https://blog.revistaderecenzii.com
IMITAȚIE
A fost odată un împărat ș-o împărăteasă, care aveau trei feciori: ăl mai mare să fi avut șapte anișori, ăl mijlociu vreo șase și Prâslea vreo patru. Și erau frumoși și cuminți de-ți era mai mare dragul să-i vezi.
Odată, împăratul pleacă la vânat după fiare cu o sumedenie de curteni; și merg ei cât merg călări pân păduri, pân munți, și numa într-o livede răcoroasă, când se opresc să mai răsufle caii de atâta urcuș, aud niște miorlăituri, să fi zis că e vreun cotoi sălbatic, ori cine știe ce lighioană.
Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile înspre partea de unde venea zgomotul. Împăratul zice: „Ce să fie?” că nu se vedea nici o mișcare în iarba înaltă a pajiștii și miorlăiturile îi dedeau zor înainte.
Un curtean tânăr, mai îndrăzneț, zice: „Nu dați drumul câinilor!”, sare jos de pe cal și, pâș-pâș pân iarbă, merge binișor cu arcul gata cătră locul bănuit. Aproape de tot, se oprește și-ntinde arcul. Altă miorlăitură… Trage, săgeata vâjâie și se pierde în desișul ierbii care se clatină din vârf… Altă miorlăitură tot pe loc. În sfârșit, vânătorul mai face un pas, doi, se uită bine, și rămâne încremenit.
În iarbă, la un loc bătătorit într-adins, o copăiță și în copăiță un copilaș – el miorlăia așa. Cine-l lăpădase tocmai aci? Norocul lui… A vrut el împăratul să meargă-nainte la vânat, că la asta plecase, da unde a fost chip de țipetele broscoiului, că făcea o gălăgie, un tărăboi de nu-l încăpea pădurea.
Așa, zice întâiul sfetnic, ăla era un prieten vechi și bun al împăratului:
– Măria-ta și boieri dumneavoastră, eu zic să ne mulțumim cu atâta pe ziua de astăzi. Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei, că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât om umbla.
S-au întors cu copilul încet la pas, și, ori de osteneală că țipase, ori de zăngănitul armelor, ori de legănătura mersului domol călare, copilul a adormit în brațele sfetnicului, care i-a cântat tot drumul.
În sfârșit, ce s-o mai lungim degeaba! pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașă-l, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută sân… mă rog, toate celea multe câte trebuiesc la un pui de om. Și feciorii împăratului, bucuria lor, că aveau acuma o păpușe vie să se joace cu ea!
Hrănită, îngrijită, alintată ca o fată de împărat, cum nu era să crească bine? Creștea mare și frumoasă, dar frumoasă, nu așa – frumoasă! Au crescut feciorii și fata până a ajuns ca de vreo optsprezece ani și ei care de câți era.
O iubeau împărăteasa și împăratul pe fată de-o pierdeau din ochi, cât era de mlădioasă când umbla de colo până colo pe covoarele moi, de nu s-auzea pășind, și cu trandafirii în păr și râdea de toate celea, parcă era, când s-arăta în fața bătrâneților lor, ca un luceafăr strălucitor și vesel în fața unui drumeț ostenit.
Și erau toți fericiți. Da numa, ce să se pomenească odată împăratul și-mpărăteasa, tocmai când ședeau amândoi de vorbă și puneau la cale că ce rost să-i facă fetii ăsteia, să-i găsească un voinic, un om de neam pe potriva ei, ca fată de suflet a unei case împărătești – ce să se pomenească? Vine feciorul ăl mai mare și zice cu glas tremurat:
– Măriile Voastre, taică și maică, vă sărut mâinile, vreau să vă spui o vorba și să vă fac o rugăciune mare!
Zice împăratul:
– Ce e fătul meu? Spune.
Băiatul zice:
– Sărut mâinile măriilor-voastre, am venit… să îndrăznesc… dacă nu vă e cu supărare… să-mi dați mie pe Ileana de nevastă… că… mi-e dragă și fără ea nu pot trăi.
Împăratul răspunde:
– Fătul meu, asta nu se poate. Ești fecior de împărat și ai să fii împărat. Nici inima ta n-are voie să bată cum îi place și nici tu n-ai voie s-o asculți cum bate. Dacă vrei s-o iei pe Ileana, lapădă-te de tronu-mpărătesc, pe care ar fi să mi-l moștenești tu când o vrea Dumnezeu să mă cheme de aici; lapădă-te de tron, și atunci, rămâneți: tu bărbatul Ileanii și frate-tău ăl mijlociu împărat pe bun drept în locul tău la vremea ta. Gândește-te bine toată noaptea și mâine să-mi dai răspunsul!
