https://blog.revistaderecenzii.com
Până la amiazi, Grigore Iuga își stăpâni răbdarea în Costești.
A ascultat toate relatările despre întâmplările din Amara, despre moartea tatălui său și a Nadinei liniștit și fără lacrimi, încât Titu Herdelea se mira în sine de atâta tărie sufletească.
— Trebuie să înștiințez pe Gogu! zise în cele din urmă tânărul Iuga.
Se duse numai cu Titu până la poștă să telegrafieze. Voia să scape puțin de toți cei care îi dăduseră toate veștile rele ca de niște dușmani. Simțea o nevoie mare de singurătate și de tăcere.
Ieșind de la oficiul telegrafic, spuse lui Herdelea, încet și trist, prac-ar fi vorbit cu inima sa:
— Niciodată n-aș fi crezut că un om poate suferi atâta!
Pe urmă, îndată după-prânz, porunci lui Isbășescu să-i tocmească o trăsură, să plece spre Amara. Isbășescu încercă să-l convingă că ar fi mai bine să aștepte totuși până mâine… Grigore îi aruncă o privire atât de mustrătoare, că contabilul nu îndrăzni să mai continue.
Pe la ora două erau pe drum. Isbășescu, pe capră, avea inima cât un purice. Vrând să-și facă puțin curaj și observând că Grigore nu e dispus să-i mai audă glasul, începu o conversație pe șoptite, despre ororile țăranilor răsculați, cu birjarul care tremura de frică să nu-și găsească moartea în călătoria asta și regreta că s-a lăsat ispitit de prețul mare ce i s-a făgăduit, ca să plece.
În Vlăduța, în dreptul conacului ars, ulița era închisă de o mulțime de țărani pe brânci, păziți de soldați cu baioneta la armă.
Un sergent ieși înaintea trăsurii:
— Înapoi!… Înapoi!… Nu e voie!
Toate încercările de a-l îndupleca fură zadarnice. Grigore Iuga trebui să se dea jos și să obțină permisiunea ofițerului pentru a putea trece. Auzi de departe pe colonelul pensionar Ștefănescu, strigând furios în mijlocul țăranilor:
— Spuneți, tâlharilor, care ați pus focul!… Nu spui?… Măi, spuneți, că vă bat până vă omor pe toți!… Spuneți, măi, care ați furat!
Recunoscând pe Grigore, colonelul i se plânse amărât, arătându-i ruinele:
— Uite, domnule, ce mi-a rămas din toată agoniseala vieții!…
Uite ce mi-au făcut hoții ăștia!… Apoi nu merită oare să fie împușcați toți, fără cruțare, dacă nici ei n-au avut milă de bătrânețele mele?… Credeam că nu-mi vor fi devastat tot-tot, de aceea am alergat și iacă ce-am găsit! îi tremura glasul de durere și de mânie.
— Dați-vă la o parte să treacă trăsura! strigă sublocotenentul după ce bătrânul Ștefănescu își vărsă amarul față de tânărul Iuga.
Țăranii încercară să se ridice, ca să facă loc. Ofițerul răcni speriat:
— Jos! Jos!… Soldat, pocnește-l!… Dă, soldat!
Trăsura își urmă calea, prin Babaroaga și Gliganu, până la Lespezi, unde făcu un popas mai lung. Grigore, fără să-și mărturisească, avusese mai mare groază de întâlnirea cu cadavrul Nadinei decât de al tatălui său. De la serbarea „Obolului“ n-a mai văzut-o deloc, și astfel i-a rămas în minte cu torsiunile, flexiunile și vibrațiile din dansul apașilor, o imagine dureroasă pentru inima lui. Acuma, în biserică, în fața catafalcului pe care zăcea corpul ei rece, de câteva zile, învăluit în cearșaful ordinar, îi apăru în suflet aceeași imagine, dar caldă, felină și frumoasă, parcă nu s-ar fi despărțit de ea nici o clipă. Îi fu frică să ridice colțul cearșafului și să-și distrugă pe vecie chipul pe care l-a iubit și care i-a dăruit toate suferințele și bucuriile iubirii. Se așeză în strana de la căpătâiul catafalcului, cu fruntea în mâini, și rămase acolo, singur, îndelung. Pe tăblia stranei erau câteva cărți liturgice, vechi, cu scoarțe de lemn și filele murdare. Mirosul greu de mort îl îneca și totuși nu-l supăra. Gândurile îi rătăceau leneșe. Aci își zicea că singur el are dreptul și obligația să se ocupe de înmormântarea ei, fiindcă divorțul lor, deși pronunțat, încă nu s-a transcris, aci că soarta a vrut ca ea să moară tocmai la țară, poate ca o pedeapsă sau o ironie că i-a fost atât de urâtă țara, apoi iarăși că, de s-ar fi întâmplat nenorocirea aceasta peste două săptămâni, el ar fi fost un simplu străin chiar în fața cadavrului ei…
Titu Herdelea ieșise de mult din biserică, neputând suporta aerul dinăuntru. Un ofițer îi spuse că la Amara trebuie să se fi întâmplat lucruri grozave, deoarece s-au auzit până aici împușcăturile. Grigore Iuga, aflând mai târziu, vru totuși să continue.
Ofițerul se împotrivi. A trimis o patrulă să-i aducă știri. Până nu se întoarce nu poate permite trecerea; s-ar expune la sancțiuni grave. Abia pe înserat porniră mai departe spre Amara; totuși, Grigore nu se mai întoarse în biserică…
La marginea Amarei și apoi pe uliță, cadavrele zăceau în aceleași locuri. Ici-colo, câte-un muribund gemea ori se zvârcolea încă. Birjarul arăta cu biciul mereu:
— Uite colea un mort!… Și dincolo… Ăsta parcă mai suflă, vezi? Isbășescu recunoscu pe Chirilă Păun, apoi pe Nicolae Dragoș…
Titu Herdelea exclamă îngrozit:
— Aici trebuie să fi fost bătălie mare!
Numai Grigore tăcea, cu ochii în gol, parcă n-ar fi văzut nimic.
O patrulă îi opri în dreptul bisericii, alta la cârciumă. La conac trăsura rămase în uliță. Grigore cu Titu și Isbășescu intrară pe jos, pe poarta cea mare cu columbarul. Perechi de porumbei albi se drăgosteau gângurind melancolic. Parcul cu aleile erau răvășite, ca și când ar fi trecut cirezi de vite sălbăticite. Altfel, însă, liniștea era așa de mare, că din uliță se auzi căscatul prelung al birjarului, urmat de o scuturare de clopoței a unui cal care-și destindea osteneala. Zidurile rămase în picioare din castelul cel nou se profilau mai negre pe cerul albastru-vânăt al înserării.
Grigore privea cu băgare de seamă, ca un cercetător străin, întorcând capul când încoace, când încolo, fără a zăbovi însă lângă ruine. Deodată din ograda argaților apăru logofătul Leonte Bumbu, speriat, parcă nu și-ar fi crezut ochilor, iar din conacul vechi bucătăreasa Profira, care începu să bocească cu un glas răgușit ca de bărbat, repezindu-se să sărute mâna și umplându-i-o de lacrimi. Tânărul Iuga puse câteva întrebări și ascultă răspunsurile cu o figură rece, ca și când le-ar mai fi auzit sau nu l-ar fi interesat.
În cerdacul conacului vechi stătea căpitanul Lache Grădinaru, lăsat în comună cu compania lui pentru menținerea ordinii și orice altă eventualitate. După ce exprimă lui Grigore condoleanțele cele mai sincere, în niște fraze ceremonioase și false, căpitanul spuse că prefectul Baloleanu cu maiorul Tănăsescu s-au închinat înaintea rămășițelor pământești ale regretatului Miron Iuga și apoi au trecut spre Ruginoasa și mai departe, dar că mâine speră să se poată reîntoarce. Grigore mulțumi cu vorbe la fel de ceremonioase, de care se rușina și totuși le pronunța, pe urmă își curmă o frază și intră brusc în casă.
Tatăl său părea că doarme cu lumânarea la căpătâi. Grigore îl privi câteva minute, îngenunche ca la rugăciune și mai stătu așa iar câteva minute și, în sfârșit, se întinse și sărută mâna rece, cenușie, cu unghiile învinețite. În clipa aceea, lacrimile îl năpădiră singure, îmbelșugate, picurând pe mâinile împreunate ale mortului, lucind ca niște pete de ulei… Grigore se ridică, scoase batista, cu gândul să șteargă mâinile mortului, dar până ce o desfășură se răzgândi și-și acoperi cu ea obrajii…
Peste un răstimp, reculegându-se, trecu în altă cameră, urmat de ceilalți, afară de căpitanul, care se retrăsese discret spre a nu-i tulbura durerea.
— Leonte, trebuie să pleci îndată la Costești! zise Grigore cu glasul puțin plâns, dar liniștit, parcă lacrimile i-ar fi redat stăpânirea de sine.
Logofătul fu însărcinat să aducă chiar astă-seară două coșciuge și cele necesare pentru înmormântare. Unul va fi lăsat la Lespezi; preotul de acolo va îngriji ca trupul Nadinei să fie așezat în sicriu pentru a putea fi transportat aici mâine dimineață… Socotea măsura aceasta absolut urgentă, cea mai urgentă, deoarece cadavrele aveau nevoie de odihnă.
A doua zi, luni, de dimineață, porni cu Titu Herdelea să examineze proporțiile distrugerilor, întâi aci, apoi la Ruginoasa.
Vizitiul Ichim le înșiră pe drum câți și care oameni au fost împușcați în răzmerița de la marginea satului.
În Ruginoasa se întâlniră cu trăsura prefectului Baloleanu care petrecuse noaptea, împreună cu primul-procuror Grecescu, în castelul Ghica de la Izvoru, scăpat ca prin minune de furia țăranilor. Condoleanțele fură lungi și lăcrimoase. Baloleanu apoi purcese cu râvnă la povestirea activității sale de pacificare. Era mișcat și plin de admirație pentru propriul său eroism. Zugrăvea în culori poetice primejdiile nemaipomenite care i-au amenințat viața și din care a scăpat ca prin urechile acului, de se miră și el.
Se felicita că a reușit să restabilească liniștea atât de repede și aproape fără vărsare de sânge.
— Săraca mea Melania, dacă ar bănui ea prin ce am trecut!
suspină dânsul înduioșat. Numai sângele rece și tactul meu proverbial au putut face minunea asta, dragă Grigoriță!… Dar opera mea încă nu e terminată. Pacostea cea mai grea de-abia începe. Nu e destul să combați răul, trebuie să-i stârpești rădăcinile, ca să nu mai revie! Nu-i așa, domnule prim-procuror?…
2
[modifică]
Maiorul Tănăsescu s-a întors aseară târziu la Amara, întovărășit numai de aghiotantul său și de trompetul detașamentului. Ar fi putut dormi și el la Izvoru, dar a ținut să dovedească prefectului că ordinea este atât de mare, că poate merge noaptea și singur prin satele care au fost răsculate. Și pe urmă voia să ia personal conducerea anchetei preliminare în Amara, cuibul întregii mișcări de răzvrătire.
