https://blog.revistaderecenzii.com/
Născut în 1933, renumitul pictor craiovean Ștefan Brădiceanu ne părăsea acum șapte ani. Odihnească veșnic! In memoriam, reiterez omagiul meu și respectul cuvenit unui mare artist.
Vorba sa atrăgea iar sufletul îi rămăsese vioi și senin. Până ce, într-o zi de început de decembrie s-a dus în pacea și odihna veșniciei. Nu cred că avea nevoie să-i dorim țărână ușoară. Pe cine ar fi putut ea înveli mai duios și feri de vălmășagul cotidian, de zbaterea zadarnică a celor ce se bat pentru binele și triumful micilor lor ființe trecătoare? În revărsarea de lumină ce-ți sărută veșnic pânzele, dormi, artist bătrân dar fără bătrânețe, dormi, suflete neodihnit dar neobosit! Nu-ți mai trebuie mândrie, bunuri și elogii, te-ai dus cu sufletul printre geniile din ceruri, pe care atât le evocai cândva. Portretist și pictor neegalat, ai lăsat în sufletele noastre un portret căruia nimeni nu-i poate știrbi valoarea și nimeni nu ne-o poate lua înapoi. Din care ne vom hrăni în munca noastră mereu, când vom crea o perspectivă sau vom pune mâna pe paletă.
Am avut bucuria revederii acum ceva ani, bucuria elevului ce își revede profesorul, bucuria ucenicului față cu maestrul său. Printre elevii Liceului de Artă din Craiova nu este unul care să nu pomenească cu drag și cu mândrie evlavioasă numele acestui venerabil bătrân care este pentru dânșii și pentru lumea artiștilor plastici un nume de referință în arta mânuirii penelului. Cu puterea sa de cugetare făcea din orele de perspectivă și pictură adevărate discursuri, ținea predici elevate, uimindu-ne și delectând-ne cu logoreea filozofică. Poate în alte timpuri și condiții, cugetările sale l-ar fi transformat prin frumusețea elocvenței sale, într-un om revoluționar ce vrea să fie în legătură cu puterile mari și veșnice de unde ne tragem, cu toată acea lume a spiritului, nepieritoare. Părea un om al pasiunilor extreme, ce-și trăia intens fiecare cuvânt. Era mai degrabă izolat în propriul Babilon și poate se simțea vizitat și influențat de atâtea umbre ale titanilor artei, ale spiritualității.
De-acum nu te mai văd nici admiratorii, nici cei dragi ție, nici vecinii care adesea ți-or fi stricat liniștea, nici trecătorii, nici curioșii ce-și vor fi dorit să năvălească în casa ta cu întrebări sau cu interviuri. Viața bătrânilor devine tulbure, sufocată adesea de umbrele vii, de amintirile bune sau dureroase, de valul năvalnicei societăți ce pare să-l arunce nemilos, departe. O, biet om! Crezi oare că pe tine nu te poate atinge vreodată ura? Nici bătrânețea? Ura, tăcerea sau dragostea, au multe fețe. De pasiunile umane, adesea ridicole, de ironii, nu scapă nimeni, sunt omenești…Câți te vor fi regretat? Câți vor fi plâns cu adevărat pe urmele tale, câți se vor simți mereu orfani? Când nimic nu mai aparține tinereții și nimic nu mai depinde de tine, te apuci de cugetat. E un sport nobil, gratis și se practică de unul singur. Te-ai păstrat pentru sinele tău, rupând legăturile cu oamenii fățarnici, fugind din mijlocul gloriei, uitând poate că fugeai din mijlocul datoriei, care nu e întotdeauna plăcută pentru un om devenit bun cultural, marcă înregistrată a urbei și a generației sale de artiști plastici.
Mi-a mărturisit că dorea să mai expună o singură dată, într-o ultimă încordare titanică și ca ultim capitol al vieții sale în slujba artei. Se gândea la simezele bucureștene, poate în dorința de elogiere a talentului ajuns la maturitate deplină. Aveam în față un exponent al generației de mari artiști, pe cale de dispariție. O lumină vie scânteia încă-n ochii săi, transfigurându-i chipul expresiv, marcat de senectute. M-am gândit atunci că ar fi avut nevoie de o vigoare mai mult decât omenească ca să își vadă visul împlinit. Căci timpul scurt grăbea trecerea firească a ființei. Acum e dincolo de hotarul vederii noastre, departe de acordurile și ambițiile pământești. Valurile deșertăciunii omenești vor trece de-acum peste el, fără să-l mai poată atingă, nici aduce înapoi. În sufletul celor buni care l-au cunoscut ca om și apreciat ca artist, va rămâne mereu un excelent portretist, dacă nu cel mai bun, prețuind-l peste timp. Cât despre florile și peisajele sale, ele ocupă un loc aparte, recognoscibil și de invidiat.
Mânat de dragostea de a cunoaște și a descoperi minunea creației și culmile ei, iluminarea, căuta să se împărtășească din scrierile celor mai mari și aleși ai omenirii, parcă dornic să dobândească un loc mai potrivit sinelui. Era un timid care intuia valoarea și puterea ce-o avea, râzând adesea. Căci spiritul său pătrunzător era în plină efervescență, simțindu-se adesea străin printre ceilalți și împărtășind cu o certă sfială cugetul său intim. A fost un talent deosebit, un om ce uimea, un spirit ascuțit și pătrunzător, adesea de-o necruțătoare ironie. Un conviv și un partener de discuții ce șoca cu punctele sale de vedere, lăsându-se învelit de-o strălucire meșteșugită ce lăsa impresia superiorității omenești netăgăduite. A fost aur curat în calea celor împodobiți cu plumb sau staniu, celor doborâți prematur de păcatul invidiei, celor răi și celor care nu au avut nici puterea și nici dorința să-l înțeleagă vreodată. Un suflet delicat atins de geniu, un om bun și generos. În sufletele celor care l-au cunoscut, rămâne un simbol pe care nimeni nu-l poate demola, al artistului hrănit cu adâncimea frumuseții artei, în slujba căreia a trudit.