https://blog.revistaderecenzii.com
Cunoscutul istoric și om politic Radu Ciuceanu (1928-2022) a publicat după evenimentele din 1989, șase volume de Memorii, sub îngrijirea și adnotările riguroase ale lui Octavian Roske.
Primul volum, intitulat Intrarea în tunel, (Editura Meridiane, 1991), prezintă viața sa de elev, proaspăt absolvent al Colegiului Carol I din Craiova și primii ani de studenție la Facultatea de Medicină, studii întrerupte în 1948, ca urmare a arestării de către securitatea nou înființată a unei bune părți din membrii Mișcării Naționale de Rezistență Anticomunistă din zona Olteniei.
Cunoscând atrocitățile armatei sovietice de ocupație din Craiova, trădările în lanț ale scursorilor locale oportuniste ce se aliniau politicii de spoliere a bogățiilor locului și de îngenunchere a voinței naționale, modul palid în care membrii Comisiei Aliate răspundeau realității declanșate de invadatori, tânărul student vede întâlnirea cu profesorul Gheorghe Bonțilă (1904-1986, cel care a înființat primul laborator de psihotehnică din România), membru marcant al Mișcării… o posibilitate de depășire a condiției individuale și înscrierea pe traiectoria luptei fără istov pentru salvarea Patriei.
El aderă necondiționat împreună cu alți tineri mânați de aceleași idealuri de a pregăti oamenii și locurile din Oltenia, coroborate cu cele ale tuturor regiunilor țării pentru întâmpinarea, orientarea și direcționarea trupelor occidentale, care vor veni să ne scoată de sub plocatul barbariei ruse. Într-adevăr, pe toate canalele, Occidentul îndemna țările din Est la rezistență și le asigura de ajutorul lui neîntârziat. Din păcate, aceste îndemnuri s-au dovedit a fi fără suport real. Occidentul s-a dezis până la urmă de Estul Europei, provocând cele mai cumplite catastrofe umanitare săvârșite de poliția politică locală, dirijată de NKVD-ul sovietic.
În aceste condiții, generalul Ioan Carlaonț, fostul comandant al Școlii de Artilerie din Timișoara, disponibilizat de noile „cerințe” ale armatei naționale de a se supune ordinelor și scopurilor invadatorilor, conducătorul de facto al Mișcării … oltene a declarat la ultima reuniune a Comandamentului că dacă ar întreprinde ceva fără ajutorul țărilor libere „…am câștiga cel mult câteva zile de libertate, dar prețul lor l-ar plăti miile de oameni uciși și sutele de mii de deportați”. Mai adaugă strategul sus menționat: „…să stăm pe poziții, cât mai bine camuflați și cu responsabilitate redusă. Orice mișcare, orice salt ne-ar duce imediat la pieire”. Toate acestea se întâmplau când colonelul medic Gheorghe Cărăușu, unul din membrii Comandamentului Militar al Mișcării, avertiza că „numai pe teritoriul Olteniei…se vîntură aproximativ 100.000 de ostași sovietici, dispunînd de 3-4 sute de tancuri grele și ușoare, plus alte mijloace de luptă motorizată”.