Dis-de-dimineață, Ion Pravilă aștepta în curtea primăriei, tremurând și sfătuind cu straja despre secretarul Chiriță Dumitrescu care de două zile stătea ascuns cine știe unde, de frica oamenilor, și de care poate să fie nevoie acuma.
— Tu ești primarul tâlharilor? întrebă maiorul dând cu ochii de el.
Primarul nu apucă să răspundă. Tănăsescu îi cârpi câteva perechi de palme de văzu stele verzi, strigând:
— Vă satur eu acușica de revoluție, n-ai grijă! Pe toți vă satur, să țineți minte!
Aseară dăduse ordine severe ca morții să fie lăsați unde se găseau spre a servi de pildă tuturor celor vii. Acuma porunci primarului bătut să identifice, sub controlul unui plutonier, pe cei căzuți, iar pe urmă cadavrele să fie cărate la cimitir spre a fi îngropate mai târziu, când va hotărî dânsul. Căpitanul Lache Grădinaru fu însărcinat să ia măsuri ca toți sătenii, fără nici o excepție, inclusiv femeile și copiii, să fie adunați degrabă în curtea și grădina primăriei, pentru cercetări.
Apoi, cu concursul aghiotantului, un sublocotenent tânăr și timid ca o fecioară, medită un plan metodic de lucru pentru a descoperi fără întârziere pe ucigașii Nadinei și ai lui Miron Iuga, pe criminalii care au mutilat pe fiul arendașului Platamonu, pe incendiatorii conacelor, pe cei ce au lovit și dezarmat pe jandarmi, pe cei ce au furat și în sfârșit pe cei ce au participat la insultarea trupelor…
— Până una-alta să trimitem pe cineva la Lespezi și la Gliganu să ne aducă și pe tâlharii principali de acolo să-i putem confrunta și judeca împreună cu ăștialalți! zise maiorul Tănăsescu, întrerupâ ndu-se nerăbdător.
Peste câtva timp se prezentă căpitanul Corbuleanu, sosit să reinstaleze postul de jandarmi. Maiorul se bucură. Avea nevoie de jandarmii cunoscători ai oamenilor și împrejurimilor localnice.
Nimeni, din acest sat de criminali, nu-i inspira nici o încredere.
Dacă și preotul bătrân s-a amestecat între rebeli și a fost împușcat printre ei, în cine să aibă încredere? (În realitate preotul Nicodim fusese să citească rugăciunile legiuite la căpătâiul boierului Miron și, întorcându-se de la curte cu crucea înfășurată în patrafir, a fost ucis de un glonte rătăcit, pe uliță, aproape de casele sale.) Plutonierul Boiangiu găsi în locuința sa devastată pe Didina, puțin slăbită, dar altfel veselă. Se îmbrățișară. Femeia plânse nițel, povesti cum a avut noroc cu baba Ioana, care a ascuns-o în podul colibei sale, și a hrănit-o, și a îngrijit-o, căci de-ar fi dat peste ea țăranii, ar fi omorât-o, negreșit. Și plutonierul lăcrimă puțin și apoi alergă la primărie, la datorie.
Pe la ora nouă, când sosi trăsura cu prefectul și prim-procurorul, ancheta era în toi. De la cârciumă se auzeau vaietele și țipetele mulțimii de țărani ce umplea ulița, curtea și grădina primăriei. Cordoanele de soldați vegheau ca nu cumva să fugă cineva înainte de a fi cercetat.
Totuși, rezultate deosebite încă nu se obținuseră. Două echipe de soldați cu vergi și cu pari băteau fără alegere și cu rândul, spre a nu obosi. Țăranii urlau, implorau milă și iertare, dar nu voiau să mărturisească crimele și nici să denunțe pe criminalii principali. Numai grație plutonierului Boiangiu au putut fi descoperiț i șapte înși care au lovit și dezarmat pe jandarmi, între ei Serafim Mogoș și Trifon Guju.
— De ce-ai lovit pe plutonier, hoțule? strigă maiorul cu ochii injectați. Cum ai îndrăznit să ridici mâna, tâlharule?
— Apoi…
Atâta îngână Serafim Mogoș uitându-se drept în ochii maiorului liniștit, parcă și-ar fi dat seama că orice răspuns ar fi zadarnic.
Tănăsescu tăbărî asupra lui cu cravașa până ce-l umplu de sânge, lihăind:
— De ce-ai dat, ticălosule?… De ce-ai dat?… De ce…
Serafim Mogoș răbda lovitura fără a se clinti și fără a scoate un glas, cu aceeași privire care înfuria pe maior, părându-i-se sfidătoare.
— Caporal! răcni apoi Tănăsescu, obosind. O sută de bețe banditului! Imediat!… Și pe urmă în lanțuri!
Trifon Guju lipsea. Cineva spuse că a fost împușcat de boierul cel bătrân și că acuma zace acasă. Fu adus degrabă pe sus. Toată fața îi era o rană neagră. Rămase întins pe pământ, gemând.
— Sus! În picioare, tâlharule! urlă maiorul, izbindu-l cu botul cizmei în coaste.
Țăranul se ridică. Ochii îi erau umflați și închiși. Se clătina, parcă în fiece clipă ar fi fost să se prăbușească.
— De ce te-a împușcat boierul, hoțule? întrebă ofițerul. Ai ridicat mâna asupra dumnealui, nu-i așa?… Ai vrut să-l omori, ai?… Tu ai fost capul ucigașilor!
Trifon gemu ceva neînțeles.
— Dar plutonierului de ce i-ai smuls arma?… De ce l-ai lovit?…
Spune, tâlharule!
Îl plesni cu cravașa peste capul ciuruit de răni vii. Omul scoase un urlet înfiorător, ca și când i s-ar fi dezghiocat carnea, și se prăvăli ca o buturugă găunoasă. Mai furios, maiorul îl călcă în picioare, necontenind cu „hoțule“ și „tâlharule“. Apoi deodată se retrase câțiva pași și ordonă rece, tăios:
— Sergent!… Tu! Da!… Ia șase oameni!… Duceți pe tâlharul ăsta în fundul grădinii!… Acolo să fie împușcat!… Împușcat!… Ai înțeles, sergent?…
— Trăiți, domnule maior! făcu sergentul îndesat și negricios, bătându-și călcâiele, parcă s-ar fi cutremurat.
Soldații înșfăcară pe Trifon și-l târâră prin mulțimea deasă de țărani. Cu o supremă sete de viață Trifon Guju gemea rugător:
— Iertare… iertare…
Dispăru cu soldații. În urma lor rămase o tăcere amară, întretăiată numai de vâjâiturile cravașei cu care maiorul Tănăsescu spinteca aerul într-o încordare nervoasă. Trecură minute. Cravașa își iuțea dumicările. Apoi răbufni o detunătură din fundul grădinii, scurtă, înăbușită, fără ecou.
— Ceilalți! strigă maiorul îndată, destrămând pânza tăcerii pe care detunătura o clătinase puțin. Voi cum ați îndrăznit să ridicați labele asupra jandarmilor?…
Țăranii porniră să se jure și să se vaiete că ei nu sunt vinovați, că nici n-au fost acolo când s-a întâmplat fapta aceea… Maiorul Tănăsescu gâfâia. Începuse să se îngrașe în vremea din urmă, avea puțină burtă, iar un doctor îi spusese de curând că are grăsime și la inimă. În orice caz obosea repede. Ca să nu-și pericliteze sănătatea cu bandiții, ordonă să se aplice fiecăruia din cei cinci câte o sută la spate. Ordinul tocmai se executa, indivizii se întreceau în urlete la fiece lovitură, când trăsura prefectului opri în uliță.
În vreme ce bătaia continua, caporalul numărând cu glas tare loviturile, ca să nu se întâmple vreo lipsă, maiorul Tănăsescu se plânse prefectului și primului-procuror de încăpățânarea tâlharilor de a nu mărturisi și a nu denunța pe vinovații cei mari. Pe Baloleanu țipetele țăranilor îl supărau și-l enervau. După ce caporalul rosti suta și țăranii bătuți fură închiși în cancelarie, prefectul, ca să-și redobândească siguranța, strigă către mulțimea cu fața la pământ că crimele și ticăloșiile lor au înspăimântat lumea și că numai prin pocăință și mărturisiri sincere își vor putea ușura soarta… Ca la comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare, parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bâiguind întrun singur glas prelung ca murmurul unei furtuni trecute:
— Iertați-ne…
Baloleanu încremeni de groază, ca și când mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. Aceeași frică subită cuprinse și pe procuror, și pe maior, ca și pe toți ofițerii, și chiar pe soldați. Singur plutonierul Boiangiu nu-și pierdu cumpătul și răcni deodată:
— Jos!… Jos!… La pământ!… Jos!…
În clipa următoare strigătul lui Boiangiu fu reluat de mai multe glasuri, iar soldații începură să lovească în dreapta și în stânga pe spinările încovoiate, repetând speriați:
— Jos!… Jos!…
Prefectul renunță la continuarea admonestării. Se trecu îndată la interogatoriul lui Toader Strâmbu pe care Boiangiu îl indicase ca ucigaș al Nadinei.
— Spune cum ai omorât-o! zise prim-procurorul.
— Apoi, domnule, eu n-am omorât pe nimeni și nu-s vinovat!
răspunse țăranul cu fața pământie.
— Atunci cine a omorât-o?
— Eu nu știu, domnule! Poate Petrică a Smarandei, că el a intrat în conac înaintea mea, dar eu n-am omorât-o!
— Să iasă Petre a Smarandei! strigă prim-procurorul liniștit.
— Mort… mort! răsunară mai multe glasuri.
Maiorul Tănăsescu fierbea. Nu se putu stăpâni. Țăranul acesta i se părea de o viclenie revoltătoare. Se năpusti brusc asupra lui:
— De ce nu spui, tâlharule?… De ce-ai omorât-o, tâlharule?…
Și de ce ai batjocorit-o și ai necinstit-o?… Ai poftit la trup de cucoană mare, spurcăciune blestemată? Toader Strâmbu își ferea capul de plesniturile cravașei și bocea ca o muiere:
— Aoleu!… Aoleu!… Nu-s eu, dom’le maior! Iartă-mă, dom’le maior, că nu-s vinovat!
Atunci trecu pe uliță carul cu patru boi, aducând coșciugul simplu cu rămășițele pământești ale Nadinei. În urma carului mergea preotul din Lespezi în odăjdiile cele mai bune, cu crucea într-o mână și cădelnița în cealaltă. Dascălul, bătrân și slăbănog, cânta versurile morților, uitându-se curios spre curtea primăriei plină de oameni pe brânci și mai ales la anchetatorii în picioare.
Se făcu tăcere până ce trecu carul mortuar. Toți se descoperiră, iar Baloleanu murmură cu o întristare indignată:
— Biata femeie, biata femeie!… Ce crimă odioasă!
