https://blog.revistaderecenzii.com/
M-am dus la Cluș. Am așteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntâmplase cu ea. Îmi venise ideea să-i iert tot ― trădarea ei ― și, de-ar fi fost o scânteie de amor în ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era însetată de iubire și, ca cel ce se îneacă, îmi plăcea să mă țin de-un pai chiar.
Noaptea era cam ploioasă și norii zburau negri prin cer și numai prin rupturile lor groase se vedea câteodată luna. Am luat o laternă mică cu mine, și, ieșind pe strade, am început a le străbate în plesnetul cel mărunțel și zuzuitor al ploii și a o apuca, ieșit afară din oraș, peste câmpii inundați de șiroaie, care, galbene, îneca iarba cea verde, și sfâșiind cu picioarele mele valurile ce inundau câmpia. Era întuneric de nu-ți puteai vedea mâna. Am ajuns la casa ei. Am scos lanterna, și, aprinzând-o înaintea ușii de din față, voi să scutur ușa, dar văd că încuietoarea e sigilată de către autoritate. Ce să fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu în viciu, ea o fi căzut în datorii și or[i] fi vânzând pe cale judecătorească singura ei avere: căsuța. Ce-mi păsa mie ― trebuia să mai intru în casă, să-mi mai readuc încă o dată aminte de singurele fericiri ale vieții mele. Am rupt sigiliul de pe încuietoare și-am rupt și încuietoarea.
Am intrat înăuntru ― și-n camera ei. Era ca în ziua întâia a amorului meu. Pianul sta deschis și scaunul înaintea lui, înaintea gurii sobei stătea încă scaunul cu sprijoane a bătrânului. Patul ei alb și curat era lângă peretele stâng. Pusei lampa pe masă ― și privirea dădu de-o epistolsigilată cu ceară neagră. O luai. Era adresată mie și scrisă cu mâna cea fină. Am deschis-o cu repejune și-am citit-o. Era scrisă tremurat și cerneala șirurilor era turburată de lacrimi căzute pe hârtie. O reproduc tot așa cum era scrisă:
Amantul meu, dulcele meu amant!
M-ai crezut trădătoare, desfrânată, și-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminală, inima mea, criminală cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, căci când vei citi aceste șire, n-ai mai putea iubi decât craniul cel îngropat și ochii cei morți a unei fete nebune -nebune de amorul tău ― zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru bătrânul ei tată. Tata bolea, eu nu puteam câștiga nimic. Ce eram să fac? Să cerșesc, aș fi roșit. M-am vândut dar. Cu-acest mijloc am căpătat bani mulți, prea mulți încă ― căci tata a murit. Să-ți descriu ce-am simțit după ce l-am înmormântat? De câte ori am cugetat să mă duc la tine, să înconjur picioarele tale cu brațele mele, să te rog, să te conjur ca să mă ierți. M-aș fi făcut sclava ta, căci te iubeam, te iubesc! Am fost la Ioan. L -am conjurat să te îngrijească, i-am dat banii ce îi aveam, dar i-am cerut jurământ să nu-ți pomenească nimica de mine. Înainte de-a pleca el a venit la mine și mi-a spus în ce stare te afli ― l-am trimis îndărăt, căci știam că prima ta cugetare va fi: sinucidere ― căci eu știam că tu mă iubești cum te iubesc eu. Într-una din zile tu ai dispărut. Ce-mi folosea că mă vândusem, când tata murise, când tu te-ai dus?… Am scris testamentul meu, în care te-am pus pe tine moștenitor al micei căsuțe… apoi am făcut foc în cămin, am închis ușile și am închis și oblonul ― căci ideea-mi părea dulce, ca să mor de moartea de care-ai murit tu. În atmosfera nădușitoare ți-am scris ceea ce vezi. Apoi, șezând lângă piano, începui a cânta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cântat când capul tău cel negru și genial dormea în poalele mele. Să mai mângâi acea frunte de marmură nu mai puteam spera. Așa-i că tu mă ierți? De-ai fi fost numai tu și eu în lume… ce mult ne iubeam eu și cu tine. Traversam codrii cei verzi până muream amândoi unu-n brațele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braț, doi îngeri, stelele cerului. Adio, copilul meu! Te iubesc! Gândește la mine ― de voi putea, voi gândi și eu numai la tine, numai. Nu mă respinge, copilul meu, lasă-mă să fiu a ta…
A ta Poesis
Am citit și-am recitit ce scrisese ea și apăsam plângând în hohot, ca un copil, șirurile ei șterse de lacrimi de buzele mele vinete și arzătoare.
― Poesis! strigam eu, strângând aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iartă-mă!
Mă așezai pe fotoliul de lângă piano, în care murise ea, atinsei clapele lui pe care fugise degetele ei așa de delicate, așa de frumoase, și durerea mea devenea din ce în ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate că sufletul ei curat adia dulce în jurul frunții mele. Poate că ea, aeriană, îmi atingea părul, îmi săruta fruntea mea. Umblai mult prin casă, bântuit de idei când dulci, când amare. Apoi dezbrăc ându-mă, mă culcai în patul ei cel alb. O visai alături cu mine -capul ei cel blond și dulce pe pieptul meu ― gura mea fierbinte pe fruntea ei albă ― și nu era nimica! Strânsoare în van, tandrețe în aer ― nu era nimica. Strângeam cu unghiile mele perina infamă, până ce somnul avu milă de mine și-mi adormi mintea obosită.
Aș fi putut rămânea în căsuța ei, care rămânea a mea, aș fi putut să-mi petrec toată viața citind și recitind, într-o nebunie dulce, acea epistolă plânsă, scrisă de mâna ei, s-o visez pe ea toată viața mea, s-o visez cum că umblă prin casa mea, cum că surâde la florile din fereastră, cum că veghează cusând sau împletind asupra copilului meu. Aș fi putut să-mi creez o fericire iluzorie, o familie iluzorie, o femeie ideal ― aș fi putut fi nebun. Dar la ce? Apoi, oricât de lungă să fi fost acea nebunie, totuși fiecare își are momentele sale de trezie, momente în care sinuciderea e cugetarea cea dintâi, momente de urât, de scepticism, de decepțiune. De-aceea am luat lumea-n cap… Acea epistolă conținea toată istoria mea.