Prof. Daniel Mocioi: Note simboliste specifice poeziei bacoviene

Despre poetul George Bacovia, criticul literar Nicolae Manolescu afirma că este ,,simbolist prin formaţie, dar care îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori”.

Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidentă, întrucât acesta recurge la simboluri, sugestii, corespondenţe, muzicalitate, prozodie specifică. Influenţele resimţite în poemele sale sunt ale poeţilor E.A. Poe, Verlaine, Baudelaire. Temele şi motivele simboliste preluate de poet ar fi condiţia poetului şi a poeziei, motivul singurătăţii, melancolia, evadările, natura romantică, starea de nevroză, culorile şi muzica, poezia târgului bolnăvicios. Declararea ataşamentului faţă de simbolişti se regăseşte în toate poeziile bacoviene.

Poetul alesese, sau poate fusese el cel ales de muze, să reprezinte şi să urce la cote nebănuite simbolismul românesc. Căci în 1916, când îi apare volumul de debut Plumb, literatura noastră consemna de fapt una din datele de referinţă ale poeziei, cartea anunţând o individualitate lirică de  necontestat,  atât  în raport cu ceilalţi  simbolişti         ( Al. Macedonski, Ş. Petică, D. Anghel) cât şi cu cei de alte orientări, predecesori sau contemporani cu el. Şi faţă de unii şi faţă de alţii, Bacovia venea cu un univers al lui, oraşul provincial, stilizat în linii şi culori esenţiale, în tonuri de cenuşiu, violet şi galben. El aduce acel ,,sfârşit continuu”, cum avea să-i definească mesajul operei un comentator de mai târziu, Ion Caraion.

Bacovia are voluptatea simplă a morţii, a dezagregării, a trecerii în neant, şi toate simbolurile poeziei sale conduc către această idee, folosind versuri scurte, cu repetarea unui cuvânt-cheie ce devine obsedant, sfredelind sufletul cititorului cu întrebări subînțelese. Cel mai adesea, fixarea cadrului în care îşi plasează simbolurile are loc toamna şi iarna, primul dintre aceste anotimpuri fiind, prin excelenţă, el însuşi un simbol al morţii, al transformării naturii. Căderea frunzelor apare în plan strict vegetativ al naturii, ca o eliberare, stare către care, căzând în moarte în plan uman, tinde să ajungă şi poetul, împreună cu iubita lui, precum în Note de toamnă. În ceea ce priveşte primăvara, poetul îi contrapune latura sumbră a existenţei, şi de aceea el nu scrie poezii senine şi optimiste ci Nervi şi Note melancolice.

S-a spus că poezia lui Bacovia stă sub semnul liricii simboliste franceze. Însuşi poetul mărturisea în 1943 că ,,persistenţa într-o culoare” a deprins-o de la francezi şi că prin 1898-1903, una din obsesiile sale a fost simbolismul decadent  şi că l-au preocupat adânc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Jean Moreas. Sunt însă suficient de multe note distinctive şi personale care-l îndepărtează pe autor de simboliştii din ţara lui Voltaire. Ceea ce la Verlaine şi Baudelaire, ca şi la ceilalţi simbolişti, urmărea muzica şi armonia, la Bacovia, dimpotrivă, e dizarmonic, aproape antimuzical, datorită sincopelor, ruperilor de vers. Peisajul său e întunecat, cu ecouri de tuse îngroşată până la brutalitate. Ceea ce contează la poet e decorul, creionat cu ajutorul epitetelor cromatice, halucinant pentru că înfiorează, captivant pentru că trimite la un plan al unor trăiri sufleteşti nebănuite şi uneori inexplicabile.

Poezia lui Bacovia exprimă o stare depresivă specifică unui intelectual proletar, cu o structură sufletească ultrasensibilă, de aceea poate fi încadrată  şi în direcţia simbolismului depresiv. Universul poeziei bacoviene este ca o cupolă de plumb sub care domneşte neliniştea, spaima de nefiinţă, de izolare: De-atâtea nopţi aud plouând/ Aud materia plângând/ Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.