https://blog.revistaderecenzii.com/

În odaia mică, bine încălzită de focul care pâlpâie în soba cu stâlpi zugrăviți, vălmășagul furtunii dinafară răzbate, uneori, în chiuituri puternice, prin hogeag. Crengile desfrunzite ale copacilor de lângă ferestre bat cu neastâmpăr în geamuri. Perdeaua de creton portocaliu tresaltă, când mai tare, când mai încet, după cum vântul pătrunde, mai blând sau mai furios, pe crăpătura de sus, dintre cercevele, uitată, se vede, neastupată, de către cucoana Ruxanda Hrașcu, soția conului Gheorghieș Hrașcu, proprietarul acestei case mici, vesele și curate.

Din jilțul de lângă sobă, coana Ruxanda nu-și poate da cu mintea cum de-a putut lăsa, neastupată, crăpătura de la fereastră: sare repede, cotrobăiește prin niște saltare, scoate o bucată de vată, ia un cuțit și se suie, sprintenă, pe prichiciul ferestrei. Cu limba cuțitului îndeasă bine vata în crăpătura dintre cercevele și așteaptă să vadă de se mai mișcă perdeaua. Dar vântul nu mai are pe unde pătrunde.

— Iar te-ai cucuiet pe ferestre, omule, ai să cazi, nu altceva.

Conul Gheorghieș dă la o parte, de pe brațe, bisacteaua cu sineturi, se coboară, cam greoi, de pe divanul în colțul căruia se cuibărise, și aleargă să-și ție soția. Până să ajungă, coana Ruxanda se și coborâse.

— Bre, bre, bre! amarnică mai ești, omule.

Conul Gheorghieș se apropie de fereastră și se uită afară. O zvâcnitură puternică lovi crengile de geamuri. Boierul se dădu fără voie înapoi și șopti:

— Parcă se sfârșește lumea, nu altceva; iar o să-mi deie gardul grădinii la pământ.

Coana Ruxanda se aseză în jilț. Conul Gheorghieș își trase mai bine pe umeri cațaveica, pe care coana Ruxanda nu o mai purta niciodată, se cuibări la loc, în colțul divanului, își așeză șireturile ochelarilor pe după urechi și luă iarăși pe brațe bisacteaua cu sineturi.

Conul Gheorghieș Hrașcu e un om mărunțel, din fundul divanului mai nu se zărește; poartă ochelari, când își citește sineturile, altceva nu citește dumnealui; e albit cu totul; numai pe tâmpla dreaptă, o șuviță de păr stăruie să rămâie tot neagră. Conul Gheorghieș își șterge de dânsa pana, când scrie.

Altminteri, așa mărunțel cum e conul Gheorghieș Hrașcu, în capul dumisale de multe ori s-au ivit planuri uriașe. Pe vremuri avusese bani, nu glumă; avea avere de i se dusese vestea dincolo de Prut, de unde veniseră odată niște hoți, să-i omoare ziua-n amiaza mare.

Dar pentru planurile și bunătatea conului Gheorghieș, îi mai trebuiau bani pe atâți pe cât avea. Căci ce nu pierduse cu lucrările de pe moșie: poduri de fier peste iazuri; insule de stânci cu foișoare pe ele; havuzuri cu peștișori roșii din străinătate; cascade, și câte alunecușuri toate, apoi conul Gheorghieș împrumutase, pe sineturi, în dreapta și-n stânga, căruia cum îi cerea. Omul trebuie să facă bine, dacă vrea să trăiască între oameni! spunea dumnealui.

Și a făcut bine, cât a putut, conul Gheorghieș. Unii și-au măritat fetele cu banii dumnealui; alții au călătorit, și-au cumpărat case și pământuri și și-au îngropat răposații tot pe punga conului Gheorghieș; ba alții au jucat cărți și au pierdut din banii dumisale. Și numai iată că-ntr-o dimineață, conul Gheorghieș băgă de seamă că oamenii nu-i mai dau nimic înapoi!

Și moșiile conului Gheorghieș lunecară, una câte una, în mâna celor ce le cumpărau pe nimic, fiindcă trebuia să plătească și pentru acei pe care îi garantase tot dumnealui, căci dă: cinstea e cinste și e mare lucru.

Mai rămăsese acum cu căsuța asta, cu o vie pe dealul Nicoarei, și mai avea două mii de galbeni, luați în păstrare, sub chip de împrumut, de către boierul Mihalcea, om cu vază, cu avut, de la care, de câte ori îi cerea înapoi, în loc de bani căpăta câte o strașnică ocară:

— Ce, vrei să-i dai și pe aceștia? Vrei să ajungi muritor de foame, măi Gheorghieș? Nu vezi tu că banul nu-ți stă în mână nici cât ai clipi din ochi? Lasă-i aici, asigurați în moșia mea; cine știe ce vremuri or mai veni! Nu-i rușine oare, ca noi, ce bruma de boieri am mai rămas în Moldova asta, să ajungem să calicim de la slugile noastre?

Conul Gheorghieș pleca amărât.

Acum, în vremile din urmă, își mai astâmpărase închipuirea, trăia tihnit, ascultând mai mult de coana Ruxanda; dar tot îl munceau, câteodată, planuri mari și tare încâlcite din pricina celor două mii de galbeni.

Uneori, ca astă-seară spre pildă, își scotea bisacteaua cu sineturi din scrin, le citea cu glas tare coanei Ruxandei, care le învățase pe dinafară, ocăra cât ținea sinetul în mână, pe cel care nu-i plătise, iar când le punea la loc, în scrin, era împăcat cu toți.

