Persuasiune și interpretare la I. L. Caragiale   

de Ștefan Vlăduțescu

1. Scena în care Ipingescu şi Jupân Dumitrache citesc şi interpretează articolul „Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul” (publicat de Rică Venturiano în ziarul „Vocea patriotului naţionale”) este printre cele mai valoroase secvenţe ale teatrului românesc. Comicul generat este unul cu un suport artistic şi expresiv, emoţional şi computaţional complex. Ipoteza noastră critică explicativă este că mecanismul rizibilului survine din interpretarea defectuoasă a unei persuasiuni efective sugerate de discursul de incitare la acţiune. Tema este una politică: opoziţia trebuie să accepte sufragiul universal. În conformitate  cu constituţia, toţi cetăţenii au drept de vot. Ideea indusă este că, în pofida opiniei reacţionarilor, Constituţia trebuie aplicată. Argumentele sunt trei: poporul doreşte acest lucru, opinia publică se pronunţă în acest sens, iar un progres veritabil nu se poate înregistra decât prin accesul la vot al tuturor.

Din examinarea Scenei IV a comediei reconstituim ca text unitar articolul lui Rică Venturiano:

(I.L. Caragiale, „Teatru”, Bucureşti, Editura Minerva, 1984).

2. Avem, în fond, de a face cu o situaţie de comunicare cu două etaje. Mai întâi, Rică Venturiano se profilează ca un emiţător ce prin intermediul unui articol de ziar adresează un mesaj. Ca şi receptorii săi se instalează Jupân Dumitrache şi Ipingescu. Apoi, în raport cu interpretarea mesajului primar (al articolului), cei doi receptori se dedublează alternativ în emiţător-receptor, receptor-emiţător. Prin specificul său, discursul politic consiliază, orientează strict, indică. Astfel, el se profilează ca un „discurs de incitare la acţiune”. Cel care a observat şi conceptualizat acest tip de discurs este profesorul Jean-Michel Adam.

Printre trăsăturile specifice acestuia se enumeră: un contract implicit de încredere între emiţător şi destinatar, un lexic relativ specializat, prezintă o abundenţă specifică de verbe.

J.-M. Adam arată că, prin contractul implicit, „se garantit au destinataire que, s’il se conforme à tout les recommandations et s’il respecte les procédures indiquées, il atteindra le but visé” (J.-M. Adam, „Entre le conseil et consigne: genres de l’incitation àl’action” în „Pratiques”, nr. 111/112, decembrie 2001, p. 23).

În cazul dat, se observă că Ipingescu şi Jupân Dumitrache au totală încredere în Rică Venturiano. Acesta „combate bine”, „a adus-o bine”, scrie „adânc”, „loveşte bine”, „i-a-nfundat”, „bine vorbeşte”. Cei doi achiesează totalmente la punctul de vedere al ziaristului.

În inserţia contractului implicit, opţiunile lui Rică Venturiano devin opţiunile lui Ipingescu şi Jupân Dumitrache. Însuşirea punctului de vedere al jurnalistului nu se face necritic. (În paranteză fie spus „Kriticos” în greacă nu avea legătură cu vreun reproş, ci conţinea semnul esenţial „a judeca”). Pe fond, cei doi judecă mesajul lui Venturiano. Discursul jurnalistic este persuasiv, iar judecata celor doi se raportează la o materie fluidă şi friabilă.

Venturiano mizează pe emoţional.  Nu o face însă în mod tranşant şi radical, ci doar preponderent. Acest discurs este unul persuasiv. În cadrul unui astfel de construct limbajual, dacă este radical, cum spun J.-M. Adam şi M. Bonhomme („Argumentarea publicitară”, 1999, p.149 şi p.154). „nu mai este vorba despre limbajul raţiunii, ci despre cel al persuasiunii”, se manifestă mai mult „capriciile oamenilor (persuasiunea) decât raţiunea lor (convingerea raţională)”.