Primul-procuror, auzind indignarea prefectului, se răsti și el la Toader:
— Ce ți-a făcut ție cucoana asta bună și frumoasă, nemernicule, de ai omorât-o?
— Eu n-am omorât-o! tăgădui țăranul cu îndărătnicie.
Sosi și convoiul de țărani din Lespezi, escortat de soldați.
Primul-procuror Grecescu, ambițios să dovedească pe ucigașul doamnei Iuga, luă repede pe noii veniți să-i spuie ei adevărul, fiindcă în satul lor s-a întâmplat omorul și nu se poate să nu știe cine a omorât-o. Ileana mărturisi îndată:
— Nea Toader a omorât pe conița, domnule, după ce și-a făcut poftele cu dumneaei… Eu l-am văzut când a intrat în casă și l-am auzit pe urmă cum s-a lăudat și l-a îndemnat și pe Ilie Cârlan să-și facă poftele cu conița până nu se răcește… Poate să spuie și nea Matei Dulmanu, c-a fost și dumnealui de față cu Petrică a Smarandei când am scos-o pe conița moartă din casă, dacă am văzut că nea Pavel Tunsu a dat foc mașinii…
— Eu n-am omorât-o, degeaba minte fata asta! zise Toader Strâmbu fără să se uite la Ileana.
— Ba fata nu minte, măi Toadere! făcu atunci Matei Dulmanu cu mustrare. De ce nu mărturisești c-ai omorât, dac-ai omorât? De ce umbli să năpăstuiești pe alții, Toadere?
— Ba, dacă-i pe spus, mai bine spune dumneata, nea Matei, cum ai spart capul neamțului, glăsui Toader întunecat.
— Apoi eu nici nu m-oi ascunde când m-or întreba boierii! zise Matei răspicat și fără frică.
Procurorul asculta satisfăcut, uitându-se din când în când la prefect și la maior, parc-ar fi vrut să vadă dacă ei observă cât de abil a procedat și cum a reușit să-i facă pe țărani să vorbească.
— Mulți răufăcători mi-au trecut prin mână, dar mai cinic și mai ticălos ca ăsta n-am pomenit! rosti în cele din urmă procurorul către Baloleanu.
Maiorul Tănăsescu își smulgea mustățile ca să se stăpânească.
Îi fu frică să nu-i plesnească vinele de atâta constrângere nervoasă.
Se puse deci cu pumnii și cu cravașa pe Toader Strâmbu, îl umplu de sânge, îl călcă în picioare… Când obosi, porunci caporalului să continue cu parul până-i va zdrobi ciolanele. Urletele țăranului se transformau în gemete din ce în ce mai slabe și mai horcăite.
— Sergent! strigă în sfârșit maiorul. Ia-l și pe ăsta… În fundul grădinii!… Împușcat!… Repede, repede!
Ordinul maiorului îl deșteptă brusc din toropeală, parcă ar fi turnat peste el o găleată cu apă. Se târî la picioarele ofițerului, gemând:
— Iartă-mă, dom’le maior… Îmi rămân copilașii orfani… Fie-vă…
— Ia-l, sergent! răcni Tănăsescu, ferindu-și cizmele de atingerea țăranului. Aide!… Puneți mâna pe el!
Tocmai în pauza când se aștepta detunătura, apăru și Titu Herdelea în curtea primăriei. Fiindcă Grigore Iuga era ocupat cu pregătirile de înmormântare, a socotit potrivit să nu-l încurce cu prezența lui. Auzind împușcăturile din fundul grădinii, întrebă încet pe Baloleanu, care, spre a-și arăta energia, răspunse cu o nepăsare firească:
— Nimic… A fost împușcat ucigașul doamnei Iuga…
Matei Dulmanu mărturisindu-și vina, procurorul Grecescu îl declară arestat pentru a fi trimis în judecată tribunalului. Maiorul însă protestă:
— Pardon, domnule procuror! Până la judecată, bătaia e mai sfântă!… Caporal, numără-i și ăstuia douăzeci și cinci! Și, pe când Matei Dulmanu primea bătaia fără a crâcni, Tănăsescu explică domnilor civili că tâlharii ăștia numai de bătaie înțeleg, că închisoarea e o adevărată recreație pentru ei și că, în orice caz, osebit de ancheta civilă, el trebuie să aplice tuturor sancțiunile drastice cuvenite, pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva armatei…
Titu Herdelea avea pe buze un răspuns, dar tăcu văzând că Baloleanu și Grecescu, cei chemați să vorbească, primesc fără obiecție rodomontadele ofițerului.
— Pavel Tunsu!… Care ești?… Vino-ncoace! strigă pe urmă procurorul.
Pavel se ridică de jos. Dârdâia de spaimă că va fi și el împușcat.
Bâlbâi în neștire, fără să mai aștepte vreo întrebare:
— Eu n-am omorât pe nimeni… Eu am stricat mașina și i-am pus foc, că mi-au schilodit copilul, dar n-am vărsat sânge, că am copii…
Se socoti cel mai fericit când, snopit în bătaie, fu aruncat între ceilalți arestați, în cancelarie. Își făcu cruce și mulțumi bunului Dumnezeu, că a avut milă de copilașii lui.
Spre a deosebi cât mai grabnic pe cei buni de cei răi, primulprocuror crezu necesar să schimbe ordinea cercetărilor și să asculte în primul rând pe fruntașii satului de la care poate mai curând să afle pe adevărații răufăcători și instigatori.
— Să-mi spui cinstit, moșule, cum s-au petrecut blestemățiile și cine-s vinovații! întrebă pe Lupu Chirițoiu.
— D-apoi, domnule, eu nu m-am amestecat, că-s bătrân și nu mi-ar fi șezut frumos să…
— Bine, bine, te cred, dar cum a început răzmerița asta și cine a stârnit-o? Că din senin doar n-a venit, moșule? insistă procurorul.
— Ba cam așa a venit, domnule! întări bătrânul. A fost un vânt mare și i-a luat pe bieții oameni și i-a mânat ca oile…
— I-ascultă, moșule, să nu ne îmbeți pe noi cu basme, că n-avem vreme de d-astea! interveni maiorul Tănăsescu enervat de sfătoșenia bătrânului.
Și, după câteva replici, îi trăsni o pereche de palme. Lupu Chirițoiu îl privi drept în ochi și rosti rar:
— Apoi, domnule maior, Dumnezeu să-ți plătească rușinea asta pe bătrânețile mele!
— Ce?… Ce?… Ești obraznic cu mine, tâlhar bătrân ce ești? sări Tănăsescu. Caporal, numără-i cincizeci!
Titu Herdelea tremura lângă prefectul Baloleanu tot timpul cât bătrânul suferea loviturile fără a scoate un glas de durere, parc-ar fi fost de piatră.
După ce mai fură bătuți câțiva bătrâni, între care mai rău Luca Talabă, pentru că atitudinea lui a părut cutezătoare, după ce atât Filip Ilioasa cât și Marin Stan fură dovediți și recunoscură că s-au lăcomit fiecare la prădăciune, deși sunt oameni cu stare, veni rândul lui Ignat Cercel. Ieri, când s-au potolit împușcăturile, ca să se ia bine cu armata, Ignat a spânzurat un ștergar alb într-un băț și l-a pus în poarta bătăturii, să-l vadă boierii când vor trece.
Maiorul într-adevăr l-a observat și s-a înfuriat: „Ce-i asta, hoțule?“ „Pace, dom’le maior!“ a răspuns Ignat umil…Pace, hoțule? Da cu cine ai fost tu în război, tâlharule? Cu armata română?“ Și l-a bătut de l-a omorât… Acuma îl recunoscu:
— Tu ești cu steagul alb, ai, și cu pacea, hoțule?
— De, domnule maior, păcatele noastre, că nu știm cum am face mai bine, ca să nu greșim! bâigui Ignat. Dacă Dumnezeu ne-a pedepsit să fim proști, de, păcatele noastre…
Pe când procurorul, mereu întrerupt de exploziile maiorului, isprăvea cu Ignat Cercel, veni primarul Ion Pravilă să raporteze că, precum i s-a poruncit, a adunat și identificat pe toți morții, adică patruzeci și patru, al patruzeci și cincilea fiind preotul Nicodim al cărui cadavru însă a fost ridicat din uliță încă de aseară de către fiică-sa Niculina. Maiorul Tănăsescu se făcu foc: cum a îndrăznit fata hoțului de popă să nesocotească ordinele lui? Primarul îngheță, așteptându-se să mănânce iar bătaie și încă în fața satului întreg.
— Unde e bestia de muiere care a cutezat? strigă maiorul cu ochii bulbucați.
Niculina ieși la iveală, palidă, cu copilașul de mână. Fără nici o vorbă, maiorul Tănăsescu se repezi la ea cu cravașa. Femeia țipa, se ferea, iar copilul începu să urle îngrozit:
— Mămica mea!… Mămica mea!
— Aoleu, aoleu, ajutor! zbiera Niculina cu obrajii vrâstați de loviturile care nu conteneau.
— Caporal! strigă maiorul obosit. Numără-i cincizeci!…
— Aoleu, oameni buni!… Aoleu!
Soldații o înșfăcară. Niculina, întinsă cu fața în jos și ținută de patru soldați, se zvârcolea țipând ca din gură de șarpe. Antonel se arunca la maică-sa, cu același scâncet de spaimă:
— Mămica mea!… Mămica mea!
Când un soldat începu să lovească, Titu Herdelea, care șoptise mereu „îngrozitor, îngrozitor“, ca să-l audă prefectul Baloleanu, își pierdu deodată stăpânirea și, apropiindu-se de Tănăsescu, îi zise revoltat:
— Domnule maior, ajunge!… E insuportabil!… Asta e…
Maiorul, parcă l-ar fi pălmuit, tresări:
— Ce-ai zis?… Cine ești dumneata… Ce cauți aici?… Cum îți permiți să te amesteci dumneata în…
— Mă numesc Titu Herdelea și sunt…
— Nu vreau să știu nimic! continuă Tănăsescu cu pumnii strânși. Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez și te pun între baionete!… Imediat!… Imediat!
Prefectul Baloleanu înmărmuri. Energia maiorului cu țăranii nu-i displăcea, deoarece îl scutea pe dânsul de-a fi energic și de-a se încărca cu eventuale răspunderi. Orice ar interveni ulterior, el se poate spăla pe mâini. Dar incidentul cu un ziarist bucureștean și prieten al lui Grigore Iuga poate să creeze complicații cu repercusiuni mai mult decât plicticoase. Reculegându-se puțin din stupoare, interveni amical și în franțuzește, căutând să calmeze pe Tănăsescu, care se îndârjea din ce în ce mai tare:
— Eu nu permit nimănui!… Oricine ar fi!… Să fie și Dumnezeu, eu nu permit!…
Titu Herdelea se făcuse ca ceara, și de indignare, și de emoție.
