Prof. Daniel Mocioi: CARAGIALE – Școala oglindită în proza scurtă

Fostul revizor şcolar şi profesor suplinitor cunoştea foarte bine organizarea  şi funcţionarea şcolii, din timpul său, lăsată de către administraţie mai mult la voia întâmplării.

În schiţa ,,Urgent” o adresă privind aprovizionarea cu lemne a Şcolii de fete din urbea Z…, înaintată în septembrie, primeşte răspuns abia în aprilie: Primăria locală s-a decis ,,să elibereze combustibilul de care simte nevoie cursurile” trimiţând şcolii ,,cinci care de lemne, prima calitate”. Comicul este în primul rând de limbaj şi de nume. Profesoarele se numesc Areti şi Sevasti Ionesco, Aglae şi Aristi Poppesco, revizorul Lazăr Ionescu-Lion, iar secretarul Athanasiu Eleutherescu. Agramatismul lor e de un comic savuros. Directoarea, Aglae Poppesco, informează că ,,profesoarele sufără neputându-se dezbrăca în clasă, fiindu-le temperatura aşa de exagerată, încât, cum se poate uşor constata, este de nesuferit, ameninţând cu maladii atât pe profesoare cât şi pe eleve”. Revizorul a găsit în clase ,,o temperatură incapabilă” de a putea fi suportată. Astfel medicul a concluzionat că ar fi mai bine dacă s-ar închide şcoala ,,spre a nu lua proporţiuni prea mari”. Prin intervenţia deputatului Al. Lingopolu, Parlamentul află că Şcoala de fete din urbea Z… este ,,lipsită de combustibilul necesar deoarece nu i l-a eliberat Primăria locală, bântuită de boli din această cauză”.

Ciclul de schiţe ,,Un pedagog de şcoală nouă” devine o capodoperă a marelui Caragiale, fără un posibil termen de comparaţie cu un alt scriitor. Autorul ilustrează în literatura românilor, dacă nu ultima, atunci cea mai fără de cruţare luare în râs a ,,savantlâcului fără de acoperire”, a rigorismului de faţadă şi tocmai prin asta atât de stupid, a ,,ticurilor” profesionale şi ,,profesorale”, a exprimării cu pretinsă emblemă ,,neaoşă”.

Ridicolul monumental rezultă din veleitarism, făţărnicie fără pic de inteligenţă, iar ,,pragmatismul” cu cât e mai tenace cu atât e de mai joasă speţă. Mimând o falsă admiraţie pentru ,,distinctul nostru pedagog absolut” Caragiale îi face portretul amuzându-se copios prin a-i nota cu scrupulozitate accentul ardelenesc.

Schiţa ,,Premiul întâi” debutează cu portretul comic al profesorului Tiberiu Bumbeş. Încercarea doamnei Ionescu de a-l convinge să pună note mai mari copilului ei nu reuşeşte. În schimb, când profesorul îi cere să aleagă: ,,vrei să rămâiu aici la noi sau vrei să pleci mâine?”, dascălul nu ezită: ,,facem apoi la fracţiune o micuţă rectificăţiune” şi Ioniţă, fecior de văduvă, va trece premiul al doilea, în vreme ce Artur Ionescu va lua premiul întâi.

Ceilalţi dascăli din schiţele lui Caragiale vor ceda pe rând insistenţelor părinţilor, rudelor, prietenilor şi vor da note mari odraselor de familie bună. Într-o lume în care totul se aranjează numai Pricupescu, profesor de cursul secundar rămâne ,,dascăl prost”, în ciuda rugăminţilor, dar şi ameninţărilor. Elevii trecuţi prin şcoală cu intervenţii rămân incapabili să construiască o frază cuviincioasă şi să folosească în mod corect vocabularul ceva mai pretenţios.

Din schiţele lui Caragiale putem extrage ,,universul infantil” din care deducem că, în general, bravelor mame burgheze le revenea sarcina să se ocupe de odrasele lor, până la intrarea în școală, slujbă, sau chiar după aceea. Ionel Popescu are ,,vreo opt anişori” şi de un an mama sa a renunţat la ,,plimbare, la teatru, la petreceri” pentru a se ocupa de educaţia odraslei: ,,Nu ştiţi dv., bărbaţii, cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educaţie”. Aceste păreri sănătoase sunt contrazise de comportarea micului sărbătorit. Înconjurat de jucării, îmbrăcat ca maior de roşiori, Ionel e răsfăţat şi obraznic: bate toba, cântă cu trâmbiţa, răspunde obraznic, musafirului îi varsă cafeaua şi-i toarnă dulceaţă în şoşoni (Vizită).

Răsfăţatul familiei e şi Goe, admirat şi recompensat pentru fiecare gest care-i dovedeşte reaua creştere. Situaţia la învăţătură este dezastruoasă, încât, ca să nu mai rămână repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă în Bucureşti la plimbare. Autorul îşi însuşeşte ironic limbajul personajului: ,,Şi după ce se strâmbă la urâtul (conductorul), Goe se spânzură iar cu amândouă mâinile de vergeaua de alarmă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspundă ceva urâtul şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru”. În familie Goe învaţă minciuna, prefăcătoria, aroganţa şi grosolănia: ,,Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? Zice tanti Miţa urâtului” (D-l Goe).

În concluzie am putea spune că domnul Caragiale înfăţişează ,,copilăria copilului universal” în genere, după cum întâlnim la Ion Creangă, dar cu permanenţe satirice ale raportului dintre copii şi părinţi, dintre copii şi bunici, unde comportamentul tinerilor lasă de dorit.

Eroii din schiţe, odraslele şi nepoţii personajelor din comedii, trăiesc în inima oraşului, sunt moşieri, politicieni sau funcţionari publici, vorbesc franţuzeşte, organizează petreceri la zi fixă, merg la teatru şi la baluri, se plimbă la şosea, ţin conferinţe la Ateneu, audiază conferinţe despre ,,progresul artelor, al literelor şi al ştiinţelor” şi aplaudă frenetic, deşi nu înţeleg nimic. În virtutea tăvălugului timpului aceştia cresc acasă o nouă generaţie de copii răsfăţaţi şi obraznici(să ne scuze părinţii celor ascultători şi silitori-n.a.)care vor forma baza societăţii viitoare. Caragiale a studiat cu pasiune de colecţionar această lume şi a prezentat-o amuzându-se, ironizând-o.