https://blog.revistaderecenzii.com/
I
Pentru cine apreciază frumusețile literaturii franceze, pentru cine înțelege calitățile stilului și finețea spiritului, moartea celebrului autor Prosper Mérimée e considerată ca un foarte trist eveniment, ca o pierdere importantă pentru domeniul literelor. Iară cine a cunoscut personal pe acest bărbat eminent prin științele filologice va regreta nu numai pe literatorul distins, pe filozoful amabil, dar și pe unul din cei mai adevărați reprezentanți ai spiritului de conversaț ie franceză.
Bagajul său literar nu este voluminos; însă are mare preț în ochii amatorilor estetici de scrieri ce pot servi de model, precum: Colomba, la Venus d’Ille, l’enlèvement de la redoute, le vase ètrusque, les chroniques de Charles IX etc. și mai multe studii asupra literaturilor slave și spaniole. El a fost cel întâi care a făcut cunoscut în Francia pe celebrul Pușkin, traducând diverse opere de ale acestui poet rus și a scris un șir de epistole foarte interesante asupra Spaniei, unde îi plăcea ades să călătorească.
Tot ce a ieșit de sub pana lui este cizelat cu măiestrie, ca obiectele artistice ale lui Benvenuto Cellini; însă cine poate spune talentul său de narator? cine poate descrie finețea observărilor spirituoase, care străluceau cu atâta profuzie și atâta farmec în conversația lui! Eu am avut norocirea de a-l cunoaște în călătoria din Spania, la anul 1853, și a-l întâlni în mai multe rânduri, atât în Paris, cât și la Cannes, unde-și petrecea lunile de iarnă; și dar găsesc de o plăcută datorie a spune compatrioților mei că Prosper Mérimée a fost unul din acele personaje eminente din Francia care s-a interesat mult la soarta României.
— România — zicea el – este acum ca o fetiță de 12 ani, neformată încă; frumusețea ei nu s-a dezvoltat, și nimeni nu o bagă în seamă. Lasă ca să mai crească, să ajungă la epoca tinereții, unde formele copilei se desemnă grațios, unde calitățile ei fizice și intelectuale se afirmă, unde frumusețea ia un caracter de splendoare regală, și ochii lumii se vor îndrepta cu admirare spre dânsa. Tot ce doresc pentru România este ca să aibă nu 12, dar 20 de ani!
II[modifică]
După întoarcerea mea de la Maroc, intrând în Spania pe la Cadix și vizitând Sevilia, Cordova și Grenada, m-am dus de am petrecut o lună de zile la Madrid în compania amicului meu, marchizul de Bedmar. Începutul iernii mă prinsese în acest oraș și mă îngrijeam în privința dificultăților ducerii mele la Paris; căci pe la 1853 călătoriile în Spania se făceau cu diligențe trase de câte 10 și 12 catâri, prin locuri lipsite de orice confort. Mergând deci ca să mă sui în deligență, am fost prezentat lui Mérimée, chiar în momentul când conductorul ne chema pe nume, pentru ca să luăm locurile în cupeu. Norocul făcuse ca să am de tovarăș pe autorul Colombei, care se întorcea în Francia.
În noaptea aceea n-am preschimbat mai nici o vorbă împreună, căci eram despărțiți prin o matahală groasă ce purta favoriți englezi, favoriți stacoșii, care se ridicau între noi ca doi tufari ruginiți de brumă. A doua zi dimineață, plecându-ne pe după acei tufari, am cercat a ne vedea la față și am legat cunoștință.
— Cum ai petrecut noaptea ? întrebă Mérimée.
— Rău și cald din cauza vecinătății, am răspuns arătând pe englez, care dormea horăind.
— Noroc că avem o asemenea sobă în cupeu, căci afară frigul e aspru.
— Așa este, însă găsesc că soba ține prea mult loc în apartamentul nostru.
— Ce vrei? Englitera a fost totdeauna o putere năvălitoare; dar acest trist adevăr nu ne poate opri de a dejuna. Luat-ai ceva provizii de drum?
— Bedmar mi-a purtat de grijă; am cu mine un paté rece și vin de Xeres.
— Bedmar îsi cunoaste țara și nevoile călătorului în țara lui.
— Cum? Spania?…
— Spania sună din ghitară, Spania dănțuiește bolero și caciucia, Spania face pronunciamenturi, dar nu știe a se hrăni. În tot voiajul nostru, până la frontiera Franciei, nu o să găsim decât ouă clocite și pui ofticoși prăjiți cu untdelemn de lampă.
