https://blog.revistaderecenzii.com
Pe mare, 6 August.
Toată noaptea am avut o mare potolită. M‑a chinuit doar luna plină ce se ținea de noi plutind pe înălțimea albastră, iar geana‑i argintie cădea de oboseală pe un ochiu rotund de geam drept în cabina mea.
În faptul dimineței eram la post pe punte. Serviciul obicinuit de quart: se pune pe hartă punctul însemnând locul unde ne aflăm la ora anumită.
O dimineață răcoroasă; coprinsul tot e plin de fiorii reci ai unei brize ușoare, nehorărâte, care se joacă prin rotocoalele fumului de la coș, aruncându‑ne praf de cărbuni în ceaiul pe care‑l sorbim cu poftă.
Se sună de spălarea punții. Într‑o clipă vaporul întreg e inundat; pompele toate lucrează cu zor și apa din gheordele, ce cade aruncată, isbește puntea udă în lovituri ca de ciocan. Iar păsările în cușca din fund, de sub comandă, se strâng înspăimântate, cu penele sbârlite, și‑nchid ochii cu groază de atâta apărie.
Pe bord, mișcare generală; sprinteni, vioi, aleargă marinarii cu mânecile suflecate până la cot, cu picioarele goale până la genunchi, în apa rece și sărată a mării ce înroșește pielea; grăbiți muncesc de‑a valma.
Eșind din aerul îmbâcsit dinăuntru, la lumină, în aerul deschis, ce vecinic schimbător e plin de sănătate, în răceala apei așa de bogată‑n viață e parcă o renaștere îndeplinită în sânul larg al naturii, în măreața sălbătăcie a mării.
…Și nu știu cum adesea mă duce gându‑n urmă, departe, la pământul cu orașele lui mari, la furnicarele omenești, prin mahalalele înfundate, acolo unde zac așa de înghesuiți atâția sclavi moderni – omul‑uneltă înăbușit în atelierul plin de fum, omul‑mașină‑de‑scris încătușat de biroul plin de praf și de cerneală – numai aci simți cât de tristă‑i soarta acelor victime ale mizeriei mult lăudatei civilizații.
Se simte încet cum crește suflarea unui vânt de West. Comandantul dă ordin a se desfășura sburătorii, randa și vela‑straiului.
… Și navigam astfel mânați de vânt, cu pânzele întinse, mereu în golul nesfârșit ce ne‑mpresoară… mereu către Sud‑Est, spre cercul albastru strălucitor la orizont: într‑acolo este coasta Anatoliei; la noapte vom ancora în Trebizonda.
Tot echipagiul trece la exerciții pe specialități. Și pe când vasul își urmează calea legănat din val în val, oamenii toți stau la posturile rânduite; ici un grup în jurul unui tun, dincoace altul în jurul busolei; unii execută semnele, alții la manevre stau în jurul catargului din provă.
Aci pe puntea asta, sub bolta nesfârșită a cerului, pe aceste câteva scânduri cari te țin deasupra abisului nepătruns al fundului, aci unde sunt strânse atâtea vieți la un loc, ca într‑un cuib răsleț, se nimicește orice voință, nimeni nu mai trăește pentru sine ci pentru rolul pe care‑l are de împlinit; e un fel de contopire totală pentru a forma un singur suflet care să dea viață acestui corp înaripat, în luptă cu natura, acestei minunate înjghebări de lemne și fer, de pânze și frânghii, pe care mintea omenească a născocit‑o și‑a prefăcut‑o în lunga scurgere a veacurilor.
O legătură foarte curioasă strânge pe acești oameni diferiți, adunați care din cotro, împărtășind aceiaș soartă în leagănul acesta cu aripi care plutește rătăcitor între cer și apă, așa departe de restul lumii.
… Pe la prânz vântul își schimbă suflarea; marea e peste tot demontată.
Se sună semnalul de masă; ne scoboram în careu.
