https://blog.revistaderecenzii.com
Acum, urmează o coborâre lungă de trei mii de kilometri, care ne va conduce până la porțile Odesei, la Tiraspol. Mergem în R.S.S.A.M., inițiale al căror sens nu va fi ghicit de prietenii mei români. Ei bine, este Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldova, titulatură puțin lungă, ca tot ceea ce este sovietic. Dar când ești de mamă și limbă română, cum sunt eu, merită osteneala să faci călătoria, dacă vă îndoiți mai mult de inimile de aur, ca să vă arate Moldova comunistă la lucru.
Comuniștii moldoveni sau alții nu sunt decât cu numele. Această speță este de asemeni necunoscută de U.R.S.S., decât numai în lume. Se numesc așa, asta-i tot, în fapt, nimic nu este în comun, începând cu pâinea pe care și-o smulg de la gură aici, ca de altfel peste tot. Dar dacă nu sunt comuniști, nici chiar socialiști, se află ceva mai bun: intenția omului superior care vrea să dea sclavului o viață mai bună. Trebuie să ținem socoteală că el nu poate, totdeauna, ceea ce vrea și ce nu vrea, căci U.R.S.S. se oglindește în întregime mai bine în lacurile mici decât în cele mari. Peste tot, mâna aceleiași femei înțelepte pipăie febril pântecele vieții și vrea, vrea din toată inima, să-i smulgă copilul de mâine. Dar, iată nenorocirea. Această mână este lipsită de răbdare, de incusință. Și infecția amenință atât pântecul mamei, cât și ochii copilului. Totuși înțeleapta femeie nu vrea să audă de dreptate. Ea este o bătrână târfă, pe care orgoliul unei nașteri cu orice preț o interesează mai mult decât sănătatea copilului și condițiile în care el se va naște.
Nicăieri, pe toată întinderea Uniunii, nu veți întâlni ca-n Moldova și Armenia, oameni mai simpli și mai dezinteresați, dăruiți cu mult elan operei de redresare oficială. Veți simți că toți mușchii organismului micului Stat sunt întinși către un singur țel: alimentarea vieții noi, a celor care sunt numărul, singuri ei. Școli, spitale, sanatorii, fabrici moderne, uzine electrice, grădinițe de copii, creșe, colhoz, sovhoz se îmboldesc claie peste grămadă, în așa fel încât nu mai recunoașteți regiunea, după prima voastră vizită. În aceste două republici orfane, comisarii poporului sunt îmbrăcați ca niște cerșetori și cu greu se descurcă la sfârșitul fiecărei luni. Cunosc unul care, ca să mă acompanieze în turneu, a trebuit să se împrumute cu douăzeci de ruble, pe care le lăsă nevestei, pentru tot timpul cât va lipsi. Doctorița Ecaterina Arbore, comisar la sănătatea publică a Moldovei, devenită de azi pe mâine simplă cetățeană, n-a putut găsi un culcuș la Moscova (și totuși nu era „troțkistă“).
Unde s-a mai văzut așa ceva, dacă nu pe acest pământ?
Și totuși, facticele pândește opera, o amenință cu prăbușirea, exact ca în frumoasa legendă a mânăstirii Argeș, ale cărei ziduri se prăbușeau noaptea, pe măsură ce le ridicau ziua. Ce sacrificiu va trebui deci făcut, pentru a pune capăt nenorocirii? În legendă, a fost suficient un suflet de femeie. Și arhitectul, meșterul Manole, nu a șovăit să-și zidească propria-i nevastă, pentru ca opera să învingă.
Ce vor trebui să sacrifice arhitecții comuniști pentru a vedea triumful operei lor? N-au ei oare o nevastă, care se numește Doctrină și care este mai vinovată decât inocenta femeie a meșterului Manole? Nu din cauza Doctrinei se datoresc toate nenorocirile operei socialiste?
Vai! în zilele noastre, oamenii își iubesc mai puțin opera decât nevestele. Nu mai este nici un meșter Manole.