Unirea din 24 Ianuarie 1859,

UN PAS SPRE MAREA UNIRE din 1918

Rezultat din îngemănarea a două neamuri viguroase ale Antichităţii – dacii şi romanii – , poporul român a străbătut veacurile istoriei fără a se fi clintit de pe vatra strămoşească, clădită pe pilonii Carpato-Danubiano-Pontic şi aureolată de spiritualitatea creştină, cu drumul jalonat în istoria-i multiseculară de jertfele al căror sânge i-au fertilizat pământul strămoşesc, din care s-au hrănit stabilitatea şi perenitatea lui.

Secole la rând, fără să fi atacat pe alţii, românii au primit lovituri din cele patru zări, dar, de fiecare dată – deşi cu vieţi împuţinate, deşi furaţi de averea lor şi lipsiţi de darurile pământului, deşi siliţi să apuce drumul codrului devenit frate şi siliţi să trăiască în teritoriu fragmentat politic – ei nu şi-au părăsit fruntariile neamului, nu şi-au uitat limba şi obiceiurile, în timp ce credinţa le-a fost călăuzitor pe întreg întinsul existenţei lor zbuciumate.

Aşa au înfruntat valurile migratorilor, falnica putere otomană – reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică, lingvistică şi statală, în timp ce alte state, cândva puternice, piereau sub semilună – aşa au înfruntat armate şi trufii cezaro-crăieşti şi tot aşa şi-au păstrat neîntinată individualitatea în faţa celor care încercau să-i cuprindă sub aripa lor „protectoare” ca mai-puternici ai aceleiaşi credinţe.

De fiecare dată, românii au ştiut să ridice în fruntea lor un Mircea, devenit bătrânul înţelept al românilor şi strângătorul de pământuri strămoşeşti, un Iancu de Hunedoara, un Vlad Ţepeş şi un Ştefan devenit Mare şi Sfânt prin faptele sale, din partea cărora armatele faimosului Mahomed al II-lea au cunoscut trei înfrângeri, un Mihai Viteazu, prin a cărui faptă românii au devenit, pentru scurt timp, independenţi şi uniţi sub acelaşi sceptru, un Matei Basarab şi un Vasile Lupu, sub oblăduirea cărora au găsit răgazul pentru a mai fi adăugat ceva la bogata lor zestre culturală, un Constantin Brâncoveanu, care nu a şovăit să se jertfească împreună cu întreaga familie pentru păstrarea credinţei întru Hristos, alături de care putem aşeza pe mulţi alţii pe care nu-i poate cuprinde decât Coloana Infinitului a marelui Brâncuşi. Toţi aceştia – fie cu ascuţişul săbiei, fie cu agerimea minţii şi acuitatea diplomatică – au ştiut să fie pavăză poporului român şi, totodată, prin braţul şi jertfa acestuia la Dunăre, a civilizaţiei europene.

Dar tocmai când o epocă istorică apunea şi lăsa loc alteia de mari prefaceri economice, social-politice şi culturale, când, pe baza convieţuirii de veacuri pe acelaşi teritoriu, popoarele îşi constituiau state naţionale cu fruntarii bine determinate, proces spre care se îndreptau şi românii, tocmai acum ziceam, ţinuturi de legendă ale spaţiului românesc, părţi din leagănul poporului român – Transilvania, la 1699, Bucovina la 1775 şi Basarabia la 1812 – prin târguielile dintre marile imperii intrau sub opresiune habsburgică  sau ţaristă, fiind rupte în mod brutal din trupul neamului strămoşesc.

Poporul român a izbutit să depăşească şi aceste cataracte ele istoriei, dar lăsând noi jaloane pe drumul devenirii sale ca naţiune unită şi de sine stătătoare. Acestea au fost martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan, jertfa lui Tudor Vladimirescu, apriga luptă a generaţiei paşoptiste cu Bălcescu, Brătianu, Avram Iancu, Alecsandri… Ieşită la liman, naţiunea română a reuşit să-l înalţe în fruntea sa pe Al. Ioan Cuza, prin a cărui Unire de la 24 Ianuarie 1859 şi ale cărui reforme, uneori împotriva voinţei mai-marilor Europei, au fost puse bazele statului naţional român modern.

