Dan Ionescu: Jurnal de călătorie

Am făcut testul Covid-19 la o policlinică particulară, pentru că la spitalul propriu-zis, ar fi trebuit să așteptăm mai mult pentru rezultat și ar fi existat și pericolul să iasă „neconcludent”.

Am nimerit în față un grup oarecum zgomotos, cu planuri etalate despre ce vor face în vacanță, în Grecia. Am înțeles că sigur vor fi abonați la ciorba de pește. „Ce repede țintesc unii fericirea!” – mi-am zis.

Am fost recunoscut după voce, de o colegă de-a mea, Tatiana, care s-a întors spre mine și m-a întrebat una, alta.

După ce am efectuat testul, la plecare, din ghișeu, o tânără deosebită (ca toate acele tinere de acolo), m-a întrebat când și la ce ne trebuie.

– Plecăm imediat ce primim rezultatul!

– Atunci, veniți azi, la ora 18, dar nu mă trădați nimănui, că mă omoară șefa!

– Nu pierdem a doua oară Dacia!

Am plătit 600 de lei.

La ora 18.00, am ridicat rezultatul, dar mi s-a atras atenția:

– Vă trebuie neapărat și bonul de casă, fiindcă fără el, testele nu au nicio valoare.

Ajunși la Nădlac.

Nu a fost aglomerație, deși era sfârșit de săptămână. Pentru a scăpa de grijă, am plătit la un restaurant tip „Împinge tava!” taxa de drumuri pentru Ungaria.

La graniță, sub presiunea informațiilor din presa citită în ultima vreme, ne-am pregătit actele, dar mai ales foile cu testele COVID.

O tânără blondă, cu un pistol la brâu, pistolul părea de apă, ne-a cerut cărțile de identitate.

-Ceva restricții la vămi? Am întrebat, ca un om cu sentimentul că iese dintr-o țară bolnavă toată de acest virus neverosimil de viclean.

-Din câte știu eu, nu, dar le veți afla pe parcurs, dacă sunt. Drum Bun!

Dincolo, vameșul maghiar care vorbea românește, s-a uitat repede pe acte, continuându-și dialogul vesel (în ungurește) cu un amic.

Navigația de la Jeep era pe Waze (care, destul de surprinzător, ne-a indicat alt itinerariu, evitând autostrada). Mai fusesem în Ungaria, cunoșteam drumul și am trecut pe alt program GPS. Nu am urmat Waze.

La vama austriacă, tot încercam să-i strecurăm sub nas angajatului rezultatele, pentru a observa onestitatea noastră de europeni responsabili, dar nu. Îl cam plictiseam.

Când am intrat în Viena, s-a pornit o ploaie intensă (în scurt timp, s-a domolit). Cei mai mulți dintre vienezi – de toate vârstele! – erau pe biciclete.

La hotel, am intrat cu măștile pe față. În jur, nimeni nu purta.

-Dă-ți masca jos, mi s-a adresat (subtil) fiul meu. Cred ăștia că vrem să-i jefuim.

Am completat un formular, ni s-a înmânat cheia de către un recepționer în vârstă care vorbea în engleză și mai rupea și în română.

Decorul interior al hotelului semăna unui palat: scări maiestuoase, mobilier cu patină… Am făcut fotografii pe care le-am expediat pe WhatsApp.

Pe seară, am vrut să mâncăm și să revedem centrul Vienei. Am mers pe jos. Hotelul (cel din imagine) e la cinci sute de metri distanță de centru.

Mă gândeam că e posibil ca pe aceleași străzi să fi trecut și Eminescu. Oricum, centrul Vienei a fost cu siguranță străbătut de marele poet. În eseul Schimbarea la față a României, Emil Cioran, filosoful nihilist (în studenție, i-am citit toate cărțile), nu putea identifica rostul nostru ca popor, dar își dădea seama că trebuie să fie unul, datorită lui Eminescu. Îmi stăteau pe limbă următoarele: Eminescu ar fi făcut față (bătându-i la multe capitole) lui Dante, Cervantes, Shakespeare sau Goethe, dacă s-ar fi întâmplat, printr-o minune, ca ei să se fi întâlnit la un loc (și, evident, în același timp). Concluzia: niciun popor nu e superior altuia.

