https://blog.revistaderecenzii.com
Sabina Brătianu- Cantacuzino. Cronica familiei
Sabina Brătianu-Cantacuzino (1863-1944), fiica cea mare a lui Ion. C. Brătianu și a Piei, avându-i ca frați pe celebrii Ionel, Dinu, Vintilă (continuatori ai muncii politice a tatălui lor de consolidare a României moderne) și ca surori pe Florica, Tatiana, Pia, a fost cunoscută în epocă în calitate de poetă, prozatoare (membră a Societății Scriitorilor Români) dar și ca neobosită activistă culturală și socială.
Opera ei cea mai reprezentativă, scrisă cu ocazia aniversării a unui veac de la nașterea tatălui său, Ion C. Brătianu (1821-1891), rămâne cronica Din viața familiei Ion C. Brătianu, apărută pentru prima dată în 1933, reluată mai apoi într-o nouă ediție în 1937.
Scrisă într-un limbaj sobru, coerent, precis, viu, intransigent, totuși, fără a trece cu vederea momente mai puțin faste din viața familiei cu o profundă educație stoică, spartană putem spune, dar deschisă valorilor clasice și contemporane, care s-a dăruit fără cea mai mică rezervă nașterii și devenirii României moderne, demne și neaplecate în amplul concert de civilizație și cultură european și universal, cartea constituie o mărturie a armoniei de viață și ideal trăite și edificate de membrii ei, cum vom vedea, pe parcursul a trei generații. Afirmă autoarea la un moment dat, evocând figura tatălui ei: „Acum o sută de ani eram în Evul Mediu, acum șaptezeci de ani intrasem în lumea modernă, cu multe lipsuri, ce e drept, dar pășind din ce în ce mai iute spre a prinde pe cei ce ne serveau de model”.
Fiu al lui Dincă Brătianu, Ion C. Brătianu cu frații săi avură parte de educație particulară în familie, la început cu dascăli francezi și greci. Dar cum afirmă autoarea: „Casa nu era numai pentru copiii lui, dar și pentru alți fii de boieri din Pitești”. Prin urmare, dorința pentru educarea tinerei generații era imensă pentru acele vremuri, iar eforturile pentru aceasta nu erau precupețite de cei cu stare. Apoi toți copiii erau trimiși la școlile românești din București și de acolo majoritatea tinerilor erau îndrumați către universitățile din Occident. Astfel că, „bătrâna domană Odobescu”, rudă și prietenă a familiei, cea care aproape îl adoptase pe Ion, cel mai mic dintre frați, „la moartea mamei sale, în 1839, a sfătuit din nou, cu succes de data asta, pe lângă tatăl său să-l trimită și pe dânsul la Paris la continuarea studiilor”. Astfel, anii petrecuți în Franța (1848-1856) „au fost exclusiv consacrați politicii și completării studiilor. Urma cursurile la College de France si Sorbona”. Aici s-au întâlnit toți revoluționarii din Tara Românească și Moldova, aici au închegat relații cu oamenii politici și de cultură din Franța, scriind, colaborând la marile gazete politice ale Franței, pregătind astfel marea unire.
Întors în țară, în 1856, viitorul om politic s-a gândit și la întemeierea unei familii. Astfel, revoluționarul practic, „al cărui țel era țara” și-a găsit o soție orfană, fără avere, dar care era capabilă să-l urmeze peste tot. Să nu dispere când vor fi nevoiți să ia drumul exilului, sa-și vadă periclitată starea socială, să-l aștepte cu copiii mici din închisorile politice etc., etc. Și tânăra de șaisprezece ani, pe care a cerut-o în căsătorie a acceptat totul. Astfel, spune autoarea: „Mama a avut, succesiv, opt copii în spațiul de zece ani: La fiecare naștere, mama Anica venea din Pitești, se instala la noi, înlocuia pe mama în toate atribuțiile ei și nu pleca de la noi decât după ce o vedea pe picioare”. Astfel se înfiripa cea de-a treia generație căreia omul politic fondator al României moderne îi va da în mână continuarea măreței sale opere. Sabina, fata lui cea mare, își va lua rolul de îndrumătoare și protectoare a noilor descendeți, se va bucura împreună cu ei de copilăria de vis cu toți norii ei în spațiul paradisiatic de la Florica, iar când va fi cazul își va ajuta tatăl ca secretară pur și simplu în anii grei de război de independență și mai ales de după 1977, când Imperiul Rus încerca din răsputeri să supună Principatele Unite sceptrului lor nesătul, deși fata nu avea decât 14-15 ani.
În acel spațiu al copilăriei, mica „grădiniță de copii” a lui I. C Brătianu primea lecții de franceză și germană, „piano, desen și istoria sfântă”. Dincolo de acest program riguros, cronicara își aduce aminte de fericirea trăită când a primit în dar o păpușă: „Nu voi uita nicicând admirația mea pentru păpușa ce-mi aduseseră, îmbrăcată ca o doamnă la modă de atunci cu toate accesoriile: pălărie, umbreluță, evantai, giuvaericale, pantofi, nimic nu lipsea”.