Prin faptele de arme de la Plevna, Rahova, Smârdan, Belogradgic…, cei plecaţi „din câmp, de-acasă, de la plug”, sub comanda principelui Carol, aveau să aducă României, la 1877-1878, Independenţa cea mult visată şi pământul dintre Dunăre şi Mare. În acelaşi timp însă, negociind separat cu turcul învins cu ajutor românesc, aliatul nostru ne răpea judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce reveniseră la trupul ţării prin Congresul de la Paris din 1856, care pusese capăt unui alt mare conflict cu Imperiul Otoman, Războiului Crimeei. Pentru a fi intimidat tânărul stat independent şi încercând să înlocuiască dominaţia otomană cu cea rusă, în retragerea lor de la sud de Dunăre, trupele ţariste au ocupat poziţii strategice în jurul Bucureştilor. Principele Carol şi-a retras armata spre nordul Olteniei de unde a lansat apeluri spre Apusul Europei. Numai la intervenţia Germaniei, ţarul a cutezat să-şi retragă armata.

În contextul primei mari Conflagraţii Mondiale, la care românii au adus jertfa lor pentru apărarea şi eliberarea pământurilor strămoşeşti, imperiile – care îşi clădiseră măreţia şi strălucirea pe suferinţele şi bogăţiile popoarelor subjugate – lovite din exterior, dar mai ales din interior, de lupta acestor popoare flămânde de libertate, s-au năruit şi popoarele asuprite până atunci şi-au luat soarta în propriile mâini.

Astfel, românii din Basarabia, la 27 martie 1918, din Bucovina, la 28 noiembrie 1918, din Transilvania – ultimii printr-o grandioasă Mare Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 DECEMBRIE 1918 – prin reprezentanţii lor legitimi din forurile legiuitoare şi prin adunări plebiscitare, au hotărât Unirea lor şi a teritoriilor locuite de ei cu România, întregind-o.

În acest fel, prin voinţa şi lupta românilor de pretutindeni, 1 DECEMBRIE 1918 reprezintă împlinirea unui măreţ ideal naţional, încununând o luptă de veacuri şi devenind o acoladă peste timp a istoriei jertfelor pe altarul unităţii şi libertăţii naţionale. De aceea, 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a tuturor românilor, fiind de fiecare dată prilej de cinstire a eroilor neamului, dar şi de reflecţii asupra idealului naţional, al prosperităţii şi al democraţiei.

Timp de douăzeci şi doi de ani România s-a bucurat de binefacerile întregirii, devenind un stat democratic prosper şi cu un binemeritat prestigiu în viaţa internaţională, căreia i-a dat mari personalităţi.

Dar, în perioada interbelică, au apărut două regimuri politice extreme, la dreapta fascismul şi la stânga comunismul, cărora trupul României le-a căzut victimă în urma înţelegerilor secrete dintre Hitler şi Stalin, din 23 august 1939. După ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi Herţa intrau sub talpa stalinistă. Le urmau Transilvania care, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, intra sub teroarea horthystă, apoi, în septembrie, Cadrilaterul trecea la Bulgaria. După război, numai Transilvania a revenit între fruntariile ţării.

Dar, cum într-adevăr toate imperiile sunt efemere şi un imperiu chiar roşu fiind nu poate dăinui la nesfârşit, la cele mai firave adieri de înnoire şi sinceritate numite „perestroika” şi „glasnosti”,  din anul 1991, URSS s-a descompus ca un aisberg ajuns în bătaia Soarelui. Basarabia şi-a făcut hotare proprii dar ciuntite şi a trebuit să mai dea martiri, dar românii din Nordul Bucovinei, din Herţa şi alţii au rămas între hotare străine, zbătându-se încă, după cum se exprima un român de-al locului, ca tihna să nu le mai fie „mir”, viaţa să nu le mai fie „jelanie” şi ştiinţa să nu le mai fie „nauca”.