Își dădu îndată seama că amestecul lui, oricât de firesc omenește, a fost insolit. Totuși, nu-i părea rău. Spre a nu ațâța scandalul și a nu se expune să fie într-adevăr arestat, întoarse spatele. Prefectul, vrând să-l împace, îl luă de mână să-l reție:
— Domnule Herdelea, te rog… Fă-mi plăcerea!… Domnul maior are să…
— Decât să asist la asemenea barbarii, prefer să mă retrag, domnule prefect! zise Titu, căutând să-și ia o mutră cât mai demnă.
— Ce rău îmi pare că… murmură Baloleanu, strângându-i mâna și lăsându-l totuși să plece.
Și Tănăsescu se îmblânzi văzându-l că se depărtează. Din clipa când a auzit de la prefect că e ziarist, furia i-a scăzut brusc, fără însă să arate că s-ar da bătut. Acuma câțiva ani, fiind în garnizoană la Turnu Severin, a pălmuit la un chef pe un gazetăraș local. S-a făcut un tărăboi enorm; toate ziarele din București l-au luat în primire; a ajuns la consiliul de reformă. Dacă n-ar fi avut în memoriu afacerea aceea, azi ar fi de mult locotenent-colonel.
— Nu pot permite să fiu înfruntat în exercițiul funcțiunii! făcu dânsul umflându-și glasul, ca să-și păstreze aparența de mânie.
Eu am o răspundere aici! Nu ne jucăm, nu-i așa, domnule prefect?…
De la București e ușor să comanzi și să scrii, dar uite pe tâlharii ăștia care au distrus, și au jefuit, și au prădat, și au ucis!…
Cum ajunse la țărani, vocea iar i se înăspri, revolta îi reveni parc-ar fi fost jignit și devastat el însuși, cu toate că el n-avea nici o avere.
— Satele astea ar trebui rase cu tunul de pe fața pământului!…
Până și popa lor a fost tâlhar!… Ce-au făcut ăștia, blestemățiile pe care le-au făcut n-au pereche!… În alte părți au mai avut nițică rușine, aici au fost în stare să măcelărească, și femei, și bătrâni…
Pe când maiorul Tănăsescu vorbea așa, de jos, se ridică un țăran cu părul vâlvoi, cu fața luminată, și se apropie cu glas arzător:
— Domnule, domnule, văd că te-ai pus să omori pe creștinii lui Dumnezeu și nu vrei să asculți poruncile care trâmbițează în văzduhuri…
— Jos, jos! strigară câțiva soldați zeloși.
— Ce porunci?… Ce zice?… făcu maiorul uluit de atâta îndrăzneală, după ce de azi-dimineață se silește să-l înmoaie.
— E nebun, domnule maior, trăiți! zise plutonierul Boiangiu.
— Nebun?… Las’că cunosc eu nebuniile astea! strigă Tănăsescu.
De altfel banditul ăsta a fost ieri în fruntea rebelilor și a îndemnat pe soldați la nesupunere… L-am auzit eu cu urechile mele!…
Caporal, ia să-i numeri câte i se cuvine!
În vreme ce soldații îl băteau, Anton urla cu mare bucurie, parcă nici n-ar fi simțit loviturile:
— Dați, dați, fraților!… Că judecata cea mare tot are să vie și glasul lui Dumnezeu… Loviți, loviți!… Că d-aia m-am sculat de jos și d-aia…
Maiorul Tănăsescu, plictisit că bătaia n-avea nici un efect, porunci caporalului:
— Ia dați-i drumul să se ducă dracului de nebun!
Apoi, întorcându-se la primul-procuror, adăugă:
— Să continuăm!… Vă rog!…
3
[modifică]
Grigore Iuga își simțea sufletul sfâșiat de remușcări, iar prin gând îi trecea mereu: „Poate dac-aș fi rămas aici, nu s-ar fi întâmplat…“ Dar, în același timp, își dădea seama că toate recriminările sunt de prisos și că alte datorii i se impun acuma. Corpul Nadinei își căuta de cinci zile odihna, al tatălui său de trei. Avea impresia că morții zac neîngrijiți de prea mult timp, că sufletele lor nu-și pot găsi odihna, că se chinuiesc și chinuiesc pe cei vii dimprejur, în primul rând pe el, care de aceea suferă atât de mult și e copleșit de mustrările conștiinței.
Când a expediat ieri la Costești telegrama lui Gogu Ionescu, anunțându-i moartea Nadinei, nu s-a gândit la înmormântare, precum nu s-a gândit la nimic material… De-abia aseară, după ce a văzut cadavrele, și-a zis că cel puțin Gogu cu Eugenia ar trebui să vie la înmormântarea Nadinei și că deci trebuie să-i aștepte.
Azi însă, după ce a văzut coșciugul în carul urmat de preotul din Lespezi, i-a venit în minte că Gogu n-are să vie acum la țară nici chiar pentru înmormântarea surorii sale și că, de altfel, nici nu e timpul pentru o înmormântare pompoasă când satele se zvârcolesc în dezmeticirea din nebunia furioasă și când ruinele încă fumegă ca și sufletele oamenilor. Atunci, în clipa aceea, s-a hotărât să facă îndată o înmormântare simplă, potrivită împrejurărilor, lăsând pentru mai târziu, când se va fi coborât liniștea adevărată, ceremonia cea mare. Și din clipa aceea i s-a risipit tulburarea care-i ținuse sufletul într-o neputință dureroasă de a se orienta, parc-ar fi plutit într-o lume ireală.
— Ascultă, Leonte, după-amiază vom face înmormântarea…
Calm, ca și când ar fi fost vorba despre lucrurile cele mai obișnuite, dădu logofătului dispoziții precise, amănunțite. Câteva generații de ale familiei Iuga erau îngropate împrejurul bisericii de la Amara. Ultimul mormânt îl construise Miron Iuga. Într-însul odihnea de câțiva ani soția lui. Era zidit în piatră, boltit și vast, destinat să-l adăpostească și pe el când îi va sosi ceasul. În același lăcaș va încăpea, cel puțin provizoriu, și sicriul Nadinei. Fiindcă bătrânul preot Nicodim s-a prăpădit, va sluji preotul din Lespezi care a întovărășit carul mortuar al Nadinei. Ajunge el singur…
Slujba se făcu în curte. Bătea vesel soarele primăverii. Arborii înmugureau văzând cu ochii. Coșciugurile erau așezate fiecare pe câte un car cu patru boi înjugați. În spate, conacul vechi, cu geamurile încă sparte, părea un moșneag cu ochii plânși. În față, zidurile înnegrite și grinzile arse ale castelului nou, profilându-se pe șirul de plopi dinspre uliță, alcătuiau un decor funerar parcă înadins pregătit. În odăjdiile noi, preotul spân, cu bărbuța speriată, citea și cânta, și ridica mereu ochii spre cerul albastru pe care nourași albi, ca niște șiraguri de îngeri, se întreceau să asculte pomenirea morților. Preotul avea un glas mic, subțirel și totuși alinător. Glasul acesta se suia în văzduh ca o dâră de fum de tămâie, împrăștiindu-se în tăcerea îndoliată ce stăpânea nu numai conacul, ci toată împrejurimea. Răspunsurile dascălului, mașinale și fonfăite, rămâneau dedesubt, se amestecau cu rumegatul indiferent și mut al boilor, ale căror cozi lungi se legănau ritmic, alungând muște imaginare.
Grigore Iuga stătea lângă loitra carului cu coșciugul tatălui său, având alături pe Titu Herdelea ca un aghiotant credincios. În partea cealaltă, până la gardul dinspre ograda conacului, din care numai câțiva stâlpi se mai aflau în picioare, se îngrămădeau toți oamenii curții, cu Isbășescu în frunte și cu argații la urmă. Nevasta logofătului și bucătăreasa Profira plângeau cu sughițuri multe, dar fără bocete gălăgioase, rușinate parcă de răceala lui Grigore.
Ochii lui, roșii și tulburi, cuprindeau în aceeași privire amândouă coșciugurile. Erau la fel de mari, din același lemn, parc-ar fi fost comandate de mult. În sufletul tânărului Iuga dăinuia o liniște resemnată. Gânduri multe îi fulgerau prin minte, se ciocneau, se alungau fără încetare și fără a se cristaliza, ca niște crâmpeie fără rost, vânturate de întâmplare. Numai în inimă îi stăruia un simțământ apăsător ca o rană deschisă, care te doare fără să-ți mai dai seama.
Nici nu băgă de seamă când s-a isprăvit slujba, când au pornit spre cimitir. De-abia ajungând în uliță, șopti lui Titu Herdelea:
— Poate c-ar fi trebuit să-l anunțăm și pe Baloleanu… În sfârșit!
Mergea în urma carului al doilea în care era coșciugul tatălui său. La câțiva pași mai înapoi se auzeau pașii celorlalți și plânsetele femeilor, mai zgomotoase. Înaintea celuilalt car văzu strălucirea odăjdiilor preotului și apoi îi auzi și glasul cântând parcă dintr-o mare depărtare.
Se miră de mulțimea adunată la primărie. Titu îi dădu câteva lămuriri sumare. Niște vaiete confirmau că ancheta continua cu aceeași ardoare. Când sosi convoiul funerar mai aproape, prefectul Baloleanu ieși din curtea plină de țărani, urmat de primul-procuror Grecescu, de maiorul Tănăsescu și de căpitanul de jandarmi CorRă scoala. Vol. II 227 buleanu. (Căpitanul Lache Grădinaru, care ar fi dorit să se asocieze ca unul ce a cunoscut pe bătrânul Miron și i-a fost oaspe de multe ori, fu obligat să continue instrucția rebelilor cât vor lipsi anchetatorii.)
— Să mă ierți și să ne ierți, Grigoriță dragă, că n-am știut nimic, altfel lăsam toate și veneam să aduc ultimul omagiu venerabilului tău părinte! murmură Baloleanu cu o mutră întristată, strângându-i mâna prelung.
Ceilalți, luându-și fiecare înfățișarea îndoliată potrivită, îi strânseră de asemenea mâna pe rând, cu clipiri din ochi care voiau să spună că durerea lor nu găsește cuvinte să o exprime destul de elocvent.
Grigore Iuga voi să ceară el scuze prietenului său Baloleanu că a neglijat să-l vestească. În momentul când deschise gura, îl văzu scoțând grăbit batista și ștergându-și ochii, parc-ar fi vrut să-și înăbușe lacrimile. Gestul i se păru atât de nesincer, că renunță să mai răspundă și continuă mersul întrerupt câteva clipe, iuțind pașii, ca să ajungă din urmă carul care nu se oprise.