Dar când a zis vorbele astea, împăratul s-a posomorât rău de tot – adică: să nu te socotești că-i glumă ce-ți spui eu. A plecat tânărul pe gânduri. N-apucă împăratul să se întoarcă spre împărăteasă, s-o întrebe ce zice de asta, și iacătă feciorul ăl mijlociu intră, se închină pân’ la pământ, sărută mâna tatii și mamii și zice:
– Taică și maică, măriile-voastre, am venit să vă fac o rugăciune: eu vreau să mă însor și vă rog să-mi dați pe Ileana, că fără Ileana eu mor.
– Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.
– De ce, măria-ta?
– De ce, de ce… Uite pentru că nu vreau eu! zise împăratul restit. Ieși afară! ieși, că se întâmplă nu știu ce!
– Ai văzut, măria-ta? zise împărăteasa, după ce a plecat flăcăul mâhnit.
– Am văzut, răspunse împăratul încruntat.
– E un lucru mare, măria-ta, zice împărăteasa, și încă mie mi-e frică și de altceva.
Și cum zice vorba asta, hop și Prâslea, de douăzeci și doi de ani, de-abia cu câteva tuleie în bărbie, iar: „Ileana și Ileana, că de unde nu, îmi fac seama singur” și începe să plângă și să cază în genunchi la părinți, că-i era mai mare milă mă-sii de el.
Se scoală împăratul necăjit foc și șart! o palmă lui Prâslea de a răsunat tot palatul:
– Ieși afară, mucosule!
Plânse Prâslea și fugi! Împărăteasa plânge, și împăratul turbat trimete să cheme numaidecât pe întâiul sfetnic. Cum sosește bătrânul, împăratu-i spune tot.
– Măria-ta, zice sfetnicul, nu trebuie să te superi așa de tare. Cine n-a trecut prin asta? La tinerețe e boală cu leac, să-i trimetem pe copii să se plimbe pân lume un an; un an să n-aibă voie nici unul să puie piciorul pe pământul împărăției noastre, și peste un an să mai vorbim: boală trecătoare. Ochii cari nu se văd se uită.
Împăratul chemă pe unul câte unul dintre feciori, și fiecăruia le spuse porunca hotărâtă, scurt și apăsat, așa că nu mai era chip să mai zică băiatul nici cârc.
– Ai înțeles?
– Am înțeles, măria-ta!
Și au sărutat fiecare mâna taichii și maichii și și-au luat rămas bun de la Ileana, și-au plecat tustrei călări tot uitându-se-napoi, cât au putut să mai vază, cum fluturau în vârful turnului, de departe, două năframe albe. S-au despărțit la răspântie și au apucat care pe unde.
Au umblat ei cât au umblat, așa hoinari, multă vreme pân lumea largă de colo până colo, și ce să vezi? Când mai erau vreo trei luni până să li se împlinească termenul, ajung ei, fără să se caute, într-un târg mare, unde se ținea iarmaroc vestit odată la zece ani. Și ținea iarmarocul ăsta o sută de zile în cap. Se strângeau acolo la vreme toate bogățiile de mărfuri din patru părți ale lumii, bunătățile și leacurile pământului, și minunile iscodeniilor toate, și comedii și solomonii, ghicitori, cântăreți și panglicari și paiațele ăi mai dântâi: veneau toți să-și arate care mai de care meșteșugul… și lume… lume de toate neamurile și limbile din depărtări.
Umblând așa pân iarmaroc, feciorul nostru ăl mai mare dă peste un negustor care vindea un plocat frumos cu părul creț și dulce ca mătasea porumbului fraged. Plocatul cela era vrăjit, că cine șede pe el, până să stingă o scânteie, ajungea unde gândea. Ce mai încape tocmeală multă? – l-a cumpărat.
Tot în vremea asta, al doilea frate găsește pe un pusnic de la Sfântul Munte, ori de unde o fi fost, care vindea o iconiță făcătoare de minuni a Maichii Precistii, și iconița aceea avea puterea că cine ar fi fost pe moarte, dacă o atingea cu credință de buze, îi trecea boala și se ridica-n picioare bun zdravăn, parcă nu l-ar fi fost durut în călcâie măcar.
– Câte parale?
– Atâtea.
– Poftim.
A luat iconița și-a plecat.
