https://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 6 / 2023
Constantin Cubleșan, unul „dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani” – după cum îl consideră Gheorghe Glodeanu – , a publicat mai multe cărți „în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene” (Iulian Boldea): Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescologi clujeni, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu etc. În cea mai recentă lucrare, intitulată Repere critice eminesciene (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 288 p.), Constantin Cubleșan selecționează și pune în discuție cele mai relevante studii recente despre opera lui Eminescu.
Proiectată în mai multe secțiuni, cartea urmărește: Biografia. Contribuții documentare, Opera. Coordonate ideatice, În ediții, În context universal, Stilul și limba, Interceptări didactice, Caleidoscop. Astfel, în primul capitol, este pus în lumină demersul preotului Cezar Onesim, de a demonstra „originile bucovinene ale familiei Eminovici, pe baza documentelor ecleziastice” și a cărui concluzie ar fi: „Neamul Eminovicilor are origini în aceste sate din Călinești, Cuparencu – Șerbăuți”. Evocând momente delicate din viața lui Eminescu, precum acela din vara anului 1883, când poetul a avut prima criză nervoasă, Constantin Cubleșan impută lui Laurian Stănchescu, autorul volumului Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit, tendința de a transforma mitul lui Eminescu într-un „serial polițienesc speculativ obscur”; în schimb, socotește „utile” contribuțiile lui Călin L. Cernăianu în rescrierea biografiei lui Eminescu, iar analiza celor mai importante poezii, pe care Elena Dan o realizează, din perspectivă esoterică (în cartea Nențeles rămas-a gândul. Adevăruri absolute în poezia lui Eminescu), o socotește de bun augur. În acest prim capitol, mai sunt recenzate cărțile: Eminescu – Ipotești și prima iubire de Valentin Coșereanu, respectiv Eminescu – gazetarul incomod de Dan Șalapa.
În capitolul secund, sunt semnalate și comentate lucrările despre coordonatele operei eminesciene, lucrări semnate, între alții, de către Puiu Ioniță (Poetic și divin), Felix Nicolau (Analiza morfologică: demon, titan, geniu), Carmina Mimi Cojocaru (Cercetare antropogonică), Ștefan Munteanu (Istoricul comentariilor filosofice), Radu Cernătescu (O dimensiune speculativă) Eugen Simion (Eminescu – prozatorul), Doru Scărlătescu (Eminescologia ca știință), Nicolae Manolescu (în Istoria critică a literaturii române), Mihai Cimpoi (Compendiu al receptării critice – Luceafărul). Despre studiul celui din urmă, Constantin Cubleșan scrie: „Demonstrația lui Mihai Cimpoi are ca mobil tocmai intenția ulterioară a lui Eminescu de a reface finalul poemului (Luceafărul, n.n.) a la Giordano Bruno”.
Deosebit de interesante sunt noile ediții eminesciene, pe care Constantin Cubleșan le are în atenție. Astfel, comentează în mod pertinent, cu evidențierea plusurilor, dar și a minusurilor, edițiile întocmite de Theodor Codreanu (O sută și una de poezii), Dan Grădinaru (Eminescu – poezii exuberante) și Valentin Coșereanu (Poezii. O nouă ediție academică).
Una dintre intențiile majore ale lui Constantin Cubleșan este aceea de a aplatiza impresia că Eminescu este un poet al secolului al XIX-lea, iar despre cei care susțin acest fapt, minimalizându-i opera, afirmă ferm că „se află într-o mare eroare, pentru că el (Eminescu, n.n.) a marcat dintr-un bun început poezia românească și pentru totdeauna”. Drept dovadă ar fi ecourile pe care lirica eminesciană le are, în continuare, pe plan universal, asupra cărora se referă noii exegeți (antologatori) în lucrările prezentate în capitolul al III-lea, În context universal: Ioan Iacob (Arc poetic transatlantic) Geo Vasile (Eminescu într-o versiune italiană) și Teodora Elena Weinberger (Eminescu – Shakespeare: similitudini identitare, afective și intelective). În definirea unei lirici de substanță, un rol important (sine qua non) îl dețin Stilul și limba – acesta este și titlul următorului capitol, în care este tratată lucrarea colectivă O nouă lectură din sonete,coordonată de Florica Gh. Ceapoiu, precum și cea semnată de Dan Grădinaru, Cercetări stilistice.
În secțiunea Interpretări didactice, figurează lucrările următoare: Lecturi de popularizare de Mircea Manta, Eminescu – poem cu poem de Alex. Ștefănescu, Sonetul eminescian de Paula Daniela Epurianu, Reflecții eminesciene de Nuțu Roșca, Eminescu „Strajă de neam și crainic al dreptului nostru de viață” de Alexandru Lascarov Moldovanu, Eminescu – receptare critică de Săluc Harvat și Eminescu pentru elevi de Gabriela Gîrmacea.
Ultimul capitol, denumit Caleidoscop, conține patru titluri: Senzaționalul ca istorie? de Miron Manega, Jurnalul facsimilării caietelor manuscris de Valentin Coșereanu, Eminescu savantul de Liviu Petrina, Laura Sigarteu Petrina și Manuscrisele Mihai Eminescu de Gheorghe Jurma, Erwin Josef Țigla.
În mare, acestea ar fi reperele critice eminesciene remarcate de Constantin Cubleșan, într-un demers lăudabil și bine dus la final, de menținere, în atenția publicului, a ceea ce înseamnă Eminescu astăzi.