https://blog.revistaderecenzii.com/
Viaţa a făcut ca să fiu singurul copil la părinţi. Şi să ne fim aproape mai tot timpul, chiar şi când nu locuiam împreună. Aşa că atunci când am construit casa mea actuală, am prevăzut în proiect o cameră specială pentru bătrîneţile lor. Să fie lângă mine şi să pot avea grijă de ei fără să consum timp şi efort făcând „naveta” la ei acasă.
În acest moment, sunt doi ani şi jumătate de când părinţii mei locuiesc la mine acasă. Mama a are 86 de ani, iar tata împlineşte 90 în acest noiembrie. Chiar dacă cu greutate, amândoi se deplasează prin casă şi grădină, sunt activi, alerţi, ba chiar independenţi pe termen scurt, de câteva zile.
Sunt o fericită pentru că niciunul nu este imobilizat la pat, că nu au probleme majore de sănătate, dar cu toate acestea, uneori, simt că mi-e tare greu şi că îmi pierd răbdarea cu ei…
Şi într-un astfel de moment (pentru că aşa cum am mai spus, nimic nu este întâmplător în viaţă), am găsit pe net acest text care m-a remontat psihic, ba chiar m-a făcut să mă simt ruşinată de puseurile mele de intoleranţă şi lipsă de răbdare …
„Când părinţii îmbătrânesc, permite-le să facă acest lucru cu aceeaşi dragoste cu care ei ţi-au permis să creşti. Lasă-i să vorbească şi să repete la nesfârşit aceleaşi poveşti cu aceeaşi răbdare şi interes cu care ei ţi le-au ascultat pe ale tale în copilărie… sprijină-i să depăşească greutăţile vieţii la fel cum ei te-au ajutat cândva să treci peste ale tale… ajută-i să socializeze aşa cum şi tu ai avut sprijinul lor să nu te izolezi… permite-le să se bucure de lucrurile mărunte dar importante pentru ei, aducându-ţi aminte de toate surprizele, cadourile şi lucrurile pe care le făceau pentru tine… lasă-i să greşească, aşa cum şi tu ai greşit de atât de multe ori fără ca ei să te facă să te simţi rău, corectându-te. Ai răbdare cu paşii lor înceţi şi şovăitori, aşa cum şi ei au avut grijă de ai tăi. Şi mai ales, încearcă să îi faci fericiţi în această ultimă etapă a vieţii, dându-le mâna ca să parcurgă cărarea rămasă, aşa cum şi ei ţi-au dat-o ca să parcurgi începutul ei…”
Oare de ce nu m-am gândit singură la aceste lucruri şi a trebuit să le citesc scrise de altcineva?