Furtuna nu mai înceta; conul Gheorghieș arunca din când în când priviri spre geamuri. Apoi se înfundă mai bine în colțul divanului, își potrivi ochelarii, duse un sinet în dreptul ochilor, ținându-l departe, și citi:

Sinet. Am primit opt sute galbeni buni, din mâna dumnealui conul Gheor-ghi-eș Hra-șcu, pe timp de un an de zile…

— Ei, poftim! Un an de zile! I-am dat banii în o-mie-opt-sute-șaptezeci-și-patru, azi suntem în o-mie-opt-sute-șapte-zeci-și-nouă și încă nu i-am luat. Asta înseamnă un an. Și dacă ar fi murit, dar trăiesc doar, și trăiește într-un târg cu mine…

— Trăiește, răspunde coana Ruxanda, da vorba-i că n-are de unde să ți-i deie.

Conul Gheorghieș se uită puțin nedumerit la coana Ruxanda, strânse sinetul în patru și-l trecu în partea dreaptă, în rândul celor citite; luă un altul, îl desfăcu, îl ridică în dreptul ochilor și vru să înceapă a citi:

— Bine, n-are, n-are, își luă iar de seamă, dar de ce nu vine măcar să-mi spuie că n-are, și atâta tot?

— Ce să-ți mai spuie, dacă știi.

Conul Gheorghieș rămase pe gânduri; n-avu ce să mai zică. Om cu greutăți, cu copii, sărac; adică la ce i-ar mai da banii înapoi, lui, care are cu ce trăi: nici tu cățel, nici tu purcel, el singur și cu nevastă-sa.

Ridică celalt sinet și începu:

Sinet. Am primit cinci-sute de galbeni, de la conul Ghe-or-ghi-eș Hrașcu…

Conul Gheorghieș aruncă sinetul, își scoase ochelarii și se răsti la coana Ruxanda:

— Aista-i al dumitale. Dumneata m-ai făcut să-i dau Chirulesei bani, când știam, de pe atunci, că nu mai are nimic. Acu așa-i c-a murit? Ia-i, dacă ai de unde.

Sinetul acesta era singurul la care se amestecase și coana Ruxanda, și conul Gheorghieș nu trece peste dânsul, Doamne ferește.

Coana Ruxanda se prefăcu că a adormit cu capul pe speteaza jilțului.

— Ai adormit!… Amarnică mai ești!… Cică doarme dumneaei!

Conul Gheorghieș prinse să surâdă. Își puse iarăși ochelarii și citi tot așa, unul după altul, toate sineturile, silabisindu-și numele scris în fiecare din ele, simțind mare mulțumire la auzul celor două cuvinte care-l arătau pe dumnealui atât de darnic!

La fundul bisactelei, conul Gheorghieș ținea sinetul asigurător, pe care voitorul de bine, boierul Mihalcea, i-l dăduse să-l aibă la mână.

Îl citi la rând, de mai multe ori, cu glasul înecat de mulțumire. Îl strânse binișor, îl puse la fund, așeză celelalte sineturi deasupra și închise bisacteaua. Căzu pe gânduri. Planurile îl năvăliseră iarăși în minte:

…Dacă ar vinde via! Cu ce ar mai lua pe dânsa și cu acești două mii de galbeni ce n-ar face!… Sau mai bine, nu, n-ar vinde via, dar și-ar clădi niște case încăpătoare, boierești, să se vadă tocmai din târg, colo pe deal, sticlind în soare. Ar aduce o viță străină și vreo două vaci de Șvițera. Ar vinde casa din târg și ar trăi acolo, ca un pustnic… Hm! dar iarna; iarna-i grea la țară; orișicum, nu e glumă să faci, pe viscol, un ceas cu trăsura până în oraș… Și-ar face și o trăsură… Doi cai frumoși… un vizitiu bun… Vorba-i că boierul Mihalcea se vede că i-a înțeles gândul și nu-i dă banii… Ce-i de făcut?… Zău așa, parcă tot ar mai ajuta pe coana Zamfirița; cum a ajuns și dânsa, din ce era! Biata femeie, ar da numai cu cincizeci de galbeni locul ce i-a mai rămas din toată zestrea. Și ce loc!… Dumnealui i-ar da două sute de galbeni. I-ar mai rămânea și ei!… Ce case ar putea zidi pe locul acela! Da; asta-i mai nimerit ca toate: o pereche de case pe locul coanei Zamfirița.

Conul Gheorghieș se ridică foarte mulțumit și se duse lângă coana Ruxanda. Dar coana Ruxanda adormise acum de-a binelea.

O clătină ușor de umăr:

— Ruxando, Ruxando.

Dumneaei deschise ochii pe jumătate.

— Ce zici, Ruxando, de locul coanei Zamfirița? Cu banii luați de la Mihalcea am putea face niște case frumoase și trainice.

Coana Ruxanda se vede că nu înțelese ce-i spusese, închise ochii și adormi iar.

Conul Gheorghieș, văzând că nu-i mai răspunde, luă bisacteaua de pe divan, o închise în scrin, își scoase ochelarii punându-i la locul lor, pe masă, și se înfundă iar în colțul divanului.

Bun loc, tare bun loc… Bune case ar fi… mai șopti conul Gheorghieș și rămase așa, cu privirile pierdute…

Ochii i se închiseră cu încetul și adormi cu gândul la casele cele noi, cărora, în mintea dumnealui, le și așezase temelia.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Sineturile_conului_Gheorghie%C8%99