În dreapta, în vitrina unui magazin de antichități, erau expuse două viori mici. Coordonați de Maps Go, am ajuns undeva în gura unei stații de metrou. Acolo, se vindeau cârnați vienezi. Ne-am instalat la rând. Vânzătorul, un tânăr volubil, nu purta mânuși. Cu aceeași mână, lua banii și pregătea sandviciul. Trântit pe jos, la câțiva metri distanță, zăcea un cerșetor cu barbă. Nu am mai cumpărat nimic, am plecat de acolo. Aceasta a fost o secvență discordantă ansamblului.

Istoria imperiului palpită peste tot în Viena.

Era sfârșit de săptămână (după 20 august). Oamenii se retrăseseră la terase. Nu se auzea niciun murmur dinspre mese. Mi-a trecut prin minte (fără nicio legătură): Aici, vor răsuna vreodată manelele?

Între timp, se încălzise. Nici nu mai ploua. Hanoracul mi-a devenit inutil. L-am înfășurat pe mijloc.

Un câine m-a depășit pe stânga. Îl plimba o duduie, pe care am lăsat-o să treacă, dându-mă la o parte.

Se întunecase.

În dreapta, era o bibliotecă în aer liber. Era cât pe ce să nu o observăm. Erau cititori numeroși, atât înăuntru, cât și afară. Imaginea mi-a conferit un sentiment de liniște. Citisem într-o revistă interbelică despre Franța. După Primul Război Mondial, se înființaseră foarte multe biblioteci pentru delectarea cetățenilor traumatizați de conflagrație. Acum, în Viena, lumea ignora pandemia (tot) prin carte.

În cea mai mare parte, restaurantele erau cu dedicație (Restaurant chinezesc, taivanez, indian, arăbesc, turcesc etc.). Fără a mai fi atenți la inscripții, ne-am așezat la o masă, pe terasă. Nu mai știu ce avea specific, dar am comandat un cordon blue (carne de pui în cașcaval pane – sper să-l fi descris adecvat!), pe care ni l-am asortat singuri, adăugând (eu cel puțin): varză murată, varză albă, piper, sare, castraveciori acri, ceapă, ardei iute, salată de nu știu care, maioneză, diverse sosuri. Am băut câte un Pepsi la doză. Ulterior, am intrat și într-o cofetărie turcească, mai mult să ne reamintim de Istanbul, unde am fost acum zece ani, decât să cumpărăm ceva. Într-o parte, se vindeau baclavale, iar în alta, se pregăteau și se coceau (dar căldura cuptoarelor nu răzbătea în incintă).

Pe zidul unei clădiri, o plăcuță amintea că acolo a muncit Sigmund Freud.

În precedenta vizită, am văzut la Schönbrunn, un tablou reprezentându-l pe Mozart mic, în vârstă de șase ani: fusese invitat la palat de împărăteasa Maria Tereza. Mozart, însoțit de tatăl său, venise cu șareta, dintr-un sat vecin și a cântat la vioară. În sinea mea, auzeam huruitul șaretei, precum și ecouri ale muzicii lui imortale.

La întoarcere, am mutat mașina mai în față, unde ni s-a părut că ar fi mai bine. Dintr-un imens complex Billa (vizavi de hotel), ne-am aprovizionat cu apă / sucuri reci. În treacăt, am mai cumpărat o cutie cu turtă dulce (turtă fasonată cu lămâie și ciocolată). De câte ori mănânc „turtă dulce”, îmi aduc aminte de casa din basmul Hansel și Gretel, cu ferestre de zahăr și pereți din acest produs culinar.

La orice hotel unde ajung, intenționez să las câte o carte pentru eventualii turiști români. Cel puțin în Istanbul, așa am procedat: am depus o carte de poeme, cu dedicație și autograf, la recepție.

Noaptea, în camera de la hotel, am deschis fereastra din curiozitate. Nu se auzea niciun zgomot pe stradă sau de aiurea.

Dimineața, la micul dejun, am remarcat eleganța sobră, occidentală a celor care poposiseră pentru un timp la acest hotel, proprietate de familie. Preparatele erau diversificate, mai mult decât suficiente. Eu am preferat, între altele, fasolea, gătită intermediar ciorbei și aceleia pe care o numim „fasole groasă”. Atât de matinal, nu mai mâncasem fasole din armată.

La plecare, tânăra de la recepție ne-a întrebat cum ne-am simțit etc.

(Va urma)