sforăitul, încercă să adoarmă, nu izbuti. Atunci văzu că în fața lui un rus nu doarme, ci se zvârcolește mereu, când furios, când mai domol. Era un om tânăr, tuns până la piele, cu o față rotundă ca o lună și cu o expresie extrem de blândă și de copilăroasă. Căpitanul se uită la dânsul cu simpatie, ca și când l-ar fi compătimit că nu poate dormi. Rusul răspunse cu un zâmbet larg, care-i lumină toată fața, scărpinându-se deodată mai vijelios și bombănind ceva. În clipa următoare apoi își scoase tunica, se sculă în picioare, se apropie de lumină și începu a o cerceta cu mare băgare de seamă, strivind din când în când între unghii. După un răstimp se opri, se uită la Turcoman și zise ceva, arătând cu degetul la el. Căpitanul nu înțelegea, dar răspunse tot zâmbind, cu vorba pe care o rostea toată Moldova pe atunci:

— Niet…

Rusul râse larg, boscorodi iar și urmă să-și cerceteze tunica, și pe urmă să-și mai vază și cămașa.

Când se așeză iar, Turcoman vru să închidă ochii, dar deodată zări pe mâneca mantalei un punct: alb ce se mișca încet, greoi și liniștit. Sări drept în picioare, parcă l-ar fi înțepat cu un fir înroșit. Se uită la mânecă mai bine, în lumină. Era un păduche. Se cutremură fără să vrea. Îl scutură jos și-l călcă, în vreme ce rusul râse subțire, zicând cine știe ce cu un glas în care parcă era o bucurie. Căpitanul însă nu se mai așeză, jos. Ieși pe coridor, în capul scării.

— Exagerarea e o copilărie, își zise dânsul gândindu-se. Ei și Slavă Domnului, franci să am câți am văzut de când a început războiul. Nu se poate răzbi fără păduchi, degeaba… Ce tot îmi fac sânge rău..

Cu toate acestea simțea pe tot corpul ca și când i-ar furnica ceva, sute, poate mii de lighioane. Nu voia să dea importanță și totuși senzația rămânea scârboasă, plictisitoare și neliniștitoare. Soldații oftau prin somn sau sforăiau. Ochii i se obișnuiră cu întunerecul. Îi auzea cum se scarpină câte unul cu furie, parc-ar vrea să-și rupă pielea sau măcar hainele. Și iar simțea și dânsul cum i se plimbă parcă pe piept, între spate, pe picioare, pe brațe… în cele din urmă aprinse un chibrit, să vază ce este… Nu era nimic.

— Închipuiri… Parc-aș fi copil sau muiere! își zise dânsul privind iarăși în întunerecul punctat mereu de scânteile locomotivei. Apoi, în ritmul boncănitului roatelor de oțel, murmură de multe ori scandat: Prostii… prostii… prostii…

Și totuși iar simțea senzația aceea enervantă. Pielea i se zbârlea și i se cutremura mereu. Îl cuprindea groaza numai gândindu-se. În viața lui n-a putut suferi insectele. A fost de o sensibilitate feciorelnică. Un purice nu-l lăsa să se odihnească toată noaptea. Aceasta și-a păstrat-o și în război. A făcut ce-a făcut, a rămas curat totdeauna, ferit de lighioane… Și tocmai acuma? Râse în sine, dar totuși fără să vrea se scărpină între spete frecându-și spinarea de ușciorul ușii vagonului…

Târziu, oboseala îl copleși. Se târî, printre corpurile de soldați pierdute de somn, în compartiment. Rusul cu păduchii sforăia ușor, cu fața în sus, cu capul și fața înflorite de sudoare. Căpitanul Turcoman își făcu iarăși loc, se așeză, își întinse picioarele subt canapeaua din față, hotărât să nu adoarmă de frica lighioanelor. Prin creieri îi trecură deavalma gânduri de pe front, de-acasă, din copilărie… O pestrițătură caldă, moleșitoare… Ochii i se închiseră fără să bage de seamă…

Când se trezi era ziuă, un soare sărăcuț, fricos. Dar în compartiment toți dormeau încă potoliți nemișcați, ca niște morți, încât îți făcea groază nemișcarea aceasta.

