https://blog.revistaderecenzii.com

În portul Kavalei, de pe coastele Archipelagului — până nu se pomenea de vase cu abur — într-o dimineață se pregătea o corabie mare, încărcată cu mărfuri și cu mulți călători, să pornească spre coastele de răsărit, la Iafa, în Asia Mică.

Între călătorii aceia, se afla și unul Iusuf, un negustoraș, mergând la Ierusalim după daraveri. Omul se suise de cu vreme pe corabie, să-și găsească loc bun și se așezase jos turcește, pe chilimul lui, mai la o parte, ca să nu stea în drumul corăbierilor, cari umblau de colo până colo serta-ferta, strângând fringhiile și-ntinzând pânzele, ca pe orce vas când mai sunt câteva clipe până să pornească dezlegat în largul apelor.

Iusuf sta liniștit și trăgea ciubuc, cu gândul pe de o parte la drumul lung ce-l avea de făcut, pe de alta la casa pe care și-o părăsea de nevoie… Când erau toate aproape gata, și căpitanul se suia la locul său, să dea semn de plecare, s-aude de pe mal, pân zgomotul și forfoteala mulțimii de lume — unii cu treabă, alții numai așa gură-cască, precum e-n orce port la sosirea și plecarea unui vas mare — s-aude un glas strigând:

— Iusuf! Iusuf! unde-i Iusuf?

Și până să se ridice Iusuf, să vază dacă pe el îl cheamă, și cine, iacătă trece peste punte în corabie, gâfâind de alergătură, cu un sac în spinare, Aron, un ovrei negustor, vecin cunoscut al lui.

— Bine că te găsesc, dragă Iusuf, zice Aron; tot mergi tu la Ierusalim; fă-mi, te rog, o bunătate frățească… Uite sacul ăsta cu niște haine — nu-i greu; nici douăzeci de oca — să-l duci lui frate-meu Șumen… știi unde șade… Vrei?

— De ce să nu vreau? a zis Iusuf; nu-l duc în spinare; pe corabie e destul loc; de la Iafa la Ierusalim, tot o să iau or cămilă, or catâr, cum mi-o veni mai bine la-ndemână… ți-l duc bucuros.

— Și să-i zici lui Șumen, dar să nu uiți! că numaidecât să facă păcum i-am scris eu cu hainele astea rămase de la tata… și…

Ar fi vrut Aron să mai spuie ceva, dacă nu-ncepea să se legene corabia de plecare; a lăsat sacul lângă Iusuf și a sărit repede afară pe mal. A pornit vasul cu pânzele umflate, și până s-a depărtat bine, încă mai auzea Iusuf glasul lui Aron:

— Păstrează-l binel să nu mi-l prăpădești!

Seara, i-a prins bine călătorului sacul prietenului; l-a pus căpătâi și, fiind marea liniștită, a dormit odihnit până la ziuă; dar toată noaptea a visat că mânca lucru sărat — firește, răsuflând aerul mării.

Când s-a deșteptat, a simțit mare poftă de mâncare, și iar i s-a părut că-i miroase a sărătură. A băut o cafea, a tras ciubuc; parcă i s-a mai potolit foamea, și s-a tolănit iar cu capul pe sac. După ce a stat puțin așa, se ridică iar…

„Bre — zice în gândul lui — eu am mai umblat pe mare, dar așa miros plăcut de sărâtură!… ce să fie asta?”

Când se pleacă să-și strângă chilimul și căpătâiul, simte miros și mai tare; apropie nasul de sac și-nțelege sigur că din sac iese ce iese… Deznoada sfoara și desface; când colo, peste ce dă? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu pastramă trufanda.

„Al dracului șarlatanul de Aron!… ca să nu mă-ndemn să gust o bucățică din pastrama lui, m-a mințit că sunt haine.”

Și gândind astfel, i-a lăsat gura apă… A scos din brâu cuțitașul, din legătura lui o bucată de pâine, și din sac o halcă de pastramă. A tăiat o felie… a gustat… Strașnică aromă! A mâncat Iusuf frumos, și a legat sacul la loc.

Din pricină că a-ntâlnit și vânturi în potrivă, ba de vreo câteva ori chiar furtuni, a umblat corabia mai bine de o lună până la Iafa. În vremea asta, Iusuf, care se spurcase la lucru bun, a tot dezlegat sacul și a mîncat; ba, a mai și vândut, cu paralâcul și cu bucata, să nu mai stea să cântărească, la alți călători, cari nu sufereau și puteau să mănânce pe mare; și, firește, marfă bună, năvală mare; așa că, încet-încet, i-a tot scăzut căpătâiul, și când a ajuns la Iafa mai rămăsese-n sac numai frumusețea aceea de miros.

De la Iafa, s-a luat Iusuf cu mai mulți călători, și au mers pe catâri până la Ierusalim. Pe drum, i-a dat unul și altul să guste din pastrama lor…

— Ei! zice Iusuf, pastramă ce-am avut eu pe corabie, de la noi, de la Kavalal aia pastramă!… Ia, mă rog, poftiți dv. de vedeți numa ce aromă frumoasă! (și le da sacul pe la nas). Păcat că nu mi-a mai rămas! să fi văzut!… și fragedă… și grasă… o bunătate! așa pastramă, zic și eu…

Ajungând la Ierusalim, s-a gândit Iusuf:

— Ce să mai mă duc la Șumen cu sacul gol? Frate-său, Aron, or din nebăgare de seamă, de degrabă, a luat un sac cu pastramă, în locul sacului cu haine; or că, de calic, să nu mă lăcomesc, m-a mințit. Orcum, am mâncat-o? am mâncat-o: o să i-o plătesc cinstit omului când m-oi întoarce la Kavala, și atâta tot… Nu mai mă duc la Șumen! Și s-a dus să-și vază de daraverile negustoriei lui. După ce și le-a isprăvit, s-a-ntors înapoi la Iafa, acolo s-a suit pe altă corabie și a pornit înapoi spre casă. Pe drum, mânca din pastrama altora, dar mirosea sacul lui Aron, și mereu, la toți călătorii:

— Ei! pastramă, dacă vreți, să poftiți la noi, la Kavala! — acolo pastramă!… E mai ales unul, Aron, un prieten al meu, face strașnică… la vedeți numa ce frumusețe de aromă!… Geaba! ca la noi, la Kavala, pastramă!…

Și, seara, se culca cu capul pe sacul lui Aron și visa noaptea că mănâncă sărătură; iar dimineața când se scula, își mirosea căpătâiul, și gândea:

„Cum ajung la Kavala, drept la Aron mă duc, după pastramă; să o fac eu, crestată și pârlită la spuză, ușor, să nu-și scoată sarea…”

Și-i lăsa gura apă lui Iusuf.

Cum coboară pe pământ la Kavala, să fi zis c-a dat în bobi! pe cine vede întâi?… pe prietenul Aron — parcă știa că sosește și-l aștepta cu patru ochi.

— Bre, Aroane, de ce ești șarlatan și mă minți că-n sac sunt haine vechi de la tată-tău?… de frică să nu ciupesc din pastramă…

Aron s-a făcut odată galben, și, cuprins ca de un fior, d-abia a putui băigui:

— Ce? ce?

— Câte ocale era în sac, bre?…

Dar Aron mai rău:

— Ce? ce?

— …Că, să spun drept, ca om cinstit ce mă știi… eu… pe drum… ți-am mâncat pastrama toată, și…

Dar Aron țipă o dată și-ncepe să se plesnească peste ochi cu palmele, să se bată cu pumnii-n cap, să-și smulgă barba și perciunii; se vaită și urlă, ca de cine știe ce nenorocire grozavă.

— Ce urli, bre, așa, și faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ți le plătesc pân’ la para.

Aș! ovreiul cade jos, se tăvălește, bătându-se cu fruntea de țărână și urlând mai tare, parcă-i ieșit din minți.

— Bine, bre, ți le plătesc; n-auzi?

Se scoală ovreiul de jos, apucat ca de turbă, îl înhață de piept pe Iusuf, și, haide, techer-mecher cu el, la cadiu, la judecată!

Cadiul face cercetare cum a mers pricina.

Iusuf spune tot cum s-a-ntâmplat: că el, întâi, a crezut că sunt haine; că, pe urmă, după aromă, a descoperit șmecheria, și a găsit în sac pastramă de oaie, și, ca omul, la drum lung, s-a-ndemnat și… a mâncat-o; dar el, negustor cinstit, nu tăgăduiește, și se dă dator să plătească până la para.

În vremea asta, Aron se jelește mereu smulgându-se de barbă:

— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduiește și se dă dator să-ți plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?… ai?…

— Să plătească? urlă ovreiul… să plătească?… ce să plătească?… pe tată?… poate el să plătească pe tată?

— Care tată, bre? întreabă Iusuf.

— Tata meu!

— Care tată, bre? întreabă cadiul.

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit… și Iusuf l-a mâncat.

— Pe cine l-am mâncat, bre?

— Pe tată!

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?

— Când a fost pe corabie…

— A fost tat-tău cu mine pe corabie?

— A fost!

— Și l-am mâncat?… eu?

— Tu! tu!

— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi că e nebun ovreiul?

— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată!

— Mai spune o dată: care tată?

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!… parcă n-am spus?

— Apoi de, efendi! zice Iusuf.

— Carnaxi! nu mai zbierați, strigă cadiul… Stați, că nu mai înțeleg nimic!… Bine, nu zici tu că tat-tău a murit?

— A murit!

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?

— A umblat!

— După ce a murit?

— După!

— Cum, bre?

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească… și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă…

Iusuf s-a-ngălbenit deodată și s-a apucat cu mâinile de pântece.

— …și — a urmat jelindu-se Aron — m-am gândit, de ce să nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac și i-am dat lui… să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngroape acolo, că el a știut… Și el a mâncat pe drum pe tată!… Ce fac eu acuma?

Când le-a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput și el să se bată cu pumnii-n cap și-n pântece, și să se vaite:

— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce mă fac eu acuma?

— Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron.

— N-ai zis tu că sunt haine?

— Și parcă trebuia să le mănânci?

— De ce nu mi-ai spus drept, că e tat-tău?

Și iar ovreiul, vei! și turcul, aman! Cadiul, ascultându-le toate, a zis:

— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după lume, cu fel de fel de pricini; dar încă așa nebuni și așa pricină ciudată nu mi s-a mai înfățișat… Asta… să aveți răbdare… că trebuie să chibzuiesc mai adânc!…

Și, după ce a chibzuit și iar a chibzuit adânc, a hotărât ca:

Turcul să plătească ovreiului, pe prețul zilei, douăzeci de ocale pastramă prima, pe care i le-a mâncat; iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire, fiindcă l-a-nșelat dându-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, și nu pastramă adevărată de oaie, ci de ovrei.

Și pe urmă, cu o vorbă scurtă turcească, i-a dat afară p-amândoi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Pastram%C4%83_trufanda