https://blog.revistaderecenzii.com/

O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.

Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai ăla va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.

A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa își iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea.

Împăratul, bătrân, bătrân, de câte ori o lua pe genunchi, zicea:
— Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei!

Iar peste capul fetei cu cosițe de aur cădea barba lui albă ca niște șuvoaie de apă. Și fata, despicând în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămășii, și zicea râzând:

— Bau, tată… Și împăratul plângea de bucurie, și lacrimile alunecau de-a lungul bărbii până la sfârcuri, și de-acolo picurau, ca din niște feștile, pe genunchii goi ai domniței.

Iar împărăteasa avea haz, căci începea și ea, adunându-și lacrimile în pumni, și-l certa că prea plânge ca o muiere de fiece și orișicând.

Și începeau:
— Ba iar ai plâns.
— Ba n-am plâns.
— Ba te-am văzut eu.
— Și eu te-am văzut pe tine.
— Ba eu am râs.
— Și eu am râs. Iar domnița, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe amândoi:

— Tata a plâns că m-a usturat pe genunchi, și mama a plâns că are ochii roșii.

Acum nu mai aveau ce zice și începeau să râdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul.

— Ce nătâng (sau ce nătângă), de azi înainte nu mai plâng, că plânsul nu e de-a bună…

Așa au petrecut ei mulți ani, până când domnița a început a nu mai fi mică și barba împăratului de până la brâu i-a trecut peste genunchi.

Și două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-și joace copila pe genunchi ș-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară.

— Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dând cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care cășuna în neștire.

Și două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mâinile pân’ la sfârșitul părului când își pieptăna fata ș-apoi… or ține-o zilele să vadă un nepot și o nepoată, frumoși ca domnița ei?

De se întâlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înțelegeau din ochi, deși abia se mai vedeau, și cu glas uscat se luau iute la harță, parc-ar fi fost necăjiți unul pe altul.

— Ei, ce mai ai și astăzi?
— Măria-ta ce ai?
— Ce să am, ale pustii de bătrâneți. Nu mă mai țin genunchii ca să-mi joc copila. Ce n-aș da să-mi mai facă bau prin barbă!

— Da’ eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-i ajung cu pieptenele în creștet, ș-apoi să mă grămădesc broască la pământ ca să dau de cârlionții de la sfârcul pletelor.

— Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit!
— Bătrânețile, măria-ta, câteodată…
— Ce-ai zis?
— Bătrânețile… uneori îmi rămâne câte un fir lung, ca un fir de beteală, în dinții pieptenelui…

— Nu, nu, să nu-ți rămâie nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu m-ai auzit?

Și împăratul pleca mânios, tremurând, izbind cu toiagul în pământ. Iar domnița ajunse fată mare. Când își încingea talia cu betelie de aur și pornea ușor ca o umbră, la toți ai curții li se făcea frică ca nu cumva vântul să-i ofilească lumina feței, ori că mijlocul să se frângă sau că piciorușele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pământului. Și când împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mână s-o atingă, atât se rumenea fața și cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea „ai de te scaldă”, ci „ai de fă apa mărgean”.

Într-o zi, ce-i veni domniței, că se strecură de lângă mă-sa și se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puțul de piatră, din fundul curților împărătești. Acolo, o babă bătrână, uscată ca o scândură și ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă și rece.

— Bunico, zise domnița, să sorb și eu o gură de apă pe gurguiul ulciorului, că mult țâșnesc din el boabe ca de mărgăritar.

— Ei, măria-ta, unul scoate și o mie beau! răspunse baba și se încruntă. Altul ară și altul cară; pe cine nu-l pârlește soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ține și bea, și când ăi înghiți să nu te îneci, că numai flămândul se îneacă la masa sătulului.

Baba rânji și îi întinse ulciorul. Bietei domnițe i se făcu frică; puse mâna pe gâtul ulciorului; mâna îi tremură și, scăpând ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf și fărâme.

Domnița încremeni, iar baba oftă de i se subție pântecele, se-nnegri ca boziul și zise:

— Răpi-ți-ar Necuratul mințile cum mi-ai răpit tu bucuria apei, și orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ți-ajunge umbra ta de călcâiele tale!