Turcoman sări speriat, parcă i-ar fi fost rușine că l-a doborât somnul. Ieși repede în coridor. Și aici soldații, ruși amestecați deavalma cu români, dormeau nemișcați, suflând greu. Zări și pe ordonanța lui, în capătul coridorului, ghemuit, îmbrățișând cu grije o lădiță ce nu încăpuse în compartiment, dormind dus.

Se duse iar la ușa vagonului care rămăsese deschisă și se balansa în mersul trenului. Simțul cela greu de aseară nu-l părăsise. Dar acum era hotărât să sfârșească, să se convingă. Își scoase mantaua, o cercetă amănunțit pe față, pe dos, prin toate îndoiturile și tiviturile. Nimic. O agăță într-o țâțână. Își scoase tunica. O cercetă. Nimic. Își cercetă cămașa, pantalonii, până și chipiul. Nimic. Răsuflă ușurat:

— Slavă Domnului… știam eu că-i închipuire…

De altfel nu-i întâia oară… De câte ori am auzit sau am văzut lighioane, am avut pe urmă ceasuri întregi impresia că mă mănâncă…

Trenul mergea foarte încet. Se oprea ceasuri prin halte neînsemnate, uneori chiar în mijlocul câmpului, pufnea aprig, slobozea nouri uriași de fum și totuși de abia se târa. Turcoman însă a mers de-acuma liniștit. În stații se dădea jos, se plimba pe peron, printre oamenii îngrijorați, grăbiți. Totuși pretutindeni vedea oameni care se păducheau în câte-un colț și fura parcă în treacăt vorbe ciudate, în care veșnic reveneau păduchii…

Într-o gară mai mărișoară, unde stătuse aproape două ceasuri, întâlni un prieten, civil, administrator de plasă de prin împrejurimi. De la cele dintâi vorbe izbucni:

— Murim, dragul meu… ne prăpădim. Am sate întregi pustiite de păduchi… E cumplit… Urgia lui „Dumnezeu… Nu s-a mai pomenit așa ceva. Și niciun leac, nicio apărare… Doctorii sunt secerați ca și țiganii din bordeiele cele mai ticăloase… Degeaba toate încercările… Ne-au invadat dușmanii cei mai cumpliți, pe care nu-i poți potoli nici cu tunuri, nici cu muniții…

Vieți omenești cer vrăjmașii aceștia, multe, zeci de mii, poate sute de mii…

Căpitanul Turcoman încercă să observe că poate se mai și exagerează, că poate e ceva trecător. Dar prietenul îi povesti repede zeci de cazuri, îi pomeni nume cunoscute care s-au stins fără putință de ajutor. Avea o groază cumplită, sinceră în vorbă și înfățișare, cu toate că Turcoman îl știuse o fire veselă, chiar ușuratecă.

— Războiul e suferință, fără îndoială,. Își zise căpitanul mai pe urmă, în tren, gândindu-se la vorbele administratorului. Toți suferim, unii într-un fel, alții într-alt fel…

Totuși în inimă îi intrase un cui, care-i mai astâmpărase bucuria. Mai ales îl îngrijeau părinții, să nu cază cumva și ei pradă molimei în zăpăceala generală. Venirea lui are să-i întărească și să-i încurajeze de altfel…

După amiazi ajunse la Iași… Inima îi tremura de fericire și i se strânse ca un puișor speriat. Trenul se opri în gară extenuat.