Masa e așezată ca pentru posturile de mare: deasupra, în găuri mici, sunt puse bețișoare cari împresoară farfuriile pentru a nu fi răsturnate de aplecările vasului.
Ciudată e înfățișarea unei mese luată pe timp rău. Acolo altădată răsună zgomot, râs și veselie, acum nu se aude decât foarte rar câte o glumă aruncată vre unuia ce n‑are poftă de mâncare; adesea bucatele nu sunt bune, sau se aduc prea târziu; în totdeauna se servește prea încet. Unii abia gustă, alții înghit în sec, iar alții se ridică plecând grăbiți… și toți doresc a termina mai curând și această datorie ce au de împlinit.
Vântul se întărește văzând cu ochii, și din spre Nord sosește o bură de ploae rece și deasă.
Ofițerul de quart se oprește necăjit din plimbarea lui obicinuită, își îmbracă mantaua de ploae și strigă răspicat și puternic pentru a birui glasul urlător al vântului.
A strânge zburătorul mic… atențiune… strângeți!… Un scârțâit chinuitor de macarale, un tropot cadențat de picioare goale pe puntea udă, un amestec de răsuflări adânci întretăiate de îndemnări… vira… lunga… vira… și totul se sfârșește în fluerăturile ascuțite ale sifliilor…
Numai divizionul de serviciu e pe punte; toți sunt îmbrăcați în hainele de ploaie, făcute din pânză groasă ceruită.
Mă scobor încet, aplecat, pe scara din cazarmă, să intru la mine în cabină. Jos, mă opresc pentru a recăpăta respirația o clipă curmată de mirosul acru înecăcios care încinge tot coprinsul mohorât întunecat.
Ce înfățișare stranie are spațiul acesta așa de strâmt, – abia înroșit de lumina slabă a unui felinar legănat; printre obiectele de tot felul îngrămădite acolo stau atâtea ființi într‑o căldură năbușitoare, în mirosul greu de catran care umple aerul închis și stricat.
Dintr‑un bord în altul hamacele prinse în tavan, umflate ca niște saci plini atârnând în jos, se ating între ele legănând sbuciumat trupurile ghemuite ale acelor cari dorm obosiți sau zac în amorțire.
Intru în cabină și mă sui în patul meu strâmt ca o cutie, ce are o muche mai înaltă pentru a‑mi opri rostogolirea în aplecările vasului. În acești câțiva metri cubi de aer închis locuim patru inși; paturile așezate câte două, unul deasupra altuia. Dimineața e frumos când ne‑mbrăcăm pe rând numai câte unul!…
Cum stau întins cu fața în sus, cu un braț lipit dealungul peretelui umed, simt lovitura fiecărui val care se sparge de coastele vasului; pare că ar voi să doboare peretele ce oprește șivoiul de a străbate înăuntru. Și Mircea tresare și geme la fiecare nouă isbitură.
Ațipisem coprins de‑o toropeală visătoare în care pluteam perdut, când vasul se culcă pe o coastă într‑o bandă așa de puternică încât toate obiectele de pe o poliță deasupra capului, cărți, perii, sticle, oglindă, cad peste mine.
Întunericul, aerul dinnăuntru mă înăbușă. Mă urc pe punte.
Afară, o noapte neagră de nepătruns. Vântul mugește în tremurături fioroase și uneori din negrul văzduhului ca o suflare de ghiață se repede cu‑atâta furie de parcă sfâșie în bucăți pânzele încordate ce țipă în legături.
Patru bătăi scurte de clopot, vibrând așa de trist, ne spune ora bordului – e miezul nopții.
— Bun quart înainte!… bun quart înapoi!… bun quart peste tot!… și vorbele tăiate de ascuțișul vântului se pierd gonite în haosul ce ne înconjoară.
Facționarii uzi, amorțiți de frig, nemișcați la posturi, par niște umbre țintuite în loc. Numai ofițerul de sus cu pași greoi măsoară în lung comanda.
