Ray Bradbury: FAHRENHEIT 451- O lume minimală

de Mirela Teodorescu

Ray Douglas Bradbury a fost un scriitor american de romane SF fantasy, horror şi mister. Cele mai cunoscute romane ale sale sunt  Fahrenheit 451º și Cronicile marțiene.  Operele sale au fost adaptate în peste 20 de filme și show-uri.

Fahrenheit 451, a apărut în anul 1953 şi este un roman aparținând genului SF. Ray Bradbury mărturiseşte: „În primul rând eu nu scriu SF. Am scris doar o carte SF bazată pe realitate, și anume 451º Fahrenheit. Titlul indică temperatura la care se aprinde hârtia. SF-ul descrie realitatea, fantezia descrie irealul. Ca atare, Cronicile marțiene nu sunt SF, ci o fantezie. Nu poate deveni realitate, înțelegeți? De aceea va rezista multă vreme – deoarece este mitologie greacă, iar miturile au puterea de a resista”.

Romanul prezintă o societate futuristă în care cărțile sunt interzise, iar pompierii au rolul de a găsi și arde cărțile.

Romanul este împărțit în trei părți: Vatra și Salamandra, Sita și Nisipul, Flacăra stăruitoare.

Întorcându-se acasă de la lucru, pompierul Guy Montag își întâlnește noua vecină, o tânără de 17 ani pe nume Clarisse McClellan. Aceasta este o idealistă atrasă de activitățile intelectuale, cu totul deosebită de societatea dominată de divertismentul ieftin, care o și marginalizează din acest motiv. Având acasă o soție interesată doar de acest gen de divertisment și care ia frecvent supradoze de somnifere. Inocenţa şi sinceritatea Clarissei se remarcă cu fiecare dialog: „ E adevşrat cş, în urmş cu mulţi ani, pompierii stingeau focurile în loc să le aprindă?… Am auzit că, odinioară, casele luau foc din întâmplare şi pompierii erau necesari ca să stinga focul” (pag. 18). Montag este atras de felul de a fi al tinerei. Din păcate, aceasta dispare – aparent în urma unui accident de mașină – dar nu înainte de a schimba ceva în felul lui Montag de a privi lucrurile.

Un alt eveniment impresionant îi va schimba viata: alături de alți pompieri, Montag participă la incendierea locuinței uneie bătrâne care deținea o bibliotecă – lucru ilegal în acea societate. Decât să rămână fără cărțile iubite, femeia preferă să moară odată cu ele, dându-și foc. Montag fură o carte din bibliotecă și, ajuns acasă, o citește pe ascuns, rămânând marcat de ceea ce descoperă acolo.

În zilele următoare face rost de alte cărți și îi cere călăuzirea lui Faber, un fost profesor de literatură engleză. Încercând să atragă în pasiunea pentru literatură pe soția sa și prietenele acesteia, Montag se trezește raportat de acestea pentru deținere de cărți. Șeful său, căpitanul Beatty, îi cere să își ardă propria casă, dar este ars de viu de Montag.

Urmărit acum de forțele de ordine, Montag îi cere ajutorul lui Faber, care îl îndrumă în afara orașului, spre locul în care se află exilații iubitori de cărți. Ajuns la aceștia, Montag descoperă un grup de oameni care au memorat pe de rost cărți întregi pentru a le putea transmite mai departe din generație în generație și care speră să reușească să reclădească societatea învățând din propriile greșeli.

Dintre personajele  cărţii se disting:

Guy Montag, protagonistul romanului, este un pompier care prezintă distopia prin ochii unui muncitor loial care ajunge în conflict cu ideologia și, în final, iese de sub influența ei. De-a lungul unei părți importante din carte, Montag nu știe prea multe și crede ce aude. Într-o postfață, Bradbury făcea observația că, după publicarea cărții, a aflat că Montag era numele unei companii de hârtie.

Clarisse McClellan este o tânără care călătorește cu Morgan în drum spre casă. Este o persoană neobișnuită în acea societate fără cărți: expansivă, mereu veselă, neortodoxă și intuitivă. Este nepopulară printre perechi și neagreată de profesori pentru că întreabă „de ce” în loc de „cum” și este atrasă de natură, nu de tehnologie. La câteva zile de la întâlnirea cu Morgan, dispare fără nicio explicație, dar Mildred îl informează ulterior pe Montag (iar Căpitanul Captain Beatty confirmă) că Clarisse a fost lovită de o mașină care mergea cu viteză și că familia a plecat după moartea ei. În postfața unei ediții ulterioare, Bradbury remarca faptul că ecranizarea a modificat finalul, arătând-o pe Clarisse alături de exilați. Departe de a fi nemulțumit de acest lucru, Bradbury l-a folosit în adaptările teatrale ulterioare (în textul original, Montag o vede pe Clarisse doar într-un vis scurt, înainte de se întâlni cu exilații). Se presupune că Montag s-a distanțat de soția sa, Mildred, îndrăgostindu-se în schimb de spiritul liber de șaptesprezece ani.

