Publius Ovidius Naso –un Petrarca al Antichității
Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile din saloanele nobililor. După ce a călătorit pe Nil şi a rămas uimit de piramidele faraonilor, s-a întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.
Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa Domus Augusta şi Templul de marmură al lui Apolo, urmat de Statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.
În aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.
Spuneam că a fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-a rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, a dat greş şi cu a doua şi cu a treia căsătorie. Dar i-a rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui a cultivat tot artele.
Viața lui a luat o întorsătură neașteptată în anul 8, luna august, era noastră, când Împăratul August îl exilează la Tomis, cetatea mercantilă grecească de pe coasta Mării Negre, unde își va petrece toată viața.
Născut la 20 martie 43 î.e.n. la Sulamona, într-o familie bogată, a îndrăgit încă de mic Poezia, deși tatăl său îl întrebase : „De ce încerci o meserie nelucrativă ? Homer însuși n-a lăsat nicio avere !” Idolii lui erau poeții elegiaci. Ovidiu a declarat că acea care l-a inspirat întâia dată a fost o femeie „totam cantata per urbem”- cântată în toată Roma, ascunsă sub numele de Corina. August, pentru a da satisfacție aristocrației tradiționale, care cerea reînvierea vechilor virtuți republicane, dădu o serie de legi puritane, împotriva luxului, a adulterului, a celibatului și chiar a sterilității, care produse o reacție violentă. Între timp, Iulia, nepoata lui August, face demonstrații de viață libertină. În cercul curtenilor se afla și Ovidiu.„Ars Amatoria”, opera de dragoste a lui Ovidiu de care nimeni nu făcuse caz până acum, e declarată operă corupătoare. Pare-se că o văzuse pe Iulia fără veșminte, făcând aluzie la Acteon, care a surprins pe Diana nudă. Unii cred că se făcuse vinovat de ”lenocinium”, înlesnind pe culpabili. Atât i-a trebuit Împăratului. Pe Iulia a exilat-o, undeva, într-un loc secret, iar pe Ovidiu la Tomis. Pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 8 e.n., după ce mai contemplă pentru ultima dată cerul cu lună și cu stele al Capitoliului, poetul porni în îndelungatul exil cu câțiva sclavi. În decembrie poetul naviga pe Adriatica, pe Marea Ionică, cu multe peripeții, apoi Corintul, iese prin Bosfor și trece în Pontul Euxin, stabilindu-se la Tomis. Acum începe marea lui decepție. Clima aici e foarte aspră, iarna un frig cumplt, vara o căldură înăbușitoare. Pe străzi geții bărboși și pletoși, pășesc înfășurați în cojoace și ițari. Locuitorii vorbesc o gracă împestrițată cu getică și sarmată. Peste tot vede paragină, bordeiele sunt sub pământ,rar se văd pluguri arând și vite păscând.
Tomitanii l-au primit cu plăcere, l-au scutit de impozite și l-au numit poetul lor.
„Dacă la Roma încă vreun ins mă ține minte
Sau numele meu singur trăiește înainte
Să știe că acolo unde începe ghiața
Printre barbari Ovidiu își irosește viața.”
Operele lui în care a cântat dragostea, ,, Ars amatoria” şi ,,Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală a dragostei unui păgân care a văzut în femeie cel mai graţios animal.Ovidiu cunoaște ideea divinității femeii și a eternității dragostei. „Darul meu este de a nemuri prin cântece/ Femeile care au binemeritat : aceea pe care am ales-o devine ilustră prin arta mea /…/ Faima pe care o vor hărăzi cântecele va fi veșnică.”
Elegiile erotice ale lui sunt întemeiate pe elementul senzual. Ovidiu nu cunoaște castitatea. Iată o elegie : E vară. Soarele este la amiază. Poetul se întinde în pat. Ferestrele sunt pe jumătate deschise, lumina intră în odaie ca într-o pădure. Atunci Corina apare cu părul desfășurat pe umeri și poetul îi admiră ca un sculptor trupul gol. Alteori momentul este suav, e revărsatul zorilor, la ceasul când aerul e răcoros și privighetoarea cântă. O altă elegie reprezintă un bilet trimis odată cu un inel. Poetul ar dori să fie inelul însuși ca să fie dus la buze atunci când puella își sigilează tabletele, să alunece în sânul ei, sau să intre cu ea în baie.
„Amores” cântă în versuri elegiace dragostea ca sentiment ideal. Este adresată Corinei, femeie iubită pe care o exaltă în versuri înălțătoare. Aceste elegii i-au făcut pe contemporani să-l numească „tenerorum lusor amorum”, adică cântăreț al iubirilor gingașe. „Heroides” este o colecție de scrisori care povestesc romanul unor celebre pasiuni erotice: Hero către Leandru, Penelopa către Ulise etc. „Metamorfozele” reprezintă opera de căpătâi a poetului și înșiră mulțimea legendelor despre transformările Universului, începând cu geneza și până la schimbarea lui Cezar într-o stea. „Toate calitățile înăscute ale lui Ovidiu, precum și toate câștigurile pe care le datora profesorilor săi, frecventării saloanelor și satisfacțiile vieții romane, se regăsesc în „Metamorfoze”. Expresia e căutată, pitorescul și plastica sunt foarte apăsate, adesea gradate în chip fericit, mergând până la un realism brutal”( J. Bayet). „Tristele” sunt elegii în care poetul își deplânge amarul zilelor petrecute în exil, apăsat de singurătate, de dorul după cei lăsați acasă, de cerul veșnic senin al Italiei. În acestă operă este primul poet care descrie trecutul nostru, meleagurile, clima, oamenii și pe vechii sciți. De aceea eu consider că orice Istorie a literaturii române ar trebui să înceapă cu acest mare poet.
Ovidiu rămâne totuși poetul iubirii.
El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. A fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.
Spicuim câteva idei din opera lui.
Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. ,,Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-ā născut.”
El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. ,,Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi.! Femeia să fie elegantă,să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios”
Naso magister erat…
A murit în anul 17 d. Cr. la Tomis, plâns de toată lumea.
Cea mai tristă dintre „Tristele” lui, de un umanism adânc sunt distihurile care și le-a compus ca epitaf, la moartea lui :
„Al gingașelor amoruri cântăreț, ce zace-aicea,
sunt răpus, poetul Naso, de al meu sublim talent.
Trecător, dacă vreodată ai iubit, cumva ferice,
Zi lui Naso, n-ai sfială, odihnească-și osu-n pace !”.
Bibliografie :
Călinescu- Scriitori străini, editura pentru Literatura Universală, București,1967, pag.113-152 ;
Mic dicționar-Scriitori greci și latini ;
N. Lascu- Ovidiu, omul și poetul, Cluj, Dacia,1971.
Va multumim!
Și eu vă mulțumesc pentru citirea articolului.