Gara era un vălmășag cumplit de oameni și de murdărie. Coji de semințe de dovleac pretutindeni, soldați nenumărați, încărcați sau fără nicio treabă. Peronul era tixit. Glasurile se amestecau într-un tărăboi asurzitor. Dar pe lângă pereți și pe lângă stâlpi muscali în uniforme dormeau…

Pe Turcoman zăpăceala aceasta îl durea. Stătu lângă un stâlp, la picioarele căruia dormeau duși și liniștiți câțiva militari ruși, să aștepte până ce ordonanța îi va coborî bagajele. Îi făcu rău ceea ce-i vedeau ochii. Era uluit… Unde e lașul de odinioară, liniștit, tihnit, curat? Rușii lângă el respirau atât de greu încât îi auzea în tot vălmășagul cela de gălăgie. Se uită la dânșii cu scârbă și milă. Dar deodată tresări. Gulerul mantalei unuia era aproape alb și albeața mișca încet greoi ca un furnicar… înțelese: erau păduchi… se uită fără să vrea și la ceilalți. Pe toți pete albe… câte mii o fi fost, câte mii?

Se îngrozi… Iată deci adevărul!… Ne mănâncă păduchii cu adevărat…

Pe jos, pe asfaltul peronului, printre sâmburii de dovleci, văzu de asemenea mișcându-se o linie albă… Păduchi… E îngrozitor…

Închise ochii. I se părea că toată lumea e cuprinsă de păduchi… Îi vedea parcă mari, uriași, mișcând alene picioarele multe, de abia târându-și pântecele late, scârboase…

Îl cuprinse o frică stranie, pe care n-a simțit-o niciodată în cele mai crâncene lupte… I se păru că i se urcă pe cizme, pe haine, că-l înfășoară în lanțurile lor de picioare și pântece îngrozitoare. Și totuși nu se putea mișca din loc…

— Vino băiete, că nu mai pot, murmură către ordonanța ce venea încărcat. Haidem, să ieșim d-aici, din iadul acesta murdar.

În trăsură se mai potoli. De-acu în câteva minute e acasă.. Of, ce ușurare!… Coșul era ridicat; nu vedea nimic. Nici nu voia să vază. Acuma parcă-i era frică să nu dea cu ochii de ceva ca că-i tremure iarăși inima. Stătu strâns în fundul birjei, cu ochii închiși, numărând clipele, căutând să ghicească străzile pe unde trece trăsura. Voia să-și alunge din minte îngrijorarea. Ce-i pasă lui că alții suferă? Are câteva zile de fericire în față, trebuie să le exploateze. El cât a suferit pe când alții huzureau?

Nici nu-și dădu astfel seama cum se pomeni acasă, în brațele mamei sale bătrâne care-i luase capul între mâini și-l săruta nesățioasă pe păr, pe frunte, pe obraji, plângând și murmurând neîncetat.

— Dragul mamii… viteazul mamii drag…

Tatăl său privea mișcat, cu fața luminată de un zâmbet de bucurie mare, cu barba albă tremurând, bătând din palme din când în când și zicând cu un glas muiat de lacrămi:

— Destul… Ei… Măi lasă-l… Uite, Doamne, cum s-a vârtoșit băiatul. Destul!…

În cele din urmă îl smulse din brațele bătrânei, îi strânse mâna privindu-l drept în ochi, vrând să păstreze o demnitate gravă și mută. Dar în clipa următoare uită tot, îl cuprinse în brațe și izbucni într-un hohot de plâns…

Vreun sfert de ceas trecu numai cu interjecții de emoții și de bucurie. Pe urmă se mulcomiră toți trei, iar bătrânul pomeni să-i aducă ceva să se desmorțească băiatul. Mama alergă, deși ar fi vrut să stea să-l descoase la repezeală de tot ce-a pățit în atâtea luni de primejdii.

— Întâi să te odinești, să te faci comod, să-ți vii în fire și apoi să ne povestești tot, zi cu zi, ceas cu ceas! hotărî tatăl.