Convoiul intră curând în curtea bisericii. Preotul mai cântă puțin, apoi coșciugurile fură coborâte pe rând în mormântul deschis, lângă care stăteau cei trei argați trimiși de logofătul Bumbu să ridice, cu băgare de seamă, lespedea și pe urmă sa o așeze la loc cum a fost. Alți oameni de-ai curții trebuiră să dea ajutor celor trei, coșciugurile fiind prea grele. Preotul repetă de mai multe ori „veșnica lor pomenire“, acompaniat și de mormă ielile dascălului, apoi încetă brusc, cu o plecăciune umilă spre Grigore Iuga, care privea cu ochi rătăcitori și fără să facă vreo mișcare. La un semn al logofătului, cei trei oameni se apucară să acopere mormântul. Baloleanu și ceilalți exprimară iarăși sincere condoleanțe, pe care Grigore le ascultă tăcut, dând doar puțin din cap în semn de mulțumire. Auzi, însă, foarte clar cuvintele maiorului Tănăsescu către căpitanul de jandarmi:
— Fiindcă tot suntem aici și avem pe popă la îndemână, să te duci să îngropați și pe țărani, la cimitirul satului, nu știu unde vine, popa trebuie să știe. Găsești acolo pe primar. Te rog, puiule, ca să scăpăm și de formalitatea asta!… Dar știi, scurt, fără multă ceremonie. Și atâta e prea mult pentru niște tâlhari!… Să nu uitați pe cei executați adineaori la primărie!
Grigore avu o tresărire, parcă și-ar fi adus aminte de ceva foarte important. Zise repede către Titu:
— Aș fi vrut să fiu și eu la înmormântarea țăranilor, dar nu mă simt deloc capabil acuma… Vrei dumneata să te duci în locul meu?
— Desigur! răspunse scurt tânărul Herdelea.
Preotul conduse pe Titu Herdelea și pe Corbuleanu. Trecură prin grădina bisericii, prin alte două grădini și o livadă. Morții erau înșirați în cimitir pe două rânduri, înțepeniți și strâmbați cum i-a lăsat moartea. O groapă lungă și largă era săpată gata alături.
— Scurt, părințele, că n-avem timp! îndemnă căpitanul Corbuleanu.
Stătu ca pe spini cele câteva minute cât fură pomeniți morții, mai stătu alte câteva minute până ce-i văzu aruncați în groapa comună, apoi plecă fără a mai întoarce capul.
Titu Herdelea rămase numai cu preotul, privind tăcuți amândoi cum pământul slăninos, cu bulgări grei, izbea cadavrele, zvârlite și îngrămădite în groapă ca niște crăci putrede, cum morții, încetul cu încetul, își potriveau culcușul, se amestecau și se topeau cu pământul care îi ascundea de toate primejdiile.
„Cât s-au zbătut ei să aibă pământ și iată că pământul i-a cules pe toți! își zicea Titu Herdelea cu o strângere de inimă. Și când te gândești că, în cele din urmă, toate străduințele noastre tot aici sunt sortite să sfârșească!“ Vreo zece țărani asudau cu lopețile, muți, gâfâind. Primarul Pravilă îi zorea mereu, speriat, parcă palmele primite de la maior l-ar fi zăpăcit cu desăvârșire.
— Câți au fost, primarule? întrebă Titu când văzu că pământul i-a înghițit pe toți.
— Patruzeci și șase, domnule, împreună cu Trifon și cu Toader pe care numai adineaori i-am adus de la cancelarie, zise primarul apropiindu-se cu încredere fiindcă fusese de față când Titu a avut ciocnirea cu maiorul. Părintele Nicodim a rămas acasă. A bătut-o el domnul maior pe Niculina, dar tot s-a îmblânzit pe urmă și n-a mai poruncit să-l ridicăm din casă, c-ar fi fost și rușine să-l arunce laolaltă cu toți sărmanii, că doar dumnealui n-a avut nici o vină, că citise rugăciunea la căpătâiul boierului Miron și… Of, Doamne, apără-ne și ocrotește-ne, că mare greutate a dat peste noi!
După o pauză, tânărul Herdelea întrebă iar:
— Dar revoluția asta ce-a fost, primare?… Cum v-a venit să faceți atâtea nelegiuiri, atâta stricăciune și răutate?
— De, domnule, s-au iuțit oamenii și au păcătuit fără dreptate!
răspunse Pravilă amărât. Dar nici așa cum s-au întors lucrurile, parcă nu-i cu dreptate! Că prostimea-i prostime și nu-i mirare să greșească, boierii însă sunt înțelepți și…
Titu nu răspunse. Întoarse ochii spre groparii care se luptau greu cu pământul morților. Primarul amuți deodată, ca și când și-ar fi luat seama și i-ar fi fost frică să nu fi vorbit prea mult…
Pentru cină, atât Baloleanu cu Grecescu cât și ofițerii au fost invitații lui Grigore Iuga la conac. Prefectul improviză un mic discurs pentru proslăvirea memoriei celor două victime ale răzvrătirii criminale care a umplut țara de ruine și de doliu. Pe urmă, spre a menaja pe amfitrion, nici nu mai pomeniră de cei morți.
Se vorbi mult despre cruzimile și prădăciunile țăranilor… Observâ nd că tânărul ziarist bucureștean tace ca și Grigore, Baloleanu se simți dator să facă un apel la unirea tuturor în fața primejdiei ce o prezintă turma rătăcită de niște instigatori criminali, care vor fi negreșit descoperiți.
— Trebuiesc uitate micile ambiții personale, precum trebuiesc scuzate eventuale mici jigniri involuntare și provocate de împrejurările anormale! exclamă dânsul patetic. Nu-i așa, domnule Herdelea? Titu ridică din umeri, parc-ar fi vrut să spuie că astea n-au nici o importanță. Grigore se uită mirat la Baloleanu, neînțelegând aluziile.
— A, nu ți-a spus nimic? zise prefectul surprins. Ei, iacă, domnilor, sufletul fin și delicat! Vedeți cum se cunoaște imediat?…
Și după ce dumeri pe Grigore în câteva cuvinte, goli un pahar de vin pentru uitarea incidentului. Maiorul Tănăsescu strânse peste masă mâna lui Titu în aplauzele admirative ale tuturor. Pe urmă toți își dădură multă silință să explice tânărului ardelean că țăranul îndeobște e așa de ticălos și de încăpățânat în răutăți, că numai forța brută poate să-l înfrâneze de la crimele cele mai oribile.
— Să nu uităm că ne aflăm într-o casă de două ori îndoliată de acești tâlhari, devastată și incendiată! făcu maiorul Tănăsescu cu o indignare muiată într-un glas dulce.
— E suficient să privești împrejur, ca să-ți dai seama cât sunt de sălbatici! adăugă Corbuleanu, răsucindu-și mustața, parc-ar fi fost și femei de față.
Primul-procuror Grecescu, taciturn din fire, se făcu toarte ascultat povestind în ce fel s-au reprimat în alte țări asemenea răzmerițe și scoțând în evidență că cele câteva bețe aplicate aici pe spinarea barbarilor noștri pot fi privite ca niște inofensive mângâieri părintești.
Pe Titu Herdelea discuția îl înflăcăra. El simțea că domnii aceștia n-au dreptate, dar nu-și putea concretiza obiecțiile într-o replică convingătoare.
— Pe mine numai nedreptatea mă revoltă! strigă el de câteva ori, ca și când prin aceasta ar fi vrut să se deosebească.
Apoi, mai târziu, inspirat de focul discuției, declară cu o siguranță care-l uimea și pe el însuși:
— Eu înțeleg și admit orice sancțiune, cu singura condiție să fie dreaptă și legală. Dumneavoastră, care reprezentați statul și aveți la dispoziție toată puterea statului, dumneavoastră nu vi-e permis să cădeți în vina țăranilor, care au călcat legile și au săvârșit crime. Călcând legile, săvârșiți și dumneavoastră crime, iar crimele dumneavoastră sunt mai grele, pentru că le săvârșiți sub scutul statului și abuzând de forțele lui de constrângere. Țăranii, când s-au răsculat și au săvârșit nelegiuirile, au riscat, în fiecare moment, să întâlnească forța statului, armata, sau poliția, sau jandarmii, care să-i pedepsească. Dumneavoastră, în loc să le aplicați rigorile legilor, batjocoriți și schingiuiți pe niște oameni încătușați și fără posibilitate de apărare, pentru că știți că nu veți întâlni pe nimeni care să vă pedepsească!
— Iubitule, iubitule! surâse Baloleanu cu indulgență. Eu sunt om de legi și de drept! Ei bine, statul are nu numai dreptul, dar chiar datoria să-și apere existența, când i-e amenințată, prin orice mijloace! Legal și drept este orice contribuție la menținerea și întărirea statului!
— Așa mi-a vorbit odinioară și un ofițer de jandarmi unguri!
răspunse ironic Titu. Deosebirea este doar că el vorbea ungurește, iar dumneavoastră românește!
— Dar nici să tolerăm revoluția…
— Legea învinge revoluția. Numai fărădelegea provoacă și propagă revoluțiile! zise Titu Herdelea cu mândria omului care a făcut o mare decoperire.
4
[modifică]
A doua zi, înainte de amiazi, un convoi de vreo cincizeci de țărani fu pornit spre Pitești, încadrat de soldați cu armele încărcate, sub comanda unui plutonier bătrân și rânzos. Dovediți sau bănuiți a fi fost capii răzvrătirii și a fi săvârșit diferite crime, erau ferecați în lanțuri și apoi toți împreună legați de un singur lanț gros și lung, doi câte doi. Câțiva soldați purtau și bâte grele cu care să îmboldească la mers pe eventualii șovăitori.
Curând după-amiazi își luară rămas bun de la Grigore Iuga, unde prânziseră, Baloleanu, Grecescu și maiorul Tănăsescu. Se duceau, spunea prefectul, să constate efectele pacificării în toate comunele care au fost contaminate de spiritul răzvrătirii. Mai ales că au primit rapoarte confidențiale cum că, în unele sate, moșierii, întorși acasă sub ocrotirea armatei și găsindu-și avutul prădat, au început să se facă singuri instructori, judecători și executori ai presupușilor vinovați.
— Asta nu se poate! declama Baloleanu cu o nobilă indignare.
Eu nu voi tolera represalii! Unde-am ajunge dacă fiecare s-ar apuca să-și facă singur dreptate după capriciile sale? Legea trebuie să fie egală pentru toți!… (Întâlnind privirea ironică a tânărului Herdelea.) Una e apărarea interesului general și alta e interesul particular, cu răzbunările lui disprețuitoare de legi!…
Ziua următoare plecă și Titu Herdelea. Grigore l-ar mai fi reținut, dacă nu s-ar fi gândit că în împrejurările acestea, când la țară e numai jale, și durere, și ruină, aceasta ar însemna mai mult egoism decât prietenie.
— Ai fost prea bun că ai stat lângă mine în zilele de primejdie și de suferință, îi zise la despărțire. Nu vreau să abuzez de prietenia dumitale… Îți mulțumesc și nu voi uita niciodată devotamentul adevărat cu care ai înțeles și ai suportat toanele și tăcerile mele!…
De altfel nici eu nu voi zăbovi mult pe aici acuma. Singurătatea și toate umbrele care rătăcesc aici în aer m-ar neurasteniza complet. Trebuie însă să iau dispoziții pentru muncile încă neîncepute și pentru reparația celor ce se mai pot repara…
Cu aceeași brișcă galbenă și cu același Ichim pe capră părăsi Titu și acuma Amara. Ulița era tot pustie, parcă oamenii încă n-ar fi îndrăznit să iasă de prin case sau ascunzători. Curtea primăriei era tot plină de țărani culcați la pământ, cu fața în jos și păziți de soldați. Ancheta continua cu aceeași intensitate, numai anchetatorii s-au schimbat. Căpitanul Lache Grădinaru a luat locul maiorului, iar plutonierul Boiangiu pe al procurorului.