La o înghesuială nerăzbită, cum e la orice iarmaroc, iacă se întâlnesc cei doi frați și nu le vine să crează ochilor, și se iau în brațe – că pasămite își tăinuise unul altuia șiretenia de-acasă. Când să-și spuie câte toate le văzuseră și cât li e dor de maica și de taica de-acasă, iacătă un zgomot grozav: un tânăr alerga pân iarmaroc plângând și căutând cai să zboare ca vântul și ca gândul că el trebuie numaidecât să plece acasă. Fuga și ei, să vază și ei. Când colo era chiar Prâslea. Cum îi vede dă un țipăt:
– O, frații mei iubiți, ia uitați-vă în oglinda asta, gândiți-vă la părinții noștri acasă și să vedeți grozăvie! Doamne! Doamne! ce să facem?
Și cum se uită ei în oglindă și se gândesc casă, ce să le vază ochii? Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duși în fundul capului fără o rază de viață – broboane mari de sudoare pe frunte – stârlici la-ncheietura mâinilor încucișate pe piept – și sughite rar – sfetnicul bătrân îi ține lumânarea, și mitropolitul în sfită de aur s-apleacă și apropie de buzele ei fripte lingurința cu grijanie; și la o parte și alta a patului, în genunchi, plâng înfundat împăratul și împărăteasa cu capetele lor bătrâne pe picioarele răcite ale bietei fete…
Repede, flăcăi! toți pe plocat…
Au ajuns…
Iconița la buzele moartei…
Se mișcă fata… clipește din ochi… își ridică mâna la frunte… își dă frumos părul într-o parte… zâmbește… se scoală…
E sănătoasă… sărută pe părinții și pe frații ei, și începe iar să râză ca mai înainte și să umble de colo până colo; fuge în grădină, taie trandafiri, și-i pune în păr și spune la copilării și râde de parcă s-a sculat o ciocârlie din somn și-și cântă cântecul de dimineață.
A pus împăratul să clădească o biserică mândră cum nu mai fusese până atunci în toată împărăția, spre lauda Fecioarei, care făcuse o așa minune. Și a mâncat și băut la sărbători mari trei săptămâni lume după lume, pe socoteala curții împărătești.
Acu, toate bune: fata a scăpat; să fie sănătoasă, să trăiască, și Maica Domnului buna, care a păzit-o, să-i dea noroc… Da… fata ca fata; ce te faci cu flăcăii? că de a doua zi au început iar să vie unul câte unul la împăratul să-și spuie păsul.
Cui s-o dea?
Care are mai mult drept s-o ia?
Fără oglindă n-ar fi văzut-o în ce hal era și n-ar fi îndrăznit să calce porunca împăratului, să vie înainte de termen.
Fără plocat, n-ar fi sosit la vreme.
Fără iconiță ar fi dus-o toți la groapă.
Au stat seara la sfat împăratul, împărăteasa și sfetnicul cel bătrân, și până-ntr-un târziu n-au putut să se înțeleagă cei doi bătrâni cuminți, cui trebuie dată fata: ba unuia, ba altuia, ba lui Prâslea; ba să se tragă sorți, norocul s-aleagă!
Împărăteasa, dacă văzu și văzu că nu se mai isprăvește vorba și ea cam picotea de somn, zice:
„Doamne! măria-ta, cum sunteți dumneavoastră bărbații! vă pricepeți la împrejurări mari, și la ale mici vă pierdeți cumpătul și rostul… Război mare să fi fost de făcut și pâna acum îl puneați la cale. Stau și v-ascult de-atâta amar de vreme… am căscat de mi-a trosnit fălcile. Ce mai tura-vura… vorbă lungă degeaba? iacă, o s-o ia ăl de l-o iubi fata, că dreptul lui e!”
– Ei? întreabă cine a ascultat povestea, care dintre flăcăi a luat-o pe Ileana?
– Nu știi dumneata, răspunde povestitorul, cum se isprăvesc toate poveștile cu trei feți-logofeți? Pe cine era să iubească fata?… pe Prâslea.
– Dar ceilalți cum au rămas?
– Au rămas destul de bine. Ăl mare a rămas cu topuzu-mpărătesc; ăl mijlociu cu iconița… Puțin lucru e să împărățești? Nu-i destul să nu mori niciodată? Dar era și drept să fie a lui Prâslea, pentru că el dacă nu o lua pe Ileana, rămânea cu oglinda, și s-ar fi tot uitat în ea, ar fi văzut-o pe fată mereu cu altu-n brațe și s-ar fi prăpădit băiatul… Și dacă se prăpădea el, se prăpădea și fata, se prăpădea și mă-sa, împărăteasa, care tot pe el îl iubea mai mult, că era Prâslea, și ar fi fost mai mare păcatul să se întâmple atâtea nenorociri pentru o biată dragoste de tinerețe.