Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfățișează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spațiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii și a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naște sub ochii noștri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge și moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaște, așezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime și mârșăvii”.

Romeo și Julieta, reprezentată între anii 1594–1595 și tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii și esența tragică. Aceeași metodă de analiză este aplicată și asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema și suferința, care fac din drama prințului danez o meditație asupra destinului.

În prima parte a lucrării, intitulată Analiza și estetica tragediilor, Corneliu Dumitriu se apleacă asupra destinului personajelor, pentru a se opri apoi asupra tipologiei lor. Astfel, dintre figurile care domină lumea și sunt mistuite de setea de putere, se desprind, ca reprezentative, Macbeth, Coriolan, Claudiu, Gertrude, Iuliu Cezar Octavian, Cleopatra, Regan și Goneril, Aufidius și Antiochus. Aceste personaje nu se definesc exclusiv prin ambiție, ci printr-o energie tragică, în virtutea căreia sfârșesc prin a se prăbuși inevitabil. Alte tipuri de personaje identificate de către exeget sunt: neputincioșii (Lear, Cymbeline, Saturninus), figuranții (Priam, dogele Veneției, Escalus, Duncan, Regele Franței, Simonides, Cleon, Lysimach, Malcolm, Polonius), arhitecții crimei (lady Macbeth, Iago, Brutus, Cassius, Aaron, Tamora, Edmund, Chiron și Demetrius, Dyoniza) și disperații sorții (Hamlet, Titus Andronicus, Timon din Atena).

Universul iubirii este populat de personaje, precum Romeo și Julieta, Desdemona, Ofelia, Antoniu și Cleopatra, Pericles și Thaisa, Brutus și Porția ș.a.

În partea a doua, intitulată Despre comedii: Analiza și estetica, autorul, după ce urmărește modul în care se articulează destinele personajelor, se oprește asupra dimensiunii fantastice a pieselor, pentru a surprinde apoi jocul subtil dintre vis și realitate: „În universul multiplelor înfățișării ale realității, visele introduc un tărâm al imaginarului, oferind personajelor șansa de a contribui la construcția altor posibile înfățișări ale aspirațiilor și relațiilor umane. Lipsite de reguli și neținând loc de argumente, visele readuc speranța și încrederea oamenilor în nevoia luptei cu viața. În comedii, Shakespeare apelează la acest tărâm al imaginarului pentru a sugera soluții care merită transpuse în realitate sau pentru a dezvălui caracterele adevărate ale oamenilor”. Aproape inedită se arată clasificarea caracterelor în bufoni inteligenți, nebuni înțelepți și spirituali, precum și servitori iuți la minte, tipuri care, prin verva lor, luminează subtextul dramatic și dezvăluie, în chip indirect, adevărurile profunde ale comediei.

Partea a treia, întinsă pe trei sute de pagini, se ocupă de piesele istorice ale lui Shakespeare, a căror analiză culminează într-o veritabilă estetică a tragicului. Autorul urmărește, între altele, tematici precum cunoașterea dobândită prin suferință, asumarea vinovăției, înțelegerile răului și ale violenței, precum și intensul sentiment al contrastului, fără de care tragedia nu-și poate atinge plenitudinea expresivă.

Partea a cincea, deschisă printr-un Cuvânt înainte semnat de profesorul David Chambers, se constituie într-un veritabil Dicționar al personajelor shakespeariene. Este, în fapt, o operă de sinteză, care nu se limitează la inventarierea numelor, ci urmărește să restituie fiecărei figuri locul său în economia textului și semnificația în arhitectura morală și simbolică a teatrului elisabetan. Un asemenea dicționar devine, astfel, nu doar un instrument de lucru, ci și un act critic: prin el, personajele dobândesc densitate, își dezvăluie filonul de umanitate și se integrează într-o rețea de relații care face vizibilă complexitatea lumii shakespeariene.

Cartea lui Corneliu Dumitriu despre Teatrul lui Shakespeare se impune ca o lucrare de sinteză și totodată de aprofundare, în care erudiția se împletește cu pasiunea hermeneutică. Ea urmărește să desfacă țesătura vie a textelor shakespeariene în nodurile ei esențiale: putere și vină, vis și viziune, istorie și destin scenic.