Mildred Montag este soția lui Guy Montag. Ea este dependentă de somnifere, absorbită de telenovelele care se desfășoară în televizoarele încastrate în pereți și indiferentă la societatea opresivă care o înconjoară. În ciuda încercărilor lui Guy Montag de a o trezi la viață, rămâne indiferentă în fața noilor idealuri ale soțului ei și ajunge chiar să îl dea pe mâna autorităților pentru deținerea ilegală de cărți.

Căpitanul Beatty este pompier-șef, fiind superiorul direct al lui Montag. Fost cititor avid de cărți, a ajuns să le urască din cauza tragediei vieții și a contradicțiilor existențe între cărți. Într-o scenă scrisă peste ani de Bradbury pentru sceneta Fahrenheit 451, Beatty îl invită pe Montag la el acasă și îi arată pereți plini cu cărți lăsate să mucegăiască pe rafturi.

Faber este un fost profesor de limba engleză, care regretă că nu a apărat cărțile la începutul mișcării de interzicere a acestora. Montag îi cere sfatul, amintindu-și că l-a întâlnit odată întâmplător într-un parc. Într-o posfață, Bradbury dezvăluia că Faber este o parte a numelui fabricantului german de creioane,Faber-Castell.  

D-na Bowles și d-na Phelps sunt prietenele lui Mildred. În timpul unei vizite sociale în casa lui Montag, ele decid să elimine toate lucrurile rele din viața lor și să aibă o atitudine onorabilă în fața morții, politicii, copiilor și soților. Când Montag le citește din Dover Beach, d-na Phelps începe să se plângă de goliciunea vieții ei, în timp ce d-na Bowles îl ceartă pe Montag pentru că citește o poezie „dezgustătoare”.

Granger este conducătorul unui grup de intelectuali nomazi care memorează cărțile pentru a le păstra conținutul.

Stoneman și Black sunt ceilalți pompieri menționați în roman, dar nu au un impact semnificativ asupra poveștii.

Bradbury, înţelege avântul luat de noua tehnologie dar şi pericolul pe care-l prezintă petru oameni punând problema alienării individului de către mass-media:„Când lucram la romanul 451° Fahrenheit credeam că descriu o lume care poate deveni realitate în patru sau cinci decenii. Dar doar cu câteva săptămâni în urmă, într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângă mine în Beverly Hills plimbându-și câinele. Am rămas cu ochii holbați la ei. Femeia avea într-o mână un radio nu mai mare decât un pachet de țigări, a cărui antenă tremura. Din aceasta ieșeau fire de cupru care mergeau către un con frumos realizat care intra în urechea ei dreaptă. Mergea ca o somnambulă, ignorând bărbatul și câinele, ascultând sunetele și șoaptele tragediei unei melodrame îndepărtate, ajutată să păstreze drumul de soțul care putea să nici nu fie acolo. Aceasta nu era ficțiune.”

Cu altă ocazie, marcat de evoluţia informaticii spune:„Avem prea multe celulare.  Avem prea mult internet. Trebuie să scăpăm de aceste mașinării. Acum avem prea multe mașinării.”

În general, romanul este considerat o critică a cenzurii statale, o formă de totalitarism, dar Bradbury a contrazis această interpretare. Într-un interviu acordat în anul 2007, el declara că romanul explorează efectele televiziunii şi mass-mediei asupra citirii cărţilor.Bradbury a dezvoltat şi mai mult subiectul, subliniind că în roman inculpatul nu este statul, ci oamenii. Totuşi, în ediţia broşată apărută în 1979, Bradbury a dat o nouă decodificare cărţii, în care vorbeşte despre legătura dintre roman şi cenzură. Interpretarea se regăseşte şi în reeditarea din 1987, care încă se mai tipăreşte.

În recenzia făcută pentru Galaxy, GroffConklin a plasat romanul „printre marile opere de imaginaţie scrise în engleză în ultimii zece ani sau chiar mai mult.” Pe de altă parte,Boucher şi McComasau fost mai puţin entuziaşti, acuzând cartea că are „un conţinut simplist, uneori cu construcţii începute ingenios, . . . deseori cu cascade strălucitoare de sclipiri verbale [dar] prea des reduse doar la cuvinte.” Recenzând cartea pentruAstounding Science Fiction, P. Schuyler Miller a catalogat titlul ca „una dintre cele mai amare, aproape isterice diatribe a lui Bradbury”, dar a lăudat cartea pentru „lina emoţională şi prezentarea sâcâitor de detaliată”.

În aceasta notă, îmi vin în minte vorbele lui Emil Cioran din “Pe culmile disperării” :“Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu gândesc nimic, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieţii. Căci a gândi numai cât trebuie vieţii nu înseamnă a gândi. Adevărata gândire seamănă unui demon care tulbură sursele vieţii, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieţi. A gândi în fiecare clipă şi a-ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conştiinţă îndoiala asupra propriului destin, a simţi oboseala de a trăi, a fi obosit de gânduri şi de existenţa ta până dincolo de orice rezistenţă, a lăsa o dâră de sânge şi de fum după tine, ca simboluri ale dramei şi ale morţii fiinţei tale,  înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încât îşi e scârbă de tot fenomenul acesta al  gândirii şi te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sunt de regretat în lumea în care n-ar trebui să regret nimic. Şi mă întreb: Merită lumea aceasta regretul meu?”