— Untdelemn de lampă! Pentru ce nu untdelemn proaspăt ?
— Pentru că așa e gustul spaniol. Închipuiește-ți că un amic al meu, consulul de la Alicante, neputând a se deprinde cu gustul național, a scris la Marsilia de i-au trimis două balerci de untdelemn de Provence, foarte limpede și bun; fiind însă că avea o prea mare câtime, el a încunoștiințat amicilor săi spanioli din oraș că voia să se desfacă de una din balerci. Amatorii alergară îndată din toate părțile, dar se întoarseră și mai iute îndărăt fără a cumpăra untdelemnul, pentru că-l gustaseră și-l găsiră fără arom… adică fără iz de lampă… Amicul meu se consultă cu colegul său, consulul englez, și după sfătuirea acestuia el desfundă una din balerci și o expuse la soare în timp de două săptămâni; apoi invită din nou pe amatorii indigeni ca să guste marfa. Perfect! strigară ei cu entuziasm, și umflară balerca pe sus… Adevărul este că untdelemnul nu mai era bun nici chiar pentru lămpi, dar căpătase izul local… Astfel este patria lui Cid Campeador în privirea gastronomică! Însă ca o mulțumitoare compensare o să auzim tot drumul nostru sunetul castanietelor… Îți plac castanietele?
— Îmi plac, când ele sunt mișcate de o frumoasă fiică a Grenadei.
— Mie-mi produc o impresie curioasă…
— Care impresie?
— Mi se pare că aud măselele spaniolilor clănțănind de foame. Începui a râde cu hohot și trezii pe englezul de alăturea.
Matahala privi în dreapta și în stânga cu buimăceala unui om amețit de somn și, văzându-ne ocupați cu dejunul, dete semnele cele mai îngrozitoare de foame. Îndată el scoase de sub picioare o torbă plină de cărnuri fripte și se puse a le introduce în gura lui, cu o metodă mașinală, înlesnind această operație gastronomică prin ajutorul unei mari butelci de Madera.
Mérimée îl admiră câteva minute; apoi mă întrebă dacă am fost la Grenada și dacă am văzut familiile de gitanos (țigani) pe dealul din față cu Alhambra?
— I-am vizitat în vizuniile lor săpate în stânci și am observat o mare asemănare între dânșii și țiganii din România.
— Și cu acei din Rusia, adăugă Mérimée. Poetul rus Pușkin i-a descris prea bine într-un mic poem foarte original, pe care l-am tradus în limba franceză. Am admirat mai cu deosebire în el un cântec țigănesc plin de o energie sălbatică.
— Vi-l aduceți aminte?
— Dar; eroina poemului zice: arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu! etc.
— Cum? observai întrerumpându-l; aceste versuri au fost compuse de Pușkin?
— Negreșit!
— Vă înșelați, domnule Mérimée; acesta e un cântec poporal de la noi. lată versurile:Arde-mă, frige-mă,Pe-un cărbune pune-mă!De mă-i pune pe-un cărbuneIbovnicul nu ți-oi spune,De mă-i bate cu o vărguțăPeste ochi și peste țâță,Tot m-oi duce la portițăSă dau altuia guriță.De mă-i bate cu gardulTot m-oi iubi cu altul.Via-n vară înflorește,Iar în toamnă cum rodeșteVine-un graur de-o ciupește.Eu de ieri am înflorit,Sânu-mi încă n-a roditȘi el arde-n foc cumplit!
Mérimée ascultă traducerea franceză acestei hore, apoi zise zâmbind:
— Diable de Pouchkine! L-am admirat 15 ani cu un giuvaier străin la gât.
Astfel conversația noastră se prelungi până la Paris sub nasul englezului cu favoriții morcovii. Poezia poporală a românilor îl interesa foarte mult, căci el însuși în tinerețe compusese o colecție de cântece croate și montenegriene pe care le publicase sub titlul de Guzla, și găsea că în adevăr poezia noastră cuprinde frumuseți de un ordin superior.
— Grație românilor, observa el ades râzând, nu mai cred în simplicitatea proverbială a țăranilor de la Dunăre.