— Stai, stai, nu începe până nu vin și eu! strigă mama care intrase după zahamiță.

De-abia acuma bătrânul se puse să-l examineze mai bine. Văzându-i decorațiile, se sculă în picioare, solemn.

— Ei, iaca, mie nici nu mai e nevoie să-mi povestești nimic… Alea din piept mi-au spus tot… Bravo! De-acu pot să mor liniștit!… Așa te-am vrut…

Totuși când mama sosi cu ceaiul aburind și când Turcoman începu, în fraze repezi, să schițeze crâmpeiele de război pe care le-a trăit, bătrânul își uită mereu-mereu țigara, încât trebui s-o aprinză de vreo câteva ori și în cele din urmă s-o arunce necăjit că-i proastă.

Dar în sfârșit veni vremea cinei, apoi vremea culcării.

— Să nu uităm, zise bătrânul, că băiatul a îndurat destule. Eu știu ce-i războiul… Acuma să-l lăsăm să se odihnească.

Odaia lui era păstrată întocmai cum o lăsase. Părinții lui îl conduse, mama singură îi făcuse patul, îngrijise de toate.

— Vezi, ce egoist m-am făcut, le zice Turcoman, cu un glas parcă le-ar fi cerut iertare. Am torăit numai despre mine și nici nu v-am întrebat câte-ați suferit d-voastră?

— Am suferit, dar ce-are a face cu greutățile voastre, murmură bătrânul.

Mama însă, cuprinsă parcă de-o îngrijorare mare, începu să se plângă.

— Ne mănâncă, păduchii, bradul mamii drag… Ce-i aici să ferească Dumnezeu pe toată lumea… Cu miile se prăpădesc și leac nu-i. Vai de sufletul nostru…

Încotro te-ntorci numai de ei dai… Ne prăpădesc, și ne omoară…

Turcoman avu o înfiorare. Bătrânul păru a o fi simțit, căci interveni:

— Aș, nu te uita la femei… Ele-s fricoase… De, boale de război. Omul se ferește, se păzește și trece.

— Să te păzești, dragul mamii, să ai mare grije, adăogă mama înfricoșată.

Turcoman rămase singur, căzu pe gânduri o clipă… Dar apoi își reveni repede.

— Bah, parcă-s copil! Cum aud de păduchi, cum mă moleșesc. Am devenit chiar ridicol!

Își așeză revolverul pe mescioara de noapte, își potrivi puțin prin casă lucrurile. Căldura din odaie îl cuprinse în brațele ei moi. Se simțea fericit. O, de câte ori n-a văzut el în suflet odăița aceasta, cu pătuceanul curat, cu lumina dulce în clipele când ațipea pe câmpuri sau prin cine știe ce corturi și noroaie. Becurile luminau vioaie odaia, împrăștiind parcă o dragoste de viață care-i pătrundea în toate fibrele. De-abia aici își dădea seama ce înseamnă viața și în același timp ce urâtă e moartea.

Stătu în mijlocul odăii, cu brațele încrucișate pe piept, cu ochii în lumina electrică, sorbind-o și dându-și vânt gândurilor. Cum nu i-a fost frică de moarte niciodată? Iată, acuma își aduce aminte că niciodată nu s-a gândit la moarte. În încăierările cele mai crâncene se gândea la toate-n lume, numai la moarte nu. Își amintea cum într-un atac cu baionete, în mijlocul prăbușirii generale, își ferea mereu capul ca să nu-l lovească vreun pat de pușcă și cum se gândea într-una numai să nu rămână șchiop. Acuma se spăimânta gândindu-se de câte ori l-a împrejmuit moartea, de câte ori viața-i atârna numai de-un fir de păr… Azi, dacă întâmplarea nu l-ar fi ferit, ar zăcea poate în cine știe ce noroi, fără un semn la căpătâi…

Îl cuprinse brusc o groază de moarte. Se cutremură și începu să umble de ici-colo. Zâmbi:

— Dac-ar fi așa, nimeni n-ar mai pleca la război… Asta-i lașitate… La-și-ta-te!… Parcă nu tot trebuie să mori odată și odată?