Și Mircea – bătrânul ce atâtea a înfruntat – abia înnaintează luptând la fiecare pas cu valuri din potrivă ce cad pe puntea udă ca lovituri seci de ciocan. Întreaga suprafață de apă în jurul nostru pare că fumegă fierbând în clocot, și un fel de umbră neagră se întinde pe deasupra gonind în urma noastră.
Mă duc în provă; câțiva marinari alipiți de peretele bucătăriei își usucă hainele lor ude – de aci se vede bine fiecare val ce ajunge și ca o stâncă se prăvale isbind în coastele vasului ce cade cu pliscul în jos ca într‑o groapă neagră și adânc deschisă înainte.
Pachete mari de apă năvălesc înăuntru acoperind puntea, și se întind plimbându‑se dintr‑un bord în altul, adesea stricând somnul celor ce picotesc lungiți în jurul cabestanului având colacii de frânghie și lanțuri drept căpătâi.
„Se vede o lumină albă înainte”, strigă omul de sus din gabie.
O mișcare deosebită se face pe bord. Comandantul e anunțat.
„Farul turnant cu eclat, dela Trebizonda”, se șoptește pe puntea de comandă. Și toți sunt afară cu ochii mari deschiși cătând să prindă cu vederea acea steluță tainică ce s‑aprinde și se stinge abia licărind la orizont.
Ce putere fără seamăn are lumina farului asupra firii omenești. Lumina aceasta slabă, ce abia se zărește clipind ca un ochiu obosit de veghere, te călăuzește și te susține, și‑n taină te îndeamnă șoptindu‑ți: înainte!… tot înainte!… Parcă te simți îmbărbătat, puterile ți se îndoesc, căci nu mai ești singur, răsleț rătăcitor pe întinsul pustiului de ape. În nopțile negre și furtunoase e candela sfântă ce arde la marginea mării, în locul de scăpare a ființelor slabe ce în luptă cu natura cer mână de ajutor.
Și una lângă alta, încet, pe nesimțite, răsar lumini departe întocmai ca steluțe ce‑și tremură sclipirea pe fundul negru în zare.
„Luminile din port… ajungem… e Trebizonda…”, își spun unii altora, și pare că o suflare de viață animează întreaga mulțime. În vederea portului nimeni nu mai suferă; ca prin farmec tot răul se uită într‑o clipă.
Ne apropiăm. Luminile apar într‑un joc curios înmulțindu‑se și crescând mereu. Dar nimic lămurit nu se poate deosebi din haosul spre care înaintăm.
Se pun sondele – „27 metri!… fund nisip”, strigă timonerul din prova; și navigam încet, numai cu mașina, în vederea portului, să recunoaștem intrarea.
Câteva umbre negre se desprind înălțându‑se în fața noastră; uriași, în forme fantastice, parcă anume ni se opun în cale. Toate privirile sunt încordate, ochii ațintiți se silesc a despica întunericul dinainte… sunt trei corăbii mari ancorate în radă; așa cum stau perdute în negura nopții par niște monștri ciudați cari se sbat chinuiți între valurile furioase ce‑i isbesc în coaste.
„Banda tribor!… tribo‑o‑or banda”, repetă răgușit pilotul care învârtește grăbit roata cârmei într‑o parte; un zăngănit repetat de smunciturile lanțului de la cârmă și Mircea abate pe loc întorcându‑se greoi pe o lature. Căutăm pe Elisabeta care trebuie să fi sosit cu două zile înaintea noastră.
Din jocul luminilor ce licăresc răspândite, câteva felinare albe și roșii se aprind și se sting pe rând.
„Elisabeta ne semnalează ca Meritens”. Ne‑a cunoscut după cele două lumini albe ridicate la pic, semnalul de intrare în port a unui bastiment de răsboi.
