https://blog.revistaderecenzii.com/

Cerul părea acoperit cu un văl foarte fin: era palid și boțit. Iar din dosul pânzișului mătăsos al ceței luna privea cu o tristețe picantă, aproape femeiască. Lumina stelelor, era spălăcită, ca și când toate stelele s-ar fi topit sau ar fi vărsat șiroaie subțiri de lacrimi.

În grădină fâlfâiau miresme dulci, pierdute. Globurile de sticlă colorată licăreau în lumina rece a lunei ca niște turbane pestrițe din povești, se înălțau, se îndoiau, se ridicau parcă în vârful picioarelor și, ca și Anastasiu, se uitau pe cărarea prunduită care se pierdea în întunericul depărtării.

Pe cărare, pietricelele albe, obraznice scârțăiau sau alergau, ca niște copii zburdalnici, să anunțe din vreme pe Anastasiu că se apropie cineva.

— Eleonora! șopti Anastasiu dintre turbanele de sticlă.

Fata vru să fugă, dar Anastasiu îi căzu în genunchi și îi sărută piciorul, acolo unde panglicile sandalelor îi îmbrățișau gleznele rotunde.

— Ce cauți d-ta aici, domnule Anastasiu? zise Eleonora încet, strângându-și pe umere șalul de cașmir. Scoală-te, te rog… Ce-ar fi să te vadă cineva așa…

— Mie puțin îmi pasă de prejudecățile lumii! strigă tânărul. Eu vreau ca, împotriva lumii întregi, să fii a mea! Vreau să te duc de aici departe, unde prejudecățile, clevetirile lumii să nu ne poată ajunge…

— Sunt unele formalități, domnule, sunt unele formalități, zise fata foarte tulburată.

— Formalitățile ne omoară viața, răspunse Anastasiu. Eu caut fondul vieții, fondul cel adevărat. Vino cu mine! O salcie pletoasă sub care ne vom îmbrățișa, o ciocârlie care ne va ciripi cântecul ei ceresc sunt formalități mult mai frumoase, mult mai poetice decât toate ceremoniile nupțiale…

— Dar, domnule, murmură Eleonora, d-ta nu te gândești la urmări…

— La copii? întrebă Anastasiu.

Eleonora se roși ca racul, căci ea nu se gândise la aceasta.

— Copiii, zise Anastasiu cu căldură, se nasc liberi și independenți. Părinții n-au dreptul să le octroieze prejudecățile lor…

Eleonora își ascunse obrajii în palme și de-abia putu zice:

— Domnule, d-ta ești greșit… Dar nu mă miră de loc… D-ta încă n-ai cunoscut o femeie în care să găsești delicatețea… Femeile pe care le-ai cunoscut d-ta (nu ți-o spun cu imputare, d-le Anastasiu) au privit viața mult mai ușor de cum este… Nu trebuie să fii atât de cinic dacă vrei să te mai ascult…

— Eleonora! Eleonora! se auzi dinspre casă, unde câinii începură a lătra furioși.

— Pe mine mă caută! păli fata. Trebuie să mă duc… Adio!

— Nu, nu te las! zise Anastasiu apucând mina Eleonorei. Eas’ să știe toată lumea că te iubesc, că te vreau și că je m’en jous de toată lumea! Dacă mă iubești trebuie să rămâi cu mine…

— Eleonora! Eleonora! se auzi tot mai aproape.

— Domnule, dacă ești impertinent… șovăi Eleonora.

Dar Anastasiu o îmbrățișă și o sărută de mai multe ori, murmurând:

— Ah! mă iubești! Mă iubești!

Pe cărare se ivi o figură de bărbat care lumina cu un felinar prin tufișuri.

— Tata, șopti fata tremurând.