Dar în suflet groaza îi rămase, gonindu-i toate gândurile generoase, învârtindu-i în creier numai crâmpeie de frică. Nu mai voia să moară. Trebuie să trăiască… Viața e atât de frumoasă! Trebuie, trebuie să trăiască! îi tremura inima. În suflet i se ivi un chip drăgălaș:

— Dina! șopti dânsul înfrigurat.

Era o fată blândă și dulce. Nu erau logodiți și totuși în adâncul inimei Dina stăpânea suverană. Mâine dimineață o va revedea!… Cum are să se bucure!… Dac-ar fi murit, n-ar mai fi văzut-o niciodată… Cum să moară? Nu se poate să moară!

Îi râdea inima de plăcerea vieții.

Se dezbrăcă încet, vesel, cu toate gândurile la ziua de mâine, la Dina, la viață. Se apropie de pat, își aruncă ochii pe așternutul ca zăpada. Apoi deodată încremeni. Pe pernă, într-un colț, un punct cenușiu, nemișcat și totuși amenințător.

— Ce-i asta?

Se uită. Erau trei păduchi, strânși grămadă, puși parcă înadins la pândă. Cum se uita la ei, lui Turcoman i se părea că că-l sfidează. Se repezi nebunește și-i strivi cu greață.

— De unde? De unde? se căzni dânsul răsturnând tot patul, căutând cearceafele, plapoma, pernele.

Dar nu mai găsi nimic. În cele din urmă râse. Atâta groază pentru nimic. I-o fi adus chiar el că doar a călătorit împreună cu milioane de asemenea lighioane. Ce trebuie să se gândească numai decât la cine știe ce?

Dimineața se sculă devreme. Voia să plece îndată la Dina. Cel dintâi drum să-l facă la ea… Îmbrăcându-se îi căzură ochii iar pe pat și deodată iar încremeni. Pe pernă, în același loc, zări iarăși punctul cenușiu. Acuma însă parcă păduchii se lingeau pe bot, parcă râdeau batjocoritor spre dânsul.

— Mă urmăresc lighioanele! murmură el, simțind deodată o căldură tăioasă în tot corpul.

Îi strivi însă iarăși.

Dar nu mai putea sta în odaie. Se înăbușea, îl cuprinse o frică ciudată, ca și când o mână nevăzută l-ar fi înșfăcat de gât cu furie să-l zugrume. Vrea aer și scăpare de groaza care-l înlănțuiește ca pe-o babă idioată.

Ieși încet în curtea largă, care vara era o adevărată grădină, iar acuma părea murdară din pricina zăpezii înghețate și topite și înnoroiate. Respiră lung și sorbi din ochi lumea care-i era acuma nespus de dragă și pentru care simțea o teamă cumplită. Aerul însă era greu, plin de umezeală; nourii pluteau jos și dintr-înșii se scurgea o ceață nevăzută care însă îi apăsa pieptul ca o povară. Ordonanța, în fundul curții îi curăța hainele fluierând bucuros și încetând brusc văzându-l. Turcoman vru să-i vorbească, sperând să-i fure ceva din veselie. Îi zise însă morocănos:

— Ei, să bagi de seamă, băiete, cu hainele…

— Trăiți, don’ căpitan, am găsit destule lighioane…

Turcoman se înfurie, dar nu răspunse. Simțea că-l strânge ceva de gât și ieși pe poartă în stradă să plece prin oraș să-și alunge din creier gândurile apăsătoare.

Orașul dormea ca un bolnav, de-abia respirând. Ici-colo câte-un fum subțire fâlfâia greoi din coșuri. Gara, cu nenumărate vagoane înșirate de-a valma…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83duchii