Așa o blestemă baba și, făcând cu mâna în patru părți, plecă ca o vijelie.

Domnița intră, podidită de plâns, în iatacul ei de cleștar. Se trânti în pat și adormi cu genele ude și cu mâinile încrucișate pe piept.

Când tresări din somn și deschise ochii, și mă-sa și tată-său se uitau la ea cum se uită bătrânii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet:

— Nu mă lăsa, lumina și toiagul bătrâneților mele! Și nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul până scăpătă soarele.

Și tot acolo adormiră, fără să se miște, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tâmplă pe dunga patului, iar domnița aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori.

A doua zi împăratul adună pe toți doctorii și le zise:
— Jumătate din împărăția mea aceluia care-mi va vindeca fata! Și nici un doctor nu-i ghici leacul. A treia zi adună pe toți vracii și pe toate vrăjitoresele și le zise:
— Toată împărăția mea aceluia care va tămădui pe domnița! Și nimeni nu știu ce să facă și ce să zică, numai o babă, uscată ca scândura și ciuruită ca un burete, zise împăratului rânjind:

— Măria-ta, domniței i-a abătut de măritiș. -Mai știi minune!… zise împărăteasa.
— Da’ unde să-i găsesc potriva? șopti împăratul în urechea împărătesei.

Și pe loc porni vestea pe la toate împărățiile cu feciori de domn care de mult râvniseră la fata cu păr de aur.

Până să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alții tocmai din scăldătoarea soarelui, și alții de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, și alții chiar de pe unde pământul e drob și piftie.

În ajun de-a-i trece pe dinainte șirul băieților de împărat, domnița, care nu se mai mișcase din pat, pofti sa se scoale și să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăției.

Frumoasă și galeșă și rezemată c-o mână pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gâtul împăratului, intră în grădină și, cu toate rugăciunile părinților de-a-i lăsa și pe ei, domnița le închise binișor ușa în obraz și-i lăsă cu inima arsă.

Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi și chiparoși, cu luminișuri de smarald și cu bolți umbrite și răcoroase.

După ce umblă cât umblă, cu ochii pe jumătate închiși, oftă fără să știe de ce, fără să știe ce vrea, și se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoși.

Cum sta lungită, o apucă o piroteală și, cum privea într-un adânc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cântec de chitară.

Tim, tam, tam, tam, tam, ușor, încet, prelung… o adiere de sunete, o mângâiere dulce, un farmec de pe altă lume… Tim, tam, tim, tam, tam… ca o licărire depărtată care s-apropie, și iar s-afundă, și iar se întoarce… Dar cântecul o gâdilă pe obrajii rumeni și-i furnică din tălpile mititele până în creștetul luminos… Și i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cânta și vorbea după tremuratul ușurel al chitarei.

— Tim, tam… adormi și rămâi deșteaptă. Tim, tam, tam… care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?… Făt-Frumos vine noaptea și pleacă de cu ziuă… Făt-Frumos este șchiop, da’ nimeni nu cântă ca el și nimeni nu mângâie și nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam…

Și domnița simți niște buze de foc pe amândoi obrajii. Și tresări și, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră și de lumină.

Și în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cântăreț, care-i zâmbea și-i făcea semn să se apropie. La șoldul stâng purta paloș lat, în mâna dreaptă ținea o chitară cu gât lung și ochii-i scânteiau ca doi cărbuni aprinși.

Domnița dădu să țipe și nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da’, ca și cum ar fi fost prinsă de talie de niște brațe lungi, începu să pășească spre cântărețul care o aștepta cu mâinile întinse.

Când se apropie de el, deschise brațele și, voind, fără să vrea, ca să-l strângă în brațe, mâinile îi trecură prin el, apoi simți un sărutat sub bărbie și, uitându-se înainte, văzu pe cântăreț ca o umbră, o umbră șchioapă care se ducea cântând.

