https://blog.revistaderecenzii.com/
E frig; încă n-a răsărit soarele, și noi de mult urcăm pe coastele uscate și priporoase ale Obârșiei. Schitul a rămas departe-n urmă; la stânga, în jos, de-abia se mai zăresc, dincolo de spintecătura Ialomiții, câteva pete negre de codru, tot mai largă și mai adâncă se cască năprasnica vale de sub noi; în dreapta se-nalță surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se-nșiră pe creste, pale de ceață se mișcă molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decât spinări goale de munți, întinsa domnie-a prăpăstiilor ș-a pustietăților de piatră, — nici un copac, nici un izvor, nici un petecuț de verdeață pe care să-ți odihnești privirea. De-asupra „Babelor” o lumină albă se-mprăștie pe cer, un pisc înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul, — perdeaua de ceață se rupe, șun snop de raze, lungi suliți luminoase, săgetează văile. Încă două ceasuri de urcuș, și suntem pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe creștetul plesuv al „Omului”.
Când te vezi aici, întâi te încearcă un fel de neastâmpăr, o dulce neliniște, parc-ai fi gata să zbori. E în cuprins ceva așa de măreț și de sărbătoresc, că uiți deodată și osteneală, și foame, și sete, și nu te mai înduri să stai jos — privești uimit în toate părțile, respiri din adânc aerul acesta proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii tăi sorb cu nesaț depărtările, și nu știu ce sentiment de voioșie, de copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea și să cauți falnic în jurul tău, ca și cum ai fi lucrat și tu la așezarea atâtor podoabe, ca și cum în clipa asta, anume pentru tine se-nalță-n slăvi de pretutindeni popoarele de munți…
Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci înfipte în creștetul Omului — cea din mijloc, privită mai de departe, are într-adevăr ceva din chipul omenesc. În spatele lor e o
colibă de piatră, unde te poți adăposti pe vreme rea. De jur împrejur bolovani risipiți, — te-ai crede pe ruinile unei cetăți fantastice. Și-i liniște, nici o adiere de vânt, nici o pasăre în aer, soarele scânteie pe muchile Coștilei, ce-și sprijine spinarea de cei doi uriași bătrâni: Morarul, pe culmea căruia poți sta c-un picior în România și cu altul în Transilvania, și Caraimanul, cu țancuri ascuțite, pe brâiele cărora cresc friguroasele steluțe de munte — „Floarea reginei”. Și vârfuri multe, nenumărate, răsar din toate părțile, unele din altele, se pleacă și se-nalță în limpezișul zărilor, ca și cum ar da să spargă cu zimții lor bolta albastră a cerului. Printre ele privirile coboară pe stepene de codri în depărtările văilor; unde și unde se zăresc în pâlcuri locuințile omenești, stropituri albe pe fundul adâncului, unele sclipitoare ca niște cioburi de oglindă… Așa trebuie să vadă vulturii orașele noastre din mândra lor împărăție.
De pe Omul, „o tulim o țâră” — cum spune badea Stan — pe șeaua ce se-ndoaie spre Caraiman, și după ce scoborâm câteva sute de pași pe iarba lunecoasă, crescută-n fuioare, așa de potrivit numită „barba-caprii”, facem la stânga și intrăm în Valea Cerbului, în uriașa spintecătură a bucegilor, ce ține din străjile Obârșiei până jos, în matca Prahovei. Păreții crăpați, stâncoși, sunt așa de înalți și de repezi, poteca așa de îngustă și fără sprijin, că uneori te oprești cu frică pe câte-un colțișor de piatră la mijlocul prăpastiei, te uiți în jos și parcă ți se taie picioarele când vezi câtă adâncime e sub tine. În fund, pe treptele de stânci, s-azvârle pârăul Cerbului în sărituri mari, ce recheamă în închipuirea poporului goana speriată a unui cerb. Din când în când te uiți înapoi și ți se pare că munții se pornesc și vin după tine. Și mergi prin prăpastia asta mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cărarea poate să rătăcească și-o zi-ntreagă până să-i dea de capăt. Devale malurile se pleacă. Intrăm într-un codru de brazi. Acum pășim fără grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde noi de mușchi ne îmbie să ne mai odihnim, izvoarele freamătă în toate părțile, ici-colo câte o rază piezișă de soare tremură prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot — neapropiem de Bușteni; încet, sufletele noastre încep să se reculeagă: priveliștea nemărginită din vârful Bucegilor, înălțimile acelea amețitoare, nenumăratele castele ce despicau zările cu turlele lor albe și neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa ei măreție, toate frumusețile și minunățiile pe care le-am văzut, acum, când ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate.