https://blog.revistaderecenzii.com/

Mulți francezi subțiri mărturisesc, unii se și laudă, că n’au văzut Muzeul Louvre decât pe dinafară. De altfel se zice că Louvrul e o distracție duminicală gratuită pentru poporul parisian, locul de învățătură ieftină și intuitivă pentru străinii naivi, ca germanii, sau ignoranți, ca americanii, și în sfârșit, pentru lumea buna, depozitul de obiecte învechite și nevândute al marelui magazin cu același nume de peste drum.

Cu riscul de a-mi atrage ironiile românilor subțiri și chiar pe ale celor nesubțiri care, luând de-a bune butadele parisienilor, în loc să viziteze muzeul Louvre, se înfundă mai bucuroși în toate „boatele”, parându-li-se că acolo ar fi Parisul — am să mărturisesc că în visurile mele despre Orașul Luminii cel mai ademenitor a fost Muzeul Louvre cu minunile-i de artă și că, râvnind sa merg la Paris, râvneam mai ales să merg la Luvru, precum râvneam să văd Londra ca să merg la British-Musem, sau Spania pentru Prado în Madrid.

Și m-am dus de multe ori, și cu cât mă duceam cu atât simțeam nevoia să mă mai duc. E o comoară atât de bogata că luni, poate ani întregi nu ți-ar ajunge ca s’o explorezi pâna’n amănunțime.

Cum alții se îndreaptă spre faimoasa Gioconda, eu am căutat mai întâi pe Venus de Milo. Cunoșteam din sute de reproduceri pe zeița superbă fără brațe și totuși deabia așteptam s’o vad. Consultasem de-acasă catalogul și planul. Prima vizită se cuvine celei mai frumoase.

Din vestibulul Denon am pornit, fără să mă opresc nicăieri, nici în galerie, nici în Sala Prizonierilor Barbari, nici în Rotonda lui Marte. În Sala Greacă am făcut un mic popas, s’o caut, nu să privesc altceva, ca și când n’aș fi vrut să-mi pîngăresc privirea înainte de a o fi văzut pe Ea. Departe, în fund, mi s’a părut ca îi zăresc silueta albă. Am iuțit pașii prin Sala lui Pan, a Medeei, a Hermafroditei, a lui Adonis, a Psychei…

— Însfîrșit iată-o!

E singură. Pe soclul înalt stă neclintită, mândră, cu privirea spre celelalte săli unde oameni diverși forftesc de ici-colo și se amesteca printre statui, sarcofage, capete, basoreliefuri, fragmente de marmoră … Privirea ei însă alunecă peste toți și toate, departe, nepăsătoare, rece, cu o satisfacție, parcă s’ar complace în singurătate.

Sala pătrata nu e mare. Pereții roșii foarte închiși sânt înalți. Intrarea e păzită de perdele grele de catifea roșie închisă, dată laoparte ca sa se deschidă zarea zeiței.

Stau în fața ei, descoperit, mișcat, ca înaintea unei regine care nici n’ar vrea să ia cunoștință de prezența mea. Și îmi zic într’una în neștire:

— Va să zică asta e … asta e …

Privirea ei trece peste mine. Alături, într’un colț, pe un soclu modest acoperit cu catifea, subt o vitrina, zac fragmente de marmora, găsite mai târziu, care ar fi din brațele ei sfărâmate. Sunt la spatele zeiței, ca și când ea nici n’ar vrea să le vază, ca și când ar spune că ei nu-i lipsește nimic, că e așa cum e, perfectă.

Murmurând și privind-o îmi dau seama că întâlnirea aceasta cu zeița mi-a pricinuit totuși o decepție. Mi-am închipuit-o parcă altfel. Nu știu cum, dar altfel. Poate mai caldă, poate mai ispititoare, poate mai apropiată … Și, după ce mi-am dat seama, am început să-i caut defecte. Am ocolit soclul de câteva ori și am găsit ba că linia spatelui e prea modulată, ba că șoldul drept e prea pronunțat, ba că …

Atunci au intrat peste mine doi domni, înalți, asemănători, probabil tatăl cu fiul. Tânărul avea ochelari groși, cel bătrân o carte roșie în mână. Au înconjurat repede statuia și s’au oprit în pervazul intrării, examinând ansamblul. Erau americani. Am auzit pe bătrân, șoptind, drept explicație, cu o pronunțare strâmba:

— Venus de Milo!

Tînărul a răspuns îngâmfat nemulțumit:

— Well!

Și au plecat, fără a mai întoarce capul.

În clipa aceea m’am uitat la fața zeiței și am surprins o umbră de dispreț în surâsul ei mândru.

Am plecat și eu, rușinat ca am îndrăznit să caut defecte. Și n’am cutezat să mă uit înapoi de teamă să nu întâlnesc disprețul cu care a răspuns zeița adineauri celor doi străini nepricepuți și ireverențioși.

Rătăcind pe urmă prin alte săli, gândurile mele se întorceau neîncetat la zeița fără brațe, cu remușcări și regrete parca m’aș fi simțit vinovat de o mare greșeală.

A doua zi, revenind să continui vizitele unde trebuise să întrerup, m’am abătut întâi tot la ea, sa o văd mai bine, sa mă conving. Acum am recunoscut-o de departe. Și, apropriindu-mă, i-am întâlnit privirea albă care nu se mira. Numai surâsul ei ciudat parcă zicea:

— Ai revenit. Am știut ca vei reveni.

Am intrat ca un pocăit. Liniștea din sala ei era plina de mistere. Marmora avea acum luciri calde și liniile corpului divin tremurau de seva vieții nemuritoare …

Pe urma, a sosit ziua plecării. Gata de drum, bagajele făcute, biletul de tren în buzunar. Dar ceva îmi lipsea. Zeița. De patru zile nu mai intrasem în Luvru. Am crezut mereu ca voi mai putea merge. Cum să plec acum fără a-mi lua rămas bun de la ea ?… Am lăsat toate balta și am alergat. Era iar singură. M’a văzut venind și mi-a zîmbit mai cald ca totdeauna. Am stat vreme lungă la picioarele ei care se conturau vii subt faldurile hainei alunecate în jos pe șolduri. În sfârșit depărtându-mă, m’am uitat mereu înapoi, murmurând ca o scuza și ca un îndemn mie însumi:

— Voi reveni…

Zeița m’a urmărit, până am dispărut, cu ochii ei tainici și mi-a dăruit, merinde pentru drum lung, surâsul ei în care se întrevăd toate bucuriile pământului.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/R%C4%83zbunarea_Zei%C8%9Bei