Foarte încet ne apropiem de Elisabeta trecând prin babordul ei: „mai înainte… așa… stop..; acolo ancorați” – e vocea secundului de la crucișetor.
„Atențiune la ancoră… gata”, se răspunde din prova, și toți așteaptă comanda săvârșitoare.
„Funda!” – un sgomot de rostogolirea unui corp greu ce cade în mare împroșcând stropii de apă și un prelung zăngănit de lanțuri…. e ancora – simbolul speranței.
VI.
Trebizonda, 7 August
0 mână mă scutură ușor.
Mă deștept tresărind; e timonierul de serviciu – inamicul ofițerilor pe bord – care‑mi șoptește scurt: peste cinci minute urmați a lua de quart.
Ah!… și ce somn dulce și binefăcător mă stăpânește.
Cu ochii încă împăinjeniți mă îmbrac, și, pipăind scările, mă suiu pe punte.
După o noapte albă, serviciul acesta de la orele patru la opt dimineața e neînchipuit de greu.
Vântul s‑a potolit; marea însă tot își mai clatină valurile ei mari, greoae, culcându‑l pe Mircea pe coastă, așa că abia se mai poate ridica la loc o clipă bătrânul vas pentru a cădea obosit pe cealaltă parte. Și cum se smuncește el zăngănind între lanțurile celor două ancore care caută să‑l stăpânească în loc!
Deschid ochii mari și sorb, răpit de uimire, priveliștea nespus de frumoasă ce se desfășoară în fața mea.
Trebizonda, imens amfiteatru, se înalță pe coasta unui munte verde, în care vezi înfipte casele albe, cu nenumăratele lor ferești ferecate, cu cerdace largi, unele deasupra altora; și sutele de minarete ale moscheelor, toate într‑o neorânduială ciudată, totul în forme curioase și bizare, în culori vii și diferite, pătate numai de umbra cea de un verde închis a chiparoșilor și platanilor.
Spre apus se ridică un munte înalt și pietros: Sui‑Dangi. Sus de tot pe creasta lui pleșuvă stă mândră de pază în fața orașului, ca imagină a isalmismului, o moschee veche, cu zidurile mari, cu o cupolă înegrită de vremuri, cu vârful minaretului ascuțit despicând norii, lăsați așa de jos de pare că își razămă marginile lor deslânate pe coama munților.
Spre răsărit o limbă de piatră se prelungește în mare; iar în capăt, pe un colț de stâncă, e așezat farul. În spatele orașului, pe înălțimi stâncoase, se zăresc așezate la rând movile de pământ, urme de fortificații ale bateriilor de artilerie.
În fund, departe, albesc în zare movile de pietre, dărâmături, grămezi de ziduri năruite; e vechea cetate Trapezus.
Și totul e într‑o liniște desăvârșită, nu poți surprinde nici o mișcare: întreg orașul doarme somnul greoiu și potolit în care zac adâncite toate aceste orașe asiatice.
De jos de la port se desprind câte‑va puncte care înegresc crestele valurilor; în mișcări zbuciumate se îndreaptă în spre noi: sunt bărcile cu interpreți și furnisori, adevărate paseri de pradă, ce se întrec care să ajungă mai curând la vapoarele străine sosite în port.
Din cea dintăiu barcă ce ajunge acostând la scară, un om svelt și ager, cu fesul pe ceafă, își cere voie, într‑o franțuzească perfectă, ca să‑l primim.
Înainte de a‑i răspunde, el e pe punte și începe recomandațiile: Signor Giovani, interpret și furnisor al tuturor vaselor de răsboiu ce vin în port, gata pentru orice informații și servicii de care avem nevoe.
În rada asta deschisă, fără adăpost, Mircea nu se mai potolește: parcă‑i amețit, așa se leagănă fără astâmpăr pe‑o mare încă agitată de hulă puternică.
Ce curioasă e această mișcare de undulație pe care o păstrează încă apa mării în urma unei furtuni.
