Mileniul trei începe cu înscrierea istoriei filosofiei „ca hermenutică”, în ideea unei „istorii conceptualizante” în care „filosofema nu este o mitemă” (Gheorghe Vlăduţescu, 2007, p. 51 şi p. 211) şi, în plus, cu filosofema mesajului şi cu cea a comunicării, care sunt impuse prin argumentare. Orientarea pe cercetarea spusei urmează presupunerilor cercetării orientate. Premisa de la care pleacă este aceea că atât în spaţiul gândirii filosofice, cât şi în acela al reflecţiei aplicate este necesară o conceptualizare a mesajului şi comunicării. În acest sens, se impune regândirea rolului explicitului şi implicitului în discursul prin care are loc organizarea conceptuală a experienţei trăite, în structurarea cogitativă a materialului cognitiv. Tensiunea dintre implicit şi explicit stă la baza a ceea ce, în perimetrul intersubiectivităţii limbajuale numită comunicare, acţionează ca mesaj.

Comunicarea se profilează ca fundal pe care pentru a deveni evident se proiectează holografic mesajul. Realitatea este comunicare, esenţa ei o constituie mesajul. Fiecare comunicare angajează un mesaj. Stă în conţinutul ideii de om megaconceptul de mesaj. Însuşi omul este un mesaj. Cunoaşterea de sine reprezintă drumul către chintesenţa mesajului.

În orizontul tensiunii se iveşte necesitatea regândirii incertitudinii ce alcătuieşte „spusa”-mesaj pe domeniul punerii sale în comunicarea filosofică. Ne vedem astăzi obligaţi a regândi tensiunea, funcţia şi menirea mesajului în comunicare ca şi funcţia şi menirea spusei şi presupusei comunicării. După ce începuturile filosofiei păreau a se fixa în “presupuse”, trebuie să revenim la importanţa spusei. Fundamentală este spusa, mesajul. La început nu va fi mesajul, ci comunicarea.

Mileniul al doilea s-a încheiat cu ideea că filosofia-ca-istorie, adică istoria filosofiei, se scrie ca argumentare şi explicitare de presupoziţii. Mileniul trei începe cu înscrierea istoriei filosofiei „ca hermenutică”, în ideea unei „istorii conceptualizante” în care „filosofema nu este o mitemă” (Gheorghe Vlăduţescu, 2007, p. 51 şi p. 211) şi, în plus, cu filosofema mesajului şi cu cea a comunicării, care sunt impuse prin argumentare. Orientarea pe cercetarea spusei urmează presupunerilor cercetării orientate.

Faptul fundamental al lumii moderne este faptul pluralităţii inteligibilităţii, derivată indirectă a identităţii în diferenţe. Comunicarea reprezintă locul identităţii ca diferenţă şi al diferenţei ca identitate. Pe perimetrul ei, mesajul apare ca punct de echilibru-tensiune între unicitate şi pluralitate. Semnificanţa pe care o înmagazinăm în mesaj şi comunicare are ca reper central tensiunea între act şi fapt: actul de semnificare şi faptul de comprehensiune. Modul în care se va ajunge la faptul comprehensiunii este comandat de actul prin care se dă sau se lasă a se înţelege. Elementele modului reprezintă evenimente ale raţionalităţii discursiv-procesuale. Pe cursul şi parcursul lor are loc dezvrăjirea limbajuală a lumii în mesaj şi desacralizarea ei drept comunicare. Categoria în care se integrează acestea este înţelesul. Orice înţeles constituie o stea polară. În el se adună valori şi încredere. Prin el se dizolvă suspiciunea şi se dezvoltă interpretarea, ca avansare într-o nouă suspiciune.

În ce priveşte conceptul de mesaj şi importanţa mesajului filosofic, Platon şi Aristotel nu au apărut. Deşi în fiecare clipă extinsă construim mesaje prin care mişcăm oamenii şi realitatea lor socială, doar rareori conştientizăm în instrumentarul de influenţă rolul mesajului. Producem discursuri prin care vizăm fiinţa. Se elaborează iniţiative antiteroriste. Preşedintele ONU şi papa se adresează lumii în ideea atragerii în punerea în practică de strategii teleologice. Organizaţiile trimit înştiinţări membrilor lor. Copiii dau de veste părinţilor lor. Mass-media transmite ştiri. Organizaţiile umanitare fac apeluri. Sindicatele introduc în circuitul comunicării chemări (la grevă, la solidaritate etc.). Organizaţiile umanitare elaborează proclamaţii. Indivizii îşi dau de înţeles. Producţiile literar-filosofice propagă tâlcuri. Tot ce există poartă, capătă sau menţine o semnificaţie. Toate aceste situaţii de întâlnire interumană sunt caracterizate de o adresare. Suportul intern pe care se sprijină adresarea-discurs se numeşte mesaj. Prin urmare, trăim într-o lume de mesaje.

Orice mesaj îndrumă spre o practică. Ceea ce individualizează mesajul filosofic este că el conduce, induce, produce şi realizează practici spirituale. Scopul mesajului filosofic este transformarea spirituală prin practici mentale, intelectuale, cogitative şi limbajuale. Filosofia este o practică transformatoare. Mesajul filosofic constă în ideatica transformativă.

În dinamica „reelaborării matricei categoriale a filosofiei contemporane” (Pârvu, 1985, p. 7) şi trebuie să se caute răspuns implicit la o întrebare dublă: ce face ca filosofia să fie „filosofie” şi ce individualizează  discursul filosofic, făcând dintr-un text un „text filosofic”, o comunicare filosofică, un mesaj filosofic? “De ce s-ar numi ce facem noi aici <filosofie> ?”- se întreabă L. Wittgenstein (1993, p. 138). Ca răspuns, se va argumenta în direcţia şi cu convingerea demonstrării tezei duble că:

1. esenţial în comunicarea filosofică, precum în orice alt tip de comunicare, nu este producătorul, ci mesajul filosofic pe care acesta reuşeşte să-l transmită;

2. trăsătura distinctivă a comunicării filosofice, a textului filosofic ca practică de comunicare, o constituie abordarea ştiinţifică a filosofemelor, mesajul „filosofematic”, iar acest mesaj vine întotdeauna după.

Demersul poate cuprinde trei etape:

– istoricizarea accesului termenului de mesaj la noţiunea de mesaj şi ridicarea lui la concept;

– desprinderea caracteristicilor mesajului filosofic şi ale comunicării filosofice, prin raportare la discursul filosofic;

– explicarea modului cum mesajul filosofic motivează şi întemeiază activitatea filosofică.

Logica demersului argumentativ este orientat de trei principii de cercetare:

– selectarea itemilor de argumentare se va face cu conştiinţa că „problemele sunt puse şi datele sunt colectate în lumina teoriei” (M. Bunge, 1967, p. 214 ) şi că „teoriile de astăzi se construiesc cu fapte puse în lumină de teoriile de ieri” (Pierre Duhem);

– coerenţa, coeziunea şi orientarea întreprinderii vor rămâne permanent în intervalul de intersecţie epistemologică între noutatea ideii în argumentare şi temeinicia teoriei ce comandă alegerea faptelor pe baza cărora se argumentează (faptul, spunea J.B. Grize, este cel mai puternic argument, 1990, p. 44);

– pentru ca faptele reale să poată fi integrate argumentării ca evidenţe, vor fi cenzurate în limita a două criterii ale raţionalităţii limitate: verificabilitatea şi falsificabilitatea (K. Popper), evitându-se pe cât posibil orice avansare investigativă pe care simţul comun ar putea-o