— Tim, tam, tam, tim, tam, tam… Făt-Frumos este șchiop… și nimeni nu leagănă mai bine ca el, și nimeni nu mângâie și nu sărută mai dulce ca el… Tim, tam, tam… umbra s-a topit, adormi și rămâi dășteaptă, fată cu plete de aur…

Domnița, dreaptă și nemișcată ca o făclie, se uită după umbra șchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, și mai mică, până ce se înecă în ceața depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adânc, adânc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleștar, se trânti în pat și începu să plângă.

Iar împăratul și împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ș-o întrebau:

— Spune-ne nouă ce vrei, lumina și toiagul bătrâneților noastre!

A doua zi, împăratul și împărăteasa stăteau încremeniți pe jețurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe.

Domnița bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închiși, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-și aleagă unul, ea, dorita tuturor.

Trecu ăl dintâi, numai în zale de sus până jos, cu chivără de argint; și când pășea, zalele sclipitoare zuruiau ca și cum ar fi fost vii. Domnița nu dădu nici un semn. Voinicul plecă rușinat.

Trecu altul, cu parul lung și negru corb, cu cămașa ușoară, albă ca floarea și cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brâu de mătase verde. Și când pășea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din șolduri până la călcâie, se îndoiau frumos după legănatul trupului.

Domnița nu se uită nici la el. Și drăguțul se duse cu inima secată. Trecu al treilea, numai în fireturi și steme, și nici pe el nu căzură ochii domniței.

Așa, până-n deseară, se încheie și se rușină lungul șir de feciori de împărați.

Tocmai la isprăvit, șontâc-șontâc, veni și un cântăreț șchiop. Pe șoldul stâng purta un paloș lat, în mâna dreaptă ținea o chitară cu gâtul lung. Împăratul și împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare și strâmbă! Și ochii din cap îi scânteiau ca doi cărbuni aprinși. Nalt, deșirat, c-un picior mai scurt și cu altul mai lung.

Șontâc-șontâc, și, când ajunse în dreptul patului, domnița tresări, deschise niște ochi mari, sări drept în picioare și-i întinse mâna.

Împăratul și împărăteasa plecară ochii în jos, iar domnița, dându-le în genunchi, le zise:

— Iată mirele meu… nimeni nu cântă ca el… nimeni nu sărută ca el…

Împăratul își ridică mustățile cu o mână, și cu alta apăsându-și barba, zise, ca și cum și-ar fi dat sufletul:

— Fie! Împărăteasa se cutremură și se duse să poruncească de masă. Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întunericul. A doua zi era să fie nunta, și a treia zi era să fie război mare cu toți feciorii de împărați rușinați de cântărețul șchiop și deșirat.

În jurul mesei, lângă împărăteasă, se așeză fie-sa, lângă ea cântărețul și, mai departe de cântăreț, oftă și stătu bietul împărat.

Împăratul nu mai lua ochii de la el și, dând din cap, îi zise:
— Ginere, de ce înghiți carnea nemestecată?
— Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aș înghiți nouă suflete nemestecate. Viu tocmai de la marginea pământului.

Așa răspunse cântărețul și mai înghiți o halcă de carne.
— Ginere, da’ de ce-ți scânteiază și-ți dogoresc ochii ca doi cărbuni aprinși?

— În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cântărețul uitându-se în jos.

Împăratul își luă coroana de pe frunte și o aruncă cât colo.
— Ginere, de ce c-o mână bagi pâinea în gura și cu alta o scoți? Numai carnea îți place?

— Cine-a frământat azima îi mirosea mâinile a ceapă.
— Vezi, tată, vezi? zise fata înduioșată.
— Ginere, ce-ți țăcănesc dinții și măselele, ca și cum ar fi de oțel?
— Din greșeală am strâns furculița în dinți, răspunse cântărețul și trânti furculița pe farfurie.

— Ginere, dar de ce-ți sunt unghiile așa de lungi și de ascuțite?
— Ce unghii? Și parc-ar fi fost o pisică, așa își trase unghiile sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgârii mâinile albe ale drăguței mele…

— Ginere, da’ mult păr ai pe mâna dreaptă, parc-ai fi lup, așa e de des și de aspru!

Cântărețul se făcu negru-verde și răspunse, încheindu-și banta:
— E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moși-strămoși, dar încolo sunt alb ca zăpada și rumen ca răsura.