Totuși, mijloacele de precauție expuse sunt alterate de un șir de evenimente care au compromis-o definitiv. Colonelul Cărăușu este asasinat de NKVD-iștii informatori (în stilul caracteristic al formațiunii de putere pentru a se șterge urmele celor care au dat informații utile Mișcării…), iar studentul Sergiu Mandinescu încearcă cu de la sine putere să ia legătura cu un oarecare Ciprian Pascaru, prezentat ca fiind agent american, de fapt turnător infiltrat în Organizație…
Alertat, Radu Ciuceanu îl avertizează pe colegul său, intuind în comportamentul celui prezentat de acesta, ceva straniu, avertizator: „…atunci i-am zărit din nou acei ochi cenușii care priveau, dar nu se uitau nicăieri. Când am închis poarta în urma lor, m-a cuprins un ciudat presentiment…”
Probabil acesta este momentul căderii întregii organizații. Unul dintre membri din rețeaua lui Mandinescu, Paul Vlădescu (fiul doctorului Vlădescu, cel care a înființat secția de boli infecțioase a Spitalului „Preda Buzescu” din Craiova) n-a putut suporta atrocitățile securității și a vorbit. A fost singurul martor al acuzării în parodia de proces care s-a desfășurat anul următor. De acolo a pornit calvarul pentru 40 de membri ai organizației subversive prin toate temnițele și lagărele de muncă ale României bolșevizate…
În volumul al doilea, Potcoava fără noroc (Editura Meridiane, 1994), Radu Ciuceanu descrie propriul supliciu al anchetelor si încercărilor infructuoase de strivire fizică și psihică din sediul securității de la Craiova. Aici întâlnește figuri de torționari sadici precum Constantin Oancă, semianalfabet, fost cizmar, promovat din 1945 în rîndurile noii siguranțe, mai apoi din 1948 ale securității, ajungând până la urmă colonel. În momentul apartiției cărții trăia încă în București, beneficiarul unei pensii consistente, pe măsura faptelor sale. Un oarecare Ionescu 22, fost slujbaș la poștă care „Bătea de plăcere. Îi citeai voluptatea pe față. Când leșinai, te băga cu capul în hârdăul cu apă”. Peste ei trona Vasilescu, un fost golan bucureștean, uns cu toate alifiile, înălțat în rang ca urmare a firii sale versatile, ahtiate după putere. Despre el spunea anchetatul strivit fizic și psihic, înaintea procesului: „E prea șmecher pentru a se opri, pentru a nu exploata psihologia învinsului, mai ales a celui cu vinovății medii și mici”.
Volumul al treilea, Pecetea diavolului (INST, București, 2002) prezintă procesul și întâia închisoare de la Craiova. Atunci când au apărut printre acuzații înfometați, zdrențuiți, murdari, ținuți în condițiile inumane, așa zișii avocați ai apărării, al căror cuvânt nici măcar nu era ascultat de judecătorul care se adaptase noii justiții implementată de Lucrețiu Pătrășcanu (care va sfârși în mod tragic și hilar zdrobit de aceasta!), Sergiu Mandinescu i-a spus celui îndrituit sa-l aibă în vedere: „Domnule avocat, dumneata ești prea mic pentru a apăra o cauză atât de mare ca a noastră”, rugându-l frumos să nu se deranjeze cu un rol cu totul formal în tragicomedia ce se va desfășura în ochii unui public la rândul lui alcătuit din elevi ai școlii de securitate și așa ziși proletari aduși special ca să strige la comandă lozinci care îi înfierau pe patrioții de pe băncile acuzării.
Cu această stranie piesă de teatru a justiției anului 1949, autorul afirmă: „Intram acum între roțile unui angrenaj ce urma nu numai să ne pună stigmatul judecății populare; dar în final, ca scop ultim și definitiv, să ne zdrobească, să ne elimine drept ceea ce eram și devenisem în fața justiției populare: bandiți înarmați, otrepe ale claselor dispărute, scursori ale burgheziei putrede…”
Prin astfel de „procese” au trecut peste un milion de români între 1945-1964, iar în jur de o sută de mii dintre aceștia au pierit între zidurile temnițelor și lagărelor comuniste.
În capitolul „Pecetea diavolului”, starețul mănăstirii Tismana, Gherasim Iscru, care era membru marcant al Mișcării, după chinurile inumane ale anchetei afirma: „Ajunge o secundă pentru a-ți pierde sufletul, după ce o viață întreagă te-ai străduit sa-l câștigi”. Fragilul călugăr nu și l-a pierdut nici în acele chinuri pentru că, spunea el: „Comunismul în primul rând a mers pe sucirea cuvântului, l-a pervertit și i-a furat miezul. Nici un regim, continuă părintele, nici o stăpânire n-a mers atât de departe până-n fibra omului, până-n sufletul lui, încercând să-l fure…”
Volumul al patrulea, Prea mult întuneric, Doamne! (INST, București, 2012) prezintă atrocitățile fără egal oriunde în lume, din închisorile de la Pitești și Gherla. Aici s-a încercat (desigur, sub bagheta inflexibilă a NKVD-ului) „reeducarea”, conform „pedagogiei” lui Makarenko, el însuși directorul plin și activ al unor lagăre de minori din URSS. Această tehnică însemna producerea unei „explozii” în trupul, sufletul și mintea individului care cuteza să aibă idei contrare cu cea a colectivului. Atunci individul, supus oprobiului public al colectivului dresat cu măiestrie la rândul lui, neavând o altă cale de iesire, bazându-se doar pe instinctul de supravietuire, se va conforma.