A

În persuasiv prezidează emoţionalul. După cum se vede, în raport de capacităţile intelectuale ale celor doi „cititori” (Ipingescu şi Jupân Dumitrache) registrul persuasiv de adresare este unul adaptat. Receptarea lor este una auto-persuasivă. Pe demersul persuasiv, ei grefează o achiesare auto-persuasivă. Ei sunt de acord necondiţionat şi consimt ca şi cum jurnalistul ar fi unul de-al lor: „vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunăoară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor”.

4. Mijlocul prin care discursul de incitare la acţiune capătă contur practic îl reprezintă lectura. Armătura lecturii o constituie interpretarea comprehensivă.

Comicul scenei rezultă în special din interpretare. Formele interpretării sunt decodarea (când pentru materialul procesat există un cod natural şi public), decriptarea (când înţelegerea are loc prin intermediul unui cifru non-natural şi restrictiv) şi descifrarea (când înţelegerea se realizează pas cu pas în raport de repetiţii, similitudini, analogii, inducţii, abducţii etc.).

Interpretarea personajelor de faţă este o decodare. Decodificarea inadecvată este principala sursă a comicului: mai exact decodificarea incultă. Cei doi fixează o interpretare eronată întrucât nu înţeleg. După cum se şie, procesul de comunicare are loc în cadrul unei cunoaşteri mutuale.

B

Două sunt nodurile principale ale decodificării inculte: un neologism excesiv şi un neologism acreditat.

Mai întâi, Rică Venturiano utilizează abuziv ca „neologism” un cuvânt franţuzesc care nu s-a impus ca neologism: „Ţinta democraţiunii române este de a persuada pe cetăţeni că nimeni nu trebuie a mânca (s.n.) de la datoriile ce ne impun selemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Constituţiune”. În limba franceză „manquer” înseamnă a lipsi, a se sustrage. Ipingescu repetă „A mânca … sfânta Constituţiune”. Jupân Dumitrache întreabă: „Adică, cum s-o mănânce?” Ipingescu explică: „Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunăoară ca mine şi ca dumneata; adică să şază numai poporul la masa, că el e stăpân”. Eroarea este de înţelegere prin asociere: ea produce comic.

Al doilea neologism (autentic şi acreditat) este sufragiu. Ipingescu citeşte: „Nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale” Jupân Dumitrache se mică: „Adicătele, cum vine vorba asta?”.

„Ipingescu (după adâncă reflecţie): A! Înţeleg! Bate în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran … ştii: masă … sufragiu…” Jupân Dumitrache înţelege că este vorba de „servitor”: „Ei! Acu înţeleg eu”. Între „sufragiu” cu accent pe penultima silabă însemnând „vot” şi „sufragiu” cu accept pe ultima silabă, ce înseamnă „servitor” este o relaţie de omonimie. În contextul în care vocabula trebuie decodificată drept vot. Din necunoaştere cei doi convin asupra semnificaţiei de servitor. Eroarea de decodificare generează comic.

Ca moduri secundare sunt neologismul „chiarifica” adus din italianul „chiarificare” – a clarifica şi adjectivul „viritabelului” de inducţie engleză.

În planul de profunzime al comicului scenei stă deci înţelegerea greşită, lipsa de înţelegere sau înţelegerea redusă. Problema se pune direct: Ipingescu îi zice lui Jupân Dumitrache „Nu pricepi?”, iar Jupân Dumitrache arată „Acu înţeleg”. De câte ori înţelege, Jupân Dumitrache înţelege greşit.

5. C. Jason Throop are un articol despre „Interpretation and limits of interpretabily”. El constată că în literatură interpretarea este nelimitată, fiind totuşi limitată de înţelegerea corectă a textului. În cartea „Limitele interpretării”, U. Eco constată că limitele interpretării sunt „intenţiile autorului” şi „intenţiile textului”.

La rândul său Leonard Orr vorbeşte de „un-interpretability”: arată că neinterpretabilitatea trebuie să se limiteze la semnificaţia textului, a lexemelor.

Din această perspectivă interpretarea celor două personaje caragialiene este una defectuoasă, eronată, bazată pe comprehensiunea deficitară a unor lexeme şi pe gândirea în afara sensului textului de bază. Interpretarea comică pierde lucrul textului, direcţia adresării şi mesajul de profunzime. Persuasiunea şi interpretarea eronată sunt două dintre sursele comicului caragialian.