Luă pe Anastasiu de mină și-l târî după ea în desișul parcului. Fugeau prin tufișuri întunecoase. Anastasiu se mira doar că se duc tocmai spre casă. Înconjurară toată grădina și ajunseră în dosul casei. Deschiseră ușa bucătăriei și, prin câteva camere întunecate, intrară deodată într-o odaie mare, unde era pusă masa și unde candelabrele risipeau raze gălbui pe farfuriile, paharele și tacâmurile luxoase. Când intrară, dintr-un fotoliu adânc se ridică un preot tânăr, în care Anastasiu recunoscu îndată pe zelosul și cucernicul preot al târgului. Cei doi bărbați se priviră o clipă cu ochi de lup, până ce Anastasiu se hotărî, și cu o ironie superioară întinse mâna preotului.

— Bună seara, părinte!

Eleonora făcu un semn preotului să nu se supere.

— Tinere, zise preotul cu glas cucernic, am auzit multe lucruri bune despre d-ta de când cu nesocotința-ți a trebuit să… în sfârșit, să-ți ispășești nesocotința…

Știu că te-ai făcut om silitor, că ocolești societățile gălăgioase și zădărniciile lumești…

În vreme ce preotul vorbea, Anastasiu zâmbea ironic din colțul buzelor.

— Fata aceasta, zise preotul deodată, mi-a încredințat o taină mare… mi-a spus că te iubește…

La vorbele acestea Eleonora o tuli repede din odaie.

— Mi-a spus, urmă preotul, că e îngrijorată din pricina d-tale, care ai ajuns cu totul în ghearele ateismului…

— Ți-a spus aceasta? zise Anastasiu cam deziluzionat.

— Nu mi-a spus-o tocmai așa cum ți-o spun eu, răspunse preotul, dar sufletul ei nevinovat și blând a simțit și m-a făcut să simt și eu în ce primejdie grozavă te găsești… Acuma însă nu vreau să discut aceasta. Dar trebuie să înțelegi că pe d-ra Eleonora n-o poți lua decât respectând formalitățile cele sfinte și onorabile. Oricât de emancipat te-ai crede d-ta, omul, când pune bazele familiei, trebuie să țină seamă și de obiceiurile lumei. Crezi d-ta că eu sunt mulțumit cu întocmirea societății de azi? Nu, domnule, aceasta încă nu este împărăția lui Isus, pe care noi, teologii, o visăm și o așteptăm. Vedem și noi răutatea lumii, dar în mijlocul nemărginitelor rătăciri omenești credința e un liman de scăpare…

Anastasiu se jucă un răstimp cu lanțul de la ceasornic, apoi deodată se uită în ochii preotului:

— Spune-mi, părinte, ce trebuie să fac?

Ușa se deschise și intrară părinții Eleonorei.

— Înainte de toate să vorbești cu părinții fetei, zise preotul, se sculă, duse pe Anastasiu în fața părinților și-l prezintă.

— Pe tatăl d-tale îl respectăm foarte mult, zise tatăl Eleonorei cu glas solemn. Ce dorești de la noi?

Anastasiu vru să rămână stăpânul situației până la sfârșit și zise scurt:

— Mâna fiicei d-voastră. Inima ei este a mea de mult.

— Tatăl d-tale îți cunoaște intențiile? întrebă tatăl Eleonorei.

— Eu, răspunse Anastasiu, sunt stăpânul răspunzător și independent al hotărârilor și faptelor mele.

Cât privește formalitățile de drept, învoirea tatălui meu pot spune c-o am cu siguranță.

Tatăl Eleonorei vorbi din nou:

— Noi nu vrem să împiedecăm fericirea fiicei noastre. Ea te iubește, și aceasta ne obligă să fim cât se poate de indulgenți în privința formalităților. Din partea noastră deci nu va întâmpina nicio împotrivire…

Anastasiu își păstrase sângele rece și astfel simțea, vedea cât de teatral a fost aranjată toată scena. Dar în clipa următoare intră Eleonora, alergă la părinții ei, îi sărută, apoi se aruncă plângând în brațele lui Anastasiu…

Apoi veni nunta… sfârșitul idilei…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Sf%C3%A2r%C8%99itul_(Rebreanu)