În tot acest timp, la nivel național, mișcarea liberală în frunte cu ziarul ei, modern, Românul, „erau susținute de averea Brătienilor, Goleștilor, Ruseților și a tuturor acelora care mai dispuneau de ceva”. Trăiau cu toții într-o armonie a faptelor și a consolidării țării fără menajamente. Erau o mare familie de întreprinderi și idei. Când în 1865 Ion C. Brătianu pleacă din țară pentru aducerea unui principe străin, viitorul Carol I de Hohenzolern îi „servește” pe vasul austriac unde călătoreau incognito, „ca fecior al tatei, ducând bagajele”. Dar când membrii echipajului observă primirea pe care i-au facut-o pe malul românesc, își dau seama de realitate. ”O mare mulțime l-a întâmpinat în debarcader, unde, după ovațiunile ce i se făcu la coborârea din batel, căpitanul vaporului austriac înțelese pe cine adusese și cum fusese înșelat”. Prin urmare, uneori așa se face și se scrie istoria.
Mutarea în București, după 1877, însemna intensă activitate politică pentru cucerirea și consolidarea independenței din partea tatălui și a generației sale, iar din partea copiilor studiile intense și luarea bacalaureatului. Mai apoi studiile superioare erau continuate în Occident. Afirmă tânăra învățăciță, care își ajutase tatăl cu profundă fervoare patriotică în anii de după Independență: „…citeam latinește a prima vista cum zicea domnul Păun (profesorul particular, n. n.) făceam sute de probleme de algebră, geometrie și trigonometrie cu domnul Haret. Limba engleză mi-o adăugasem la program în complicitate cu domnișoara Staofs”. Prin urmare, chiar în momentele de criză politică, atunci când întreaga familie tremura pentru destinul României fragilizat de pretențiile vane și terorile ruse fără de sfârșit, nu era neglijată învățătura. Cei mici trebuiau să fie mereu în frunte, pentru a deveni apți pentru a prelua din mâinile ctitorilor vrednici, țara și a duce-o spre noi culmi de cultură și civilizație. Toate acestea se întâmplau chiar în anul când „Rusia era înverșunată împotriva tatei și a fost inițiatoarea acelor atentate contra lui. Cea dintâi încercare a fost așa zisul accident de trăsură de la 4 iulie 1878”.
Dar sorții se îndreaptă, marele om politic ajutat de ai săi dar și de diplomații străini cu care colaborase în tinerețe reușește să îndrepte țara spre noi orizonturi. Sunt evocate familiile care au contribuit cu inteligența, averea, solidaritatea, la aceste mari întreprinderi: Rosetti, Goleștii, Davila, Lahovary, Cantacuzino, Kogălniceanu, Dimirie Sturdza, etc.
Asistă neputincioasă, împreună cu cei dragi la incendiul casei lui C. A. Rosetti (1884) care-l vor zdruncina total pe marele revoluționar, scriitor, poet: „Emoțiunea incendiului și nimicirea suvenirelor de familie îi deșteptaseră amintirile din trecut; regăsise simțămintele firești ale sufletului nobil neștirbite de influența nefastă a copiilor lui, amplificată prin prisma inimii pasionate a soției, atât de orbită și de slabă în amorul ei matern”. Un an mai târziu, marele revoluționar se va stinge cu amărăciunea că odraslele sale nu-i vor putea continua opera. La fel, autoarea evocându-l pe marele Ion Ghica, politicianul, omul de spirit și scriitorul are în vedere pe fii acestuia, care nu s-au ridicat la valoarea augustului lor tată. De asemenea este impresionată de opera literară și istorică a lui Alexandru Odobescu, dar nu-i poate trece cu vederea viața dezordonată și „risipitoare”. Cu aceeași exigență îl tratează pe Alexandru Davila, omul de teatru și autorul piesei istorice, Vlaicu-Vodă.
Prin urmare, cronica de familie a Sabinei Brătianu Cantacuzino, este o operă de evocare a unei familii, a unei epoci, a unor evenimente cruciale ale istoriei liberale a României. Interesantă sub aspectul transcrierii subiective a faptelor de anvergură națională, creația celei mai mari fiice a lui I. C. Brătianu rămâne în același timp o mișcătoare cronică a faptelor de viață simple, directe, stoice, ale acelei familii, care în contact afectiv și de idealuri și colaborare benefică cu altele din elitele României acelor vremuri a scris istorie. Din nefericire, moartea acestei femei de mare prestigiu a survenit în mod simbolic, la 23 august 1944, când toată opera Brătienilor întru edificarea României moderne se va prăbuși, odată cu trădarea Occidentului în fața năvălirii tancurilor, utopiilor deșănțate și jafurilor sovietice peste întreaga țară și peste toată Europa de Est.
(Articol apărut în revista Argeș, Pitești, Anul XXV <LIX>, Nr. 9 <519>, septembrie 2025 )