III[modifică]
În iarna trecută, pe la februarie, găsindu-mă la Cannes, m-am dus într-o zi frumoasă cu soare să vizitez grădina numită Jardin des Hespérides. Acea grădină, plantată cu portocali pe malul Mediteranei, merita deplin numele ei; căci prezenta un aspect feeric prin sutele sale de copaci acoperiți cu poame aurite. Lumina soarelui poleia verdeața frunzelor și răspândea pe frunte o culoare veselă care-ți fura ochii. Parfumul ce umplea aerul cald era îmbătător, și vuietul lin al mării avea un ce armonios, care încânta auzul și îndemna sufletul la o dulce reverie. În depărtare se întindea albastrul valurilor până sub insula Santa Margarita și se zăreau câteva bărci, lunecând cu o mișcare nesimțită. Eram în cele mai bune condiții de trai plăcut: soare luminos, natură înflorită, cer senin, mare admirabilă, și mă preumblam cu o vie mulțumire prin aleile parfumate ale grădinii. Deodată zării pe o bancă un om palid, trist, suferitor, care se răsufla greu și privea cu jale splendorile naturii; era Prosper Mérimée!
Mă apropiai de dânsul; el mă cunoscu și-mi zise cu o zâmbire amară:
— Ce zici de mine, amicul meu? Nu ți se pare că reprezint dragonul spăimântător care în vechime păzea grădina Hesperidelor? Privește în ce stare m-a adus boala de inimă ce mă ucide de când nu ne-am văzut! Am să mor în curând în floarea… bătrâneții!
— Nu crede aceasta, domnule Mérimée, căci clima de la Cannes face minuni cu bolnavii.
— Așa spun doctorii, însă aștept minunea de mai mulți ani și nu o văd venind.
Mérimée petrecea toate iernile la Cannes, întovărășit de două surori engleze, care se devotaseră lui cu o abnegare admirabilă și se îngrijeau de el ca de un copil. Ele știau să aline suferințele lui și să-i susție moralul când boala îl obosea de tot. Adeseori am făcut partide de vhist cu acele misses și cu iubitul lor bolnav în serile lunii lui februarie, și m-am încredințat că suferințele nu stinseseră cât de puțin briliantul spiritului său.
Într-o zi Mérimée îmi arătă o sabie de Damas cu litere arabe incrustate pe lamă.
— Știi să citești arăpește? mă întrebă el.
— Ba nu.
— Pune-ți în gând că nu am găsit încă pe nimeni care să-mi explice această inscripție, și însă am mulți amici care se bucură de renumele de orientaliști și țin cursuri de limbi orientale la Sorbona. Pățesc și eu cu sabia mea cum a pățit-o sora regelui Ludovic-Filip cu o materie de rochie ce avea de jur împrejurul poalelor un șir de cuvinte turcești cusute cu aur. Acea prințesă se adresă la dl C., profesor de limba sanscrită, ca să aibă traducerea exactă a broderiei, și el îi răspunse că broderia conținea un verset din Coran: „La Allah illa Allah, u Mhamed rasul Allah!“ adică: „Dumnezeu este mare și Mohamed e profetul său!“ Doi ani în urmă un alt profesor orientalist prezentându-se la Tuileries, prințesa dorind a se convinge de științele sale, îi arătă rochia sa favorită, și noul sapient, examinând poalele, traduse pe loc cusuturile lor în modul următor: „Nimeni nu-i mare ca Ali, ginerele lui Mohamed, nimic nu-i tare ca sabia lui Ali!“ Îți închipuiești mirarea prințesei! În fine, la un bal de la curte, ambasadorul turcesc apropiindu-se de sora regelui ca să o salute, prințesa îi zise:
— Domnule ambasador! n-ați fost niciodată profesor la Sorbona?
— Niciodată, alteță.
— Minunat! Binevoiți dar a-mi traduce inscripția rochiei mele. Ambasadorul citi hieroglifele aurite și răspunse: „Aceste litere însemnează: Abdalah, fabricant de materii de mătase la Brusa, alăturea cu geamia lui Osman“. Prosper Mérimée ocupă în patria lui o poziție înaltă: el era inspector monumentelor din Francia, era senator, era membru Academiei Franceze, era în legătură amicală cu toate ilustrațiile artistice, literare și politice, era iubit și apreciat la palatul Tuileries pentru spiritul său, și, cu toate dignitățile sale, era ferit de defectul fuduliei, era simplu și afectuos în manierele lui, era serviabil și încurajator pentru tinerii literatori. El regreta mult de a nu putea întreprinde un voiaj în țările noastre, se ocupa din când în când cu studiul filologic al limbii române și avea de gând să scrie o disertare asupra poeziilor noastre poporale; însă moartea l-a secerat ca pe mulți alți contemporani de ai lui, precum Lamartine, Alexandre Dumas etc.; și el a închis ochii ca să nu mai vadă cumplitele nenorociri care bântuie de șase luni iubita lui patrie!…
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Prosper_M%C3%A9rim%C3%A9e_(Alecsandri)