Până la Costești, în toate satele văzu semne de anchete similare.
În gara Costești se întâlni cu Cosma Buruiană, care îl descusu îndelung asupra stărilor din Amara și-i spuse că mâine se va întoarce și el acasă, deocamdată singur, până va constata că într-adevăr nu mai e nici o primejdie…
În București, primul drum îl făcu în aceeași zi la Gogu Ionescu.
Îi era penibil să fie crainicul nenorocirii, dar își zicea că, după telegrama laconică a lui Grigore, amănuntele pe care le aducea dânsul vor fi totuși o consolare. Casa din strada Argintari cu scara monumentală și scoica deasupra intrării, care cu vreo șase luni în urmă, când venea mișcat și înfricoșat să se intereseze de sosirea boierilor, i s-a părut atât de veselă și de fericită, acuma avea o înfățișare posomorâtă, cu toate că razele asfințitului îi mângâiau zidurile și se jucau în geamuri, iar în grădinița cu potecile curate, straturile de iarbă tânără verzuiau ca niște covorașe de catifea întinse la soare. Găsi numai pe Eugenia acasă. Îl puse să-i povestească tot înainte de a sosi Gogu. Eugenia era îngrozită, dar mai mult de durerea soțului ei. Ea l-a oprit să plece la Amara pentru înmormântarea Nadinei. I-a fost frică să nu se mai întâmple ceva pe acolo… Sosi și Gogu curând. În cele câteva zile de când nu l-a văzut Titu, parc-ar fi îmbătrânit cu zece ani. Își uitase cochetăriile și-și pierduse jovialitatea. Cum dădu cu ochii de Titu, începu să plângă cu hohote, ca o femeie incapabilă să se stăpânească. Numai acuma simțea cât de mult a iubit-o pe Nadina, mai mult decât pe o soră, ca pe un copil al său. Ascultând pe Titu, care trebui să repete povestirea, ofta mereu: „Bietul tata!… Cum o să suporte el vestea asta!“ Bătrânul Tudor Ionescu întreba mereu dacă s-a înapoiat Nadina, răsfățata inimii lui bolnave, de la țară, pentru că a aflat și el despre întinderea răscoalei din Argeș…
Seara Titu Herdelea trebui să povestească și soților Gavrilaș, la masă, ce a pățit și ce a văzut la țară. Astfel se culcă târziu și numai în pat își aruncă ochii pe gazetele de după-amiazi. Zâmbi trist citind că, grație măsurilor cuminți luate de noul guvern, tulbură rile sunt aproape pretutindeni potolite, fără vărsare de sânge.
I se părea o batjocură. În suflet îi mocnea mereu revolta înăbușită.
Se visă la Amara, în curtea primăriei, în mijlocul mulțimii tăvălite la pământ. Maiorul tăia capetele plecate cu sabia lui știrbită și ruginită de sânge. Când o ridică asupra unui copilaș care plângea sfâșietor, Titu s-a aruncat asupra maiorului, i-a smuls-o din mână și a azvârlit-o… „Te arestez! Te arestez!“ răcnea maiorul. Titu se văzu înhățat de soldați furioși și apoi deodată cravașa maiorului începu să-i sfârtece obrajii…
La Drapelul, a doua zi, Roșu îl îmbrățișă, parcă s-ar fi întors din mormânt. Îl introduse și la Deliceanu, să-i istorisească metodele de pacificare ale noului guvern. Veșnic ispitit de a ridica Drapelul prin ceva de mare senzație, secretarul redacției se gândea să publice impresiile tânărului redactor, inclusiv conflictul cu maiorul sanguinar.
— Nu, nu, Roșule! îl opri directorul. Noi ne-am obligat moralmente să le dăm concursul pentru potolirea dezordinilor. Trebuie să ne respectăm angajamentul! Noi nu putem fi murdari și criminali cum au fost ei!
— Bine! făcu Roșu. Știam anticipat. Drapelul e condamnat să vegeteze în vecii vecilor!
Peste câteva zile Titu, prezentându-se regulat la Drapelul, găsi pe Roșu mai negru ca totdeauna. Crezu că a avut vreo neplăcere particulară și-l lăsă în pace, așezându-se să fabrice articolașele anodine cotidiene pe care se obișnuise acuma a le produce în redacție. Într-un târziu, secretarul izbucni singur:
— Ce oroare!… Ce ticăloșie!… Ce barbarie!…
Nu i se potriveau exploziile teatrale. Glasul lui suna gol ca al unui actor fără talent. Parcă și-ar fi dat seama, se scufundă iar în tăcere și numai după vreun sfert de oră reluă sarcastic:
— Ei, ce facem cu revoluția noastră, puiule?… S-a terminat, ai?… I-am pus cruce?… Adică ce cruce?… Mii de cruci!
Titu Herdelea se apropie ca de obicei spre a arăta că-l interesează.
— Ai observat, sper, că rubrica tulburărilor țărănești a dispărut aproape complet din ziare?… Ceea ce înseamnă că represiunea a fost eficace. Liniștea s-a restabilit în toată țara… Ce liniște?… Mii de morminte proaspete semnalează că ordinea cea mai perfectă domnește iarăși în România!
Apoi, după o mică pauză, cu fața congestionată de indignare:
— Măi băiete, ce-ai văzut tu în Argeș a fost o glumă de salon față de cruzimea și barbaria ce s-a abătut asupra tuturor satelor din țară de când au luat ăștia conducerea!… Cei împușcați sau în general uciși de expedițiile represive sunt cei fericiți și norocoși, pentru că au scăpat de schingiuirile spăimântătoare pe care trebuie să le îndure cei vii… În sfârșit, a fost o baie de sânge colosală, ceva cum nu s-a mai pomenit nicăiri în lume în veacul din urmă, nici chiar în colonii sau față de triburile sălbatice. Și toate pe tăcute, să nu afle Europa și lumea. Tunurile au bubuit, au nimicit din temelii sate multe, puștile au trosnit neîncetat… Victimele sunt aruncate în gropi colective, fără cruce, să nu lase nici o urmă… Și nimeni nu poate protesta, nimeni nu cutează să crâcnească, fiindcă sunt în joc interesele țării și fiindcă interesele țării cer ca atâtea milioane de țărani să muncească flămânzi și goi pentru a procura câtorva mii de trântori bogățiile care să fie risipite în lux și luxură!
— Dacă n-am unde să scriu? zise tânărul Herdelea. Eu aș protesta!
— Mai bine că n-ai unde, puiule, căci cu tine ar isprăvi repede: te-ar expulza din țară ca pe orice străin indezirabil!
— Eu? străin? în România? zâmbi Titu cu superioritate ironică.
— Nu uita, puiule, că tu nu ești cetățean român, oricât te-ai crede tu mai român ca alții! Așa că îndată ce vei deveni periculos ordinii publice, nu vei mai fi frate, ci dușman, și ca atare… Dar fii liniștit!… Într-o săptămână, două numai tribunalele vor mai păstra amintirea răzmeriței de ieri prin judecarea zecilor de mii de țărani, strânși cu arcanul de pretutindeni, care umplu toate închisorile țării… Încolo, toată lumea va fi profitată și mulțumită. Cei devastați vor fi repede și gras despăgubiți de către stat ca să-și refacă gospodăriile, ba chiar să le îmbunătățească. Iar țăranii, dacă vor fi cuminți, vor primi o nouă avalanșă de discursuri, și promisiuni, și vorbe goale, fiindcă, să nu uităm, parlamentul va fi dizolvat curând-curând și se vor face alegeri noi…
Într-adevăr, peste vreo zece zile nici chiar Roșu nu mai pomenea despre mișcările țărănești. Ziarele discutau tot mai insistent despre alegerile în perspectivă. Ici-colo, mai ales în presa partidelor, se cerea descoperirea și pedepsirea instigatorilor. Primăvara trezea noi pofte de viață. Grădinile de vară își pregăteau deschiderile. Cafenelele și cârciumile acaparau trotuarele cu mesele scoase la aer. Pe Calea Victoriei, între Bulevard și Palat, femeile frumoase întinereau în toalete ispititoare. Plimbăreții cotidiani de ambele sexe își șopteau pe trotuare obișnuitele chemări: „iubire“, „păpușica“…
Titu Herdelea stătea acuma mai puțin pe acasă, deși camera lui era drăguță și prietenoasă. Tocmai într-o după amiază pe care se hotărâse să o jertfească unei cărți interesante, se pomeni cu vizita doamnei Alexandrescu, însoțită de surâzătoarea Mimi.
Tânărul se miră. Fosta-i gazdă îi spuse că s-a abătut pe-aici și, fiindcă a avut drum, și i-a fost dor de dânsul, că nu l-a uitat cât a fost totdeauna de gentil, dar mai cu seamă fiindcă Mimi a cicălit-o: „Hai, mămico, să-l vedem dacă m-a uitat…“ Pe urmă aduse vorba despre Jenică, ocărându-l c-a fost o lichea și s-a purtat ca un ordinar, că într-o bună zi n-a mai dat pe la ea și i-a trimis pe hodorogul de tată-său să-i notifice sfârșitul aventurii. Ce mai faier le-a tras ea tuturor, n-o să uite nici în cer!… Mimi, sărăcuța, nu l-a putut suferi de la început pe Jean, că i s-a părut antișat de persoana lui și lipsit de educația fină pe care Mimi a primit-o de la mămica ei. Dar ea, naivă, de, ca femeia cinstită, n-a luat seama la nimic și s-a încrezut în vorbele lui. Ce regretă mai mult e că, din pricina lichelei și a ofticoasei de soră-sa, a despărțit două inimi care se iubeau. Că Mimi, drăgălașa de ea, i-a mărturisit deschis, ca unei mame bune, din prima zi: „Mămico, tare-i simpatic chiriașul tău!“ Și de atunci n-are peri în cap de câte ori i-a spus: „Mămico, mi-e drag și mi-e drag!“ În sfârșit, acuma a dat Dumnezeu de a rămas liberă și Mimi, a scăpat și ea de Jenică, așa că acuma…
— Ei, hai, pupați-vă, hai, că eu mă întorc cu spatele! zise deodată doamna Alexandrescu, drept încheiere.
Mimi se agăță de gâtul lui Titu frecându-și buzele de buzele lui. Tânărul Herdelea se rușina de toată scena asta și îngâna, fâstâcit, cuvinte galante de care îi era și mai rușine. În sfârșit, doamna Alexandrescu îl pofti să le viziteze. La plecare, Mimi rămase în urmă, iar se frecă de el și-i șopti languros:
— Să vii negreșit, bebe!