Nici o adiere de vânt nu se simte înfiorând fața apei și totuși marea neastâmpărată își trimite necurmat valurile aceste lungi, greoaie, fără spume și fără sgomot, care te înalță și te scoboară încet și lin înfiorându‑te prin liniștea lor plină de înțeles. O fi ecoul aproape stins al unei furtuni trecute, sau prevestirea unei furtuni apropiate?…
Pe punte nu‑i nici o mișcare; dorm duși în somnul dulce și întăritor de dimineață. Timonierul de quart picură răzămat de catargul din pupă.
Legănarea asta amețitoare simt că mă biruie, totuși mă lupt deschizând mari ochii: ca într‑un decor de teatru se desfășoară splendida panoramă a Trebizondei.
Și‑n toropeala asta neînchipuit de dulce, ușor, pe nesimțite, mă fură gândurile‑n urmă, și prind a se închega imagini așa de mult uitate…
Târziu mă regăsesc departe în urmă, în scursul vremurilor copilăriei mele.
Din toate, un gând mai ales îmi chinuește mintea: tabloul, pe care l‑am acum în fată, îl cunosc, l‑am mai văzut când‑va; priveliștea acestui oraș asiatic o regăsesc în amintirea mea.
De unde și cum?
Curios fenomen sufletesc: o scenă, o imagine, pe care o vezi întăia oară și totuși să o găsești, fără să știi de unde, ascunsă în fundul minții tale…
Imaginea e rămasă poate de demult, de prin cărțile vechi și roase, cu chipuri minunate, la care priveam cu aprinderea unei închipuiri copilărești.
Și firul gândurilor mă poartă în urmă, spre țara mea rămasă atâta de departe, spre un colț tăcut și plin de farmec din fundul Moldovei.
Par‑că mă văd acum: purtând cărțile subțioară plecam de acasă, copil neastâmpărat, cu mintea aprinsă de visuri nebune, vecinic mânat de dorul de a vedea locuri noi, neumblate.
Ca să ajung la școala, colindam străzile cele mai îndepărtate, și mă pierdeam uitând de casă și de școală; ocolind orașul, în naivitatea mea copilărească credeam că lumea întreagă o cutreer.
Îmi aduc aminte bine… era o zi frumoasă de primăvară, o zi din acele în care parcă natura întreagă e prinsă de un râs voios, nebunatic, copilăresc. Toate erau scăldate în ploaea caldă a razelor soarelui de amiază.
Mă duceam la școală având cartea făcută sul în buzunarul hainei pătate de cerneală. Departe în fundul unei măhălăli, o droae de copii se ținea după un om…
„Un harap, un harap”, strigau cu toții îmbrâncindu‑se ca să‑l poată vedea de aproape.
Era un biet negru; de cine știe unde, soarta și nevoile îl aruncase prin partea locului.
Ca să scape de ceata de copii care îl urmăreau, negrul intrase într‑o cârciumă; noi strânși grămadă în dreptul ușei îl priveam cu ochii cercetători. Unii susțineau că‑i dat cu funingină, alții că părul lui creț trebue să fie de lână; iar câțiva mai îndrăzneți se furișau pe lângă el și îl atingeau chiar pe haine croind‑o însă înapoi la fugă în spre ușă.
Negrul știa câteva vorbe românești; am înțeles bine când i‑a spus cârciumarului că vine din Asia, de la Trebizonda. Nu știu ce am găsit eu în acest nume, auzit atunci întăia oară; dar nu mi‑a putut eși nici odată din minte.
Când am ajuns la școală, m‑am repezit la atlasul geografic, și multă vreme am rămas cu ochii țintă la numele acela scris cu litere mărunte.
Și uneori, pe când profesorul înălbea tabla cu șiraguri lungi de cifre chinuitoare, îmi lăsam capul rezemat pe mână, sburând cu gândul departe peste țări și mări, în drum spre Trebizonda.