— Ginere, mai zise împăratul tremurând, ce ai pe frunte, ca două umflături de berbec tânăr?

— Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buzduganul un uriaș, și în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie.

— Vezi, tată, vezi? îngână domnița și-și înghiți lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cântărețul se sculă de la masă.

— Sunt obosit de-atâta drum. Să mă iertați, mă duc să mă culc.
— Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după masă?

Cântărețul își întoarse fața, clănțăni din dinți și zise:
— Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Și plecă pe ușă afară.

Fata se culcă în iatacul ei de cleștar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătâi.

Împăratul se culcă și avea la cap două sfeșnice mari de argint și la picioare alte două, câteșipatru cu făclii aprinse.

Trase un somn și tresări… nimeni… Trase două și iar tresări… iar nimeni… A treia oară, tresărind și mai tare, văzu la capul lui o dihanie deșirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinși, clănțănind din niște dinți de oțel mai lungi ca piroanele.

Împăratul scoase crucea de sub căpătâi și o ridică deasupra dimonului strigând:

— Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viața lui. Dihania se cutremură, se lungi și se subție și, ca și cum ar fi fost un fir de ață, se strecură prin gaura broaștei. Dar cât de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coți ca celălalt.

Și când împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gâtul lung și cu coardele plesnite și, înhățând-o, răcni:

— El este! Se repezi în iatacul fetei, trântind ușile ca o vijelie.

Pipăi patul… Fata nicăieri…

Atunci alergă la grajdul murgului care mânca jăratic și strigă:
— Murgule! Într-o clipă murgul rupse ștreangul, dărâmă ușa și îngenunche înaintea stăpânului său.

— Împăratul încălecă și porunci:
— Ca gândul! Și porni bidiviul mai iute ca vântul, în urma împăratului, barba, despicată în două, îi fâlfâia ca două steaguri albe. Văile și dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca niște ape tulburi fugind la miazăzi. Vântul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frângându-i ca pe niște nuiele.

Înaintea lor, cântărețul gonea și se lungea de ce-l apropiau… cât o beldie, cât un brad, cât un plop, aruncând piciorul ăl lung în văi și p-ăl scurt în dealuri. În cârca lui, domnița.

Când mai trebui o aruncătură până la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoșii cântară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel și intră în pământ, lăsând pe iarbă pe domnița fără simțiri.

Murgul îngenunche. Împăratul își ridică fata. C-o mână o luă de mijloc și alta i-o înfipse în păr.

Încălecă și porni.
— Încet, Murgule, să n-o deșteptăm. Atât mai zise împăratul și, dând ochii peste cap, căscă gura și fălcile îi trosniră din încheieturi, închise ochii, și două lacrimi îi înghețară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezișul, în brațele lui reci, sta leșinată domnița cu părul de aur, lung până-n pământ, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului.

Încet-încet, îi duse Murgul zile și nopți, împăratul sta țeapăn, cu ochii închiși, iar mâinile domniței, albe și moi, se clătinau, bătând ușurel coastele Murgului.

Când intrară în curtea palatului, împărăteasa, toți boierii mari și toți curtenii le dădură în genunchi.

Iar când Murgul necheză, împărăteasa și boierii, punând mâna pe împărat și pe domniță, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheața, domnița, caldă și i se bătea inima.

Și voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputință; și voind să ia pe domniță din brațele împăratului, mâna lui nu i se descleștă din creștetul ei.

Atunci au chemat popi mulți și mitropoliți, câți erau, și au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului și creștetul domniței din mâna rece a împăratului.

Și isprăvindu-se slujba, o babă bătrână, uscată și ciuruită ca un burete, a zis în gura mare:

— Fetele, dacă îmbătrânesc la ușa părinților, înnebunesc, dar și dacă fug, le ia dracu.

— Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cu slujba.

Și atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe șeile calului și mâna i se dezlipi din creștetul domniței.

Iar mulți au auzit un oftat greu când împăratul cazu, lung și țeapăn, la pământ.

Domnița deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, și-l jeli ani mulți, dar de frica dracului nu s-a mai măritat.

Cine știe?… ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi… și ce este astăzi va fi odată ca niciodată…