Această activitate a început întâi la Suceava, unde unii studenți si-au renegat idealurile și au devenit comuniști (din spirit oportunist, de cele mai multe ori), iar cei care au venit la Pitești, în frunte cu Eugen Țurcanu, au primit ordin de la conducerea închisorii și de mai de sus, de la Ministerul de Interne și de la „cupola” Securității, să ducă această reeducare-„explozie” la cele mai înalte cote ale cruzimii și ale degradării umane, celor ce se împotriveau. Acest Eugen Țurcanu fusese legionar, dar cu schimbarea regimului încercase să pătrundă cu oarecare succes în rândurile pregătirii pentru accesul în diplomația comunistă. I s-a descoperit trecutul și a căzut din sferele parvenirii spre idealul visat în temnițele comuniste. Aici i s-a trezit instinctul feroce al răzbunării, iar conducerea instrumentelor represiunii bolșevice l-a găsit apt pentru săvârșirea atrocităților de care a fost capabil ulterior: răzbunarea pe colegii care încă mai credeau în idealurile care i-au adus lui personal nenorocirea, sub pretextul „reeducării”. Astfel acest om ajutat la început de caralii închisorii i-a bătut până la mutilare la început pe ai săi, apoi a continuat cu ceilalți, supunând supliciilor aproximativ 1000 de victime, atât la Pitești cât și la Gherla și, prin reprezentanți, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Atragerea victimelor, câștigarea încrederii și mai apoi bătăile și schingiuirile colective și individuale duceau până la alegerea ca șansă de scăpare a sinuciderii sau a trăirii nebuniei pure și simple. (Iar 20 de studenți au murit chiar sub sau în urma bătăilor acestor scelerați).
Iată cum îl prezintă autorul memoriilor pe unul dintre subordonații lui Țurcanu, Alexandru Popa, zis Țanu: „ …devenise în mai puțin de o lună modelul călăului pefect, care primește ordinul și îl execută fără murmur, mai ales, fără angajare afectivă. În comparație cu Pușcașu, Livinschi, Mărtinuș, Sobolenschi, Bogoș și alții care erau dominați de instincte vizibile, declanșate sub privirea atentă, ce provoca emulație, a lui Țurcanu, Alexandru Popa reușise cred să urce treapta perfecțiunii, când poți să torturezi și să ucizi gândindu-te la un apus de soare sau la culoarea ochilor unei iubite…”
O astfel de psihologie a răului s-a întâlnit doar la ofițerii lagărelor de concentrare germane, care pe lângă crematoriile care înghițeau miile de suflete, în timpul liber, își duceau o viață de familie duioasă, lejeră, aproape inconștientă față de ororile activității zilnice.
Cum acest gen de activitate s-a desfășurat între anii 1949-1952 în locațiile sus menționate și faptele au început să aibă ecouri internaționale, autorii lor din conducerea țării au încercat un „proces” tipic comunist prin care să rezulte că nu ei ar fi construit această morișcă a morții ci înșiși tinerii legionari ar fi făcut-o, la comanda din străinătate a lui Horia Sima, independent de vointa conducerilor pușcăriilor sau a șefilor acestora. Bineînțeles că până la urmă adevărul a ieșit la iveală, dar cei ce au primit pedeapsa capitală au fost tot detinuții … „reeducați”.
Volumul al cincilea, La taină cu diavolul, (INST, București, 2015) surprinde momentul reîntoarcerii la Gherla, unde o parte din studenții convertiți la Pitești trebuiau să organizeze „reeducarea” în același stil, cu aceleași procedee, ca acolo. Autorul știa că torționarii aflaseră că el trecând prin închisoarea de la Târgșor povestise atrocitățile de la Pitești, chiar într-o discuție intimă cu directorul, care nu îngăduise astfel de manifestări în instituția sa de recluziune. Așa că nu se aștepta la nimic bun din partea lor. L-a „salvat”, însă, o boală rebelă de plămâni, din cauza mizeriei, care l-a dus la infirmeria pușcăriei, care constituia, de fapt, doar o cameră a morții. Acolo erau aduși cei ce se aflau în ultimul stadiu al bolii și decedații erau adunați în fiecare dimineață și transportați spre… odihna veșnică. El a avut ocazia să scape în final, probabil cu porțiile de lapte care rămâneau de la cei săvârșiți întru Domnul și a avut coleg de suferință un fost demnitar al Ministerului de Interne, Vais Vintilă, trimis acolo chiar de șeful său, Marin Jianu, tocmai pentru că acesta fusese conștientizat de unele matrapazlâcuri petrecute în cadrul Ministerului. Astfel, pentru această îndrăzneală, el fusese trimis, prin mijloace specifice, direct la moarte. Suprviețuind și el și observând ceea ce se întâmpla în acea închisoare, a informat când a avut prilejul persoane loiale din conducerea Ministerului și astfel s-a pus capăt, într-un final, atrocităților.
Atât acest volum și cel următor, Thalasa! Thalasa! Thalasa! (INST, București, 2017) portretizează oameni întâlniți în acele hrube ale dezumanizării comuniste, oameni de mare valoare, savanți, intelectuali, juriști, oameni politici care au rămas credincioși idealurilor lor, desi după ani de recluziune, puțini au avut posibilitatea să continue ceea ce începuseră înainte cu atâta forță și vitalitate. Unul dintre aceștia a fost Pantelimon Halippa, „un apostol al Basarabiei”. Spune autorul: „Cănd a intrat bătrânul și și-a pronunțat numele, ne-am ridicat toți în picioare, ca la o comandă, iar colonelul Vladimir Sachelarie a considerat obligatoriu să-i dea raportul”. Astfel, prin asemenea întâlniri cu istoria însăși, pe care acești oameni o duceau cu ei indiferent de condițiile umilinței regimului scelerat, Radu Ciuceanu se maturizează, își dezvoltă aptitudinile de istoric, deși 15 ani din viață a fost despărțit de cărțile dragi. Dar oamenii care au scris-o cu viața și sângele lor i-au rămas vii în memorie, iar la despărțire, când hainele cu care fusese „săltat” de acasă cu peste un deceniu și jumătate în urmă se pierduseră, constată că nu avea cu ce să se îmbrace. Atunci caraliul de la „efecte” îl „salvează” în felul lui inconștient, absurd și imbecil: „Mă băiatule, să-ți dau de la morți, căci am o magazie întreagă”. Astfel a putut Radu Ciuceanu să iasă îmbrăcat ca vai de lume pe porțile închisorii Gherla.
Chiar și afară, în condiții grele, cu stigmatul pușcăriei politice pentru toată viața, și-a continuat studiile, de data asta cele istorice, continuând opera tatălui său, deschizând și conducând șantiere arheologice și scriind cărți fundamentale de știință.
Cele șase volume de Memorii, chiar dacă nu sunt scrise cu scopuri estetice, conțin elemente profunde de psihologie, descrieri de locuri și întâmplări excepționale, trăite, reale, dar care ni se par senzaționale în alte condiții de existență și receptare. Prin memoria fabuloasă, spiritul de observație alert în toate circumstanțele vieții, ale locurilor și claustrărilor politice, prin bogăția de informații culese de la marile personalități care împărtășeau aceeași condiție, Memoriile lui Radu Ciuceanu constituie cărți fundamentale pentru un timp, pentru o viață, pentru o istorie și mai ales pentru neuitarea noastră cea din totdeauna.
Geo CONSTANTINESCU (Articol apărut în revista Mozaicul, Anul XXVIII, nr. 4 -318-, aprilie 2025, pp. 9-11)