Întâmplarea aceasta hotărî pe Titu Herdelea să se ducă chiar a doua zi la Tanța, în dosul gării, la părinții ei. De două săptămâni, de când s-a întors de la țară, nu s-a întâlnit deloc cu Tanța. Ea nu s-a mai arătat, iar el n-a îndrăznit s-o caute. Fu primit bine de toată familia. Tanța se minuna, și se bucura, și se îmbujora de fericire. Jean i-a strâns mâna parcă numai ieri s-ar fi despărțit.
Vorbiră mai mult de nunta lui, care era fixată peste câteva săptămâni după Paști. Jean îi propuse să-i fie cavaler de onoare.
Titu acceptă cu condiția să aibă de pereche o domnișoară de onoare simpatică. Adică pe Tanța. Ochii doamnei Ionescu se înduioșară de mulțumire; chiar bătrânul Ionescu se sili să surâdă și reuși.
Grigore Iuga sosi la București abia peste trei săptămâni după Titu. Deși avea figura obosită, în ochi îi pâlpâia parcă o nouă încredere.
— S-au întors, firește, toți cei fugiți, răspunse dânsul curiozității tânărului Herdelea. S-a întors și Platamonu, dar fără fiul său, mutilat, care, probabil, bolește undeva, în vreun sanatoriu… Numai morții nu se mai pot întoarce!
Căutând să-i alunge tristețea, Titu încercă să schimbe vorba, Grigore însă continuă liniștit:
— Am început și am terminat semănăturile de primăvară!…
Oamenii s-au întors la ogoare, parcă episodul răzvrătirii ar fi fost un vis urât. S-au reluat muncile cu mai multă râvnă, cu un fel de desperare mută… Din nenorocire, aproape un sfert dintre țărani sunt închiși pe la Pitești. Toate beciurile orașului s-au transformat în temnițe. Noi nu învățăm nimic din nici o nenorocire… Fără să-ți mai spun că lipsa atâtor brațe, în împrejurările astea, e și o mare pierdere pentru economia țării!… În sfârșit, ne silim să ștergem urmele uraganului pe cât se poate. De altfel, natura însăși ne ajută.
Pretutindeni e o năvală de viață nouă. Pomii și copacii au înflorit.
Ruinele focurilor, tăciunii, scrumul, peste toate a pus stăpânire primăvara…
— Dar sufletele oamenilor? întrebă Titu.
— Dumnezeu știe, numai Dumnezeu! zise Grigore. Mie mi s-a părut, de câte ori am vorbit cu vreun țăran — care a fost bătut, și doar toți au fost, că nu regretă nimic, ba dimpotrivă… A rămas în mintea tuturor întrebarea pe care n-o mai poate smulge nici o represiune: „Apoi cum să trăim fără pământ?“
5
[modifică]
Grigore Iuga avu lungi consfătuiri agricole cu Victor Predeleanu.
Rămas prin voia sorții singurul stăpân al domeniului Amara, voia să-și puie în practică planurile de reorganizare a exploatării.
Îi trebuia însă neapărat un agronom cinstit și priceput, care să-i fie colaborator credincios, cu care să se înțeleagă și pe care să se poată bizui deplin pentru orice eventualitate. Socotea să se stabilească în București, ca și Predeleanu, și numai în timpul muncilor principale să stea la țară. Castelul ars nu se mai gândea să-l refacă.
Dacă va fi nevoie, va moderniza vechiul conac cruțat de furia focului.
Predeleanu se interesă, căută și găsi omul care-i trebuia lui Grigore. Era un tânăr simpatic, vioi, inteligent și chipeș, cu câțiva ani de practică agricolă în Germania și alți câțiva ani de conducere, cu bune rezultate, a unei mari ferme-model a statului.
— Uite-l! Se numește Stelian Halunga… Îți place? întrebă Predeleanu, prezentându-l.
— Îmi place! zâmbi Grigore. Și sper că vom fi buni prieteni!
Înainte de a se duce la Amara să instaleze pe noul administrator, Grigore mai avea să limpezească unele chestiuni, care, tocmai pentru că erau rămășițe de ale trecutului, ar fi putut încurca viitorul. Cu Gogu Ionescu a trebuit să discute despre mormântul Nadinei. Cum Nadina numai prin lipsa unei mici formalități procedurale a mai putut figura ca soția lui, Grigore nu se credea îndreptățit să decidă nimica în privința ei. Gogu, deși încă neconsolat, credea că, de vreme ce destinul a mânat-o la țară, în zilele cele mai periculoase, nicăiri n-ar avea odihnă mai mare sufletul ei atât de neastâmpărat în viața aceasta, decât acolo unde a găsit-o moartea. La parastasul de trei luni, vor merge cu toții. De altfel, cu aceeași ocazie, el ar vrea să-și vândă moșia lui de la Lespezi, poate și pe a Nadinei de la Babaroaga. Evenimentele acestea l-au zdruncinat prea mult. N-ar mai avea inimă să trăiască și să se simtă acasă în locurile și între brutele care au asasinat pe soră-sa.
— Atunci vinde țăranilor! zise Grigore. Au plătit și ei cu destul sânge măcar dreptul de a cumpăra pământ!
— Nu, nu! făcu Gogu cu groază. Nu vreau să mai am de-a face cu țăranii, nici un fel de legătură, nici măcar de vânzarecumpă rare. Eu aș vinde cel mai bucuros unei bănci care n-are decât să parceleze proprietățile pentru țărani… Degeaba, dragă Grigoriță, eu n-am afinități cu pământul ca tine, și nici cu țăranii.
Eu sunt orășan get-beget. Poate și de aceea eu nu voi uita și cu atât mai puțin nu voi ierta crimele lor care mi-au zdrobit inima!
Lui Dumescu, la Banca Română, i-a făcut mai multe vizite.
Dumescu, în amintirea prieteniei cu Miron, s-a oferit să-l ajute în toate încurcăturile financiare. Grigore n-a vrut să primească nici un fel de despăgubire de la stat, cum se îmbulzeau să cerșească cei mai mulți dintre sinistrați, care își umflau pagubele, ca să profite de pe urmele nenorocirii. Din toate câte-i devastase focul numai castelul cel nou a fost asigurat. Totuși, dacă societatea își va respecta angajamentul și-i va plăti despăgubirea contractuală, din suma realizată el ar achita datoria la bancă, iar cu diferența și-ar reface măcar în parte acareturile și inventarul. Dumescu bănuia însă că societățile de asigurare nu vor consimți să plătească, considerâ nd răscoala ca un caz de forță majoră, care anulează de drept obligațiile lor. Ar fi bine dacă guvernul ar veni cu o lege care să reglementeze complicațiile pe care le-au creat întâmplările acestea excepționale. În orice caz el, Dumescu, se va interesa de toate.
Grigore interveni apoi la Mitropolie și obținu să fie adus la Amara, în locul vacant de preot, fiul bătrânului Nicodim, ca astfel măcar după moarte să i se împlinească dorința care l-a muncit atâta în viață. De altfel, tânărul a alergat acasă, tocmai din Gorj, unde-și avea parohia, să slujească și el la groapa părintelui său și să fie de ajutor Niculinei, până ce va putea scăpa și Filip, aflat închis la Pitești cu ceilalți oameni năpăstuiți…
Pentru a contribui la potolirea și mângâierea sufletelor, Grigore Iuga, plecând în sfârșit la țară cu noul administrator, se opri la Pitești să libereze din închisoare cel puțin pe învățătorul Dragoș.
Prefectul Baloleanu se lăsa greu. Își formase convingerea că răscoala, îndeosebi în județul Argeș, a fost opera unor instigatori și avea ambiția să-i descopere, servind astfel interesele partidului său care începuse a fi acuzat, prin anume ziare anarhice, că ar fi autorul moral al tristelor evenimente. Dragoș îi fusese indicat ca cel mai periculos agitator. Numai după două zile de tratative și insistențe, consimți să-i dea drumul, dar pe garanția personală a lui Grigore…
Amara își reluase înfățișarea obișnuită. Cârciumarul Busuioc, cu pălăria pe ceafă, cu burta în afară, tăifăsuia iar din prag cu oamenii care treceau pe uliță. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă câte o țuică, să-și dreagă puterile pentru a putea ține piept tuturor greutăților iscate de potopul revoluției.
— Cu oamenii ce se mai aude, mă dom’ primar?… întreba mereu cârciumarul. Le dă drumul ori îi mai ține prin cele pușcării să le putrezească oasele?
— Apoi, de, Cristache, dacă nu m-au ascultat oamenii? răspundea primarul grijuliu. Au luat-o razna și s-au făcut mai deștepți până ce au aflat ce-au căutat… Acu numai conașul Grigoriță să se milostivească și să-i scape cum l-a scăpat și pe dom’ Nică.
— Da pagubele oare ni le plătește sau o să ne alegem cu nimic? continua Cristea Busuioc care se înscrisese și aici, și la Pitești, sperând astfel să se aleagă cu un câștig bun pe urma suferințelor sale.
— Apoi tot la conașul Grigoriță e nădejdea! zicea Pravilă. D-aci încolo numai bunătatea dumnealui mai poate să ne ajute…
La cancelarie trebăluia secretarul Dimitrescu, copleșit de hârțoage, căci primarul era când la postul de jandarmi, când la curte. Plutonierul Boiangiu ar fi ținut anchetele încă un an de zile dacă Grigore nu l-ar fi povățuit să le isprăvească și să se domolească.
— Când îți spuneam eu că Amara e sat de tâlhari, nu mă credeai, imputa Boiangiu deseori primarului. Acu i-ai păscut și tălică!… Dar lasă, că de-acu, eu sunt popa lor!…
Vechiul conac părea întinerit sub tencuiala nouă și în cadrul pomilor înfloriți. Ruinele castelului au fost curățate, iar pe locul lor câteva ronduri de flori dădeau parcului o înfățișare mai vastă și mai prietenoasă. Administratorul Halunga a luat în mână conducerea, parc-ar fi fost aici de când lumea. Inspira încredere și țăranilor prin vorba-i blândă, printr-o bunătate potrivită împrejură rilor, prin pilda lui de muncă și energie. Doar Isbășescu, ocupat cu refacerea registrelor distruse, îl urmărea cu o dușmănie ascunsă, socotindu-se jignit și micșorat pentru că îi uzurpă locul ce i s-ar fi cuvenit lui și numai lui după toate legile și dreptățile, mai ales că a suferit atât din pricina lealității lui față de Iuga.
Duminicile, Grigore strângea pe țărani la curte, să le asculte el însuși necazurile și păsurile. Auzea aceleași plângeri, spuse cu mai multă rezervă, despre lipsa porumbului, și greutatea datoriilor, și nevoia de pământ. Nici unul, niciodată nu aducea vorba despre întâmplările răzmeriței, iar când întreba el, primea aproape mereu același răspuns:
— S-au iuțit oamenii, cucoane Grigoriță, c-așa a fost scris!
Singur Lupu Chirițoiu a îndrăznit să spuie odată:
— N-a sosit încă ceasul dreptății, cucoane Grigoriță, dar trebuie să sosească odată ș-odată, că lume fără dreptate nu se poate!
Cosma Buruiană venea mereu să ceară sfaturi și ajutoare, și mai ales să se jeluiască. Toate speranțele lui erau în despăgubirile de la stat, altfel și-ar fi luat lumea în cap, că țăranii i-au risipit și cenușa din vatră. De la dânsul a aflat Grigore că colonelul Ștefănescu, într-o clipă de deznădejde, a împușcat cu mâna lui trei țărani de la Vlăduța, pe care i-a dovedit că au pus foc conacului…
La sfârșitul lui mai, după ce Halunga se familiariză bine cu împrejurările de la Amara, Grigore Iuga plecă din nou la București.
Zicea că prezența lui e mai necesară în capitală, ca să fie aproape de Dumescu și să urgenteze rezolvarea chestiilor financiare. În sufletul său însă recunoștea că este ceva mai important care-l atrăgea la București, atât de important, că de asta depinde viața lui.
Totuși, la București lăsă să treacă zile după zile fără să îndrăznească a provoca o limpezire. Se ocupa tot de lucruri mărunte, parcă înadins ar fi căutat să amâne pe cele mari. Se ducea mai rar pe la Predeleanu, pretextând al diferite preocupări grave privitoare la Amara. De când s-a dizolvat Parlamentul, la începutul lui iunie, și Baloleanu, renunțând la prefectură spre a candida pentru Cameră, și-a reluat reședința în capitală, Grigore îl vizita aproape zilnic, ca odinioară pe Predeleanu. Nu dintr-o recrudescență de simpatie, căci Baloleanu, de îndată ce nu mai era întrun loc de răspundere directă, reîncepu teoriile radicale și sporovăia iarăși despre chestia țărănească cu frazele goale, care pe Grigore îl supărau.
— Prima noastră lege are să fie o amnistie generală, care să vindece rănile nenorocirilor recente și să aducă adevărata pace în suflete! declară într-o zi Baloleanu cu mândrie seniorială. Noi, care am sângerat până în fundul inimii când a trebuit să facem ordine în țară, știm să facem și dreptate, dragă Grigoriță! Miile de nenorociți care umplu toate închisorile trebuie să se întoarcă la vetrele lor, pocăiți și îndreptați, spre a-și relua munca în folosul și pentru propășirea României!
Prin influența lui Baloleanu, tânărul Iuga voia să dobândească o slujbă pentru Titu Herdelea care, aflând de la Roșu situația lui adevărată la Drapelul, era desperat că rămâne iar pe drumuri. În cele din urmă Baloleanu, prin secretarul general de la Ministerul Domeniilor, reuși să-l plaseze într-un loc de referent la Direcția Dobrogei!
— Și ce voi avea de făcut acolo? întrebă emoționat Titu, pe care Grigore îl aduse să afle direct vestea bună.
— Să te duci o dată pe lună și să-ți încasezi leafa! strigă Baloleanu jovial. Și altminteri să faci versuri, dacă mai poți! Sau să te însori, dacă poftești!
Tânărul Herdelea roși, ca și când i-ar fi ghicit în suflet. Totuși avu prezența de spirit să riposteze:
— Cred că urarea aceasta ar fi mai potrivită pentru domnul Iuga!
Grigore răspunse numai după o pauză și aproape grav:
— Poate că n-ar fi rău…
6
[modifică]
Pe la mijlocul lui iunie, fără să fi isprăvit nimic, Grigore Iuga se hotărî să se întoarcă la Amara și nici să nu mai vie pe la București până la toamnă. Se duse la familia Predeleanu să-și ia rămas bun. Victor era singur, Tecla și Olga aflându-se pentru cumpărături prin oraș. După ce discutară despre toate actualitățile și mai ales despre pagubele pe care le-au avut Predelenii la Delga (de altfel prea puțin însemnate), Grigore întrebă deodată, ca din senin, schimbând vorba:
— Crezi că Olga ar vrea să fie soția mea, Victore?… Dar te rog să-mi spui sincer și fără nici un menajament, fiindcă…
Predeleanu surâse cu o șiretenie străvezie:
— Ea ce crede?… Ai întrebat-o? Atunci Grigore Iuga îi mărturisi pe nerăsuflate că o iubește de mult, că s-a luptat cu sine însuși în zadar, că i s-a urât cu viața, că ar vrea să înceapă o viață nouă… Predeleanu îl lăsă să-și răcorească inima, ascultându-l cu toată seriozitatea de rigoare în asemenea ocazii.
— Uite, dragă Grigoriță, zise în sfârșit Victor. Spuneai că vrei să pleci mâine la Amara. Amână plecarea cu o zi. Poimâine pleacă și Olguța acasă. Poți s-o însoțești, să-i ții de urât și chiar să faci o vizită părinților ei la Craiova. Am eu, așa, o bănuială că n-are să-ți pară rău.
Trenul pleca la cinci. Grigore aștepta în gară de la patru. Întâi sosi Titu Herdelea cu un mic buchet de flori albe. Într-un moment de plinătate sufletească, Grigore i-a spus ieri, când au dejunat împreună, că e fericit și că iubește pe domnișoara Postelnicu.
Tânărul Herdelea a vrut să fie primul care să felicite pe Olguța măcar printr-o floare, căci prin cuvinte încă nu-și putea permite, ca să nu fie indiscret… Dar mai ținea să comunice lui Grigore și bucuria mare ce a avut-o ieri după ce s-au despărțit, când Deliceanu, desigur în urma insistențelor lui Roșu, i-a pus în vedere că rămâne mai departe la Drapelul, cu același salariu, fiindcă ziarul are nevoie de serviciile lui. Cu o strălucire plină de încredere, Titu exclamă:
— De-acum nu-mi pasă de viață… Alaltăieri mă credeam în pulbere și azi iată-mă cu două lefuri!… Am noroc și pace!…
Trecuse și pe la Tanța, să-i spuie ce noroc a avut. Fata l-a însoțit până la gară și-l aștepta la o cofetărie, în Calea Griviței, să meargă pe urmă să se bucure împreună toată ziua.
Pe când Titu vorbea cu entuziasm și Grigore aștepta nerăbdător, sosi un tren în gară. În mulțimea călătorilor care alergau spre ieșire, Grigore recunoscu pe Ilie Rogojinaru, arendașul de la Olena.
Întoarse capul, parcă i-ar fi fost frică de el. Rogojinaru însă îl zări și veni glonț, cu un geamantan în mână, asudat și zâmbitor.
— Mă mai cunoști, cucoane? întrebă dânsul, lăsând jos geamantanul și ștergându-și fața și chelia cu o batistă mare. Am auzit și-am citit ce-ați pătimit! urmă apoi cu alt glas și clătinând întristat din cap.
Regretă în multe cuvinte moartea lui Miron Iuga și a Nadinei, întrebă dacă au avut altfel pagube mari, dacă au început să primească despăgubiri, dacă au fost uciși mulți țărani cu ocazia represiunii, întrerupându-se mereu cu aceeași observație:
— Nu vă spuneam eu că țăranii sunt ticăloși?… V-aduceți aminte? Pe urmă istorisi cu mare lux de amănunte ce noroc a avut el de și-a salvat averea. O zi dacă mai întârzia, deunăzi, când s-au întâlnit în tren spre Pitești, nu mai găsea decât praf și cenușă.
Țăranii, mai îndrăciți în Dolj decât în alte părți, începuseră a da foc conacelor și a prăda. Au venit și la dânsul: cucoane în sus, cucoane în jos, să ne dai moșia c-altfel e moarte și prăpăd… Atunci ce s-a gândit: ia să fie el mai al dracului ca tâlharii. Și s-a tocmit și s-a înțeles cu ei că le dă de bunăvoie moșia cu tot ce se afla pe ea, s-o împartă între dânșii cum le poftește inima, obligându-se să despăgubească el pe proprietar, dacă ar avea vreo pretenție.
Ca să fie mai siguri au făcut și contract la primărie, cu sigiliu și iscălituri. În schimb ei l-au îngăduit să stea în conac până va trece revoluția. Peste două zile apoi a sosit armata și i-a săturat de pământ… Râdea cu mare mulțumire:
— Și iaca așa am scăpat cu fața curată, cucoane, de furia tâlharilor!
Pe Grigore râsul arendașului îl enervă. Observă rece:
— Dacă noi nici dintr-o nenorocire ca asta nu învățăm nimic, atunci…
Rogojinaru întrerupse supărat:
— Adică ce să învățăm, cucoane?… A-i ține mai bine în frâu ori a-i lăsa să ne măcelărească pe toți cum porniseră?… Nu, nu, cucoane! Aruncați în foc cărțile cu teorii și începeți a vedea pe țărani așa cum sunt și cum s-au arătat chiar acuma!… Lăsați-i să muncească, nu-i obișnuiți să aștepte să le dea statul ce nu sunt în stare să agonisească ei prin muncă!… Să nu credeți că țăranul va fi vreodată mulțumit. Dacă mâine îi dați pământ de pomană, are să vă ceară pe urmă vite și unelte de pomană, pe urmă bani de pomană… veșnic câte ceva!…
— Până una-alta au fost satisfăcuți cu gloanțe! bombăni Grigore întunecat.
— Poate ai fi vrut dumneata, cucoane, să le dea plăcinte calde și felicitări oficiale? strigă arendașul, umflându-se. Îmi pare rău!
Apoi dacă dumneavoastră, care ați pătimit ca nimeni altul, puteți vorbi, ce să mai zicem de cei care…
Spre fericirea lui Grigore, apărură Predelenii și Rogojinaru rămase bodogănind cu geamantanul. Olga mulțumi cu un surâs lui Titu pentru flori.
— Poetul nu se dezminte niciodată! strigă Predeleanu, strângând mâna tânărului Herdelea.
— Mai cu seamă când e vorba de o domnișoară așa de fermecătoare! zise tânărul cu pălăria în mână și cu o privire admirativă către Grigore.
Doamna Tecla Predeleanu era mai mișcată ca toți. Îi părea rău că n-a luat și pe copii la gară, să fie de față când pleacă Olga, deși peste câteva zile aveau să plece și ei la țară și, în drum, să se oprească puțin la Craiova. Grigore, fericit și încurcat, zâmbea mereu, fără să se uite însă la Olga.
— Ea, haideți, urcați-vă în compartiment, că nu mai sunt decât trei minute! zise Predeleanu.
— Sper că mai vii pe la Amara! spuse Grigore lui Titu.
— Dacă o să mă primiți, bucuros totdeauna! răspunse tânărul Herdelea, îmbrățișându-l în aceeași privire cu Olga.
Pe urmă trenul porni atât de ușor că nici nu se simți. Din aceeași fereastră, Olga și Grigore surâdeau celor rămași pe peron, repetâ nd cu toții ca un refren:
— La revedere!… La revedere!… La revedere!
Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau în zgomotul din ce în ce mai mare al lumii…Valea Mare—Muscel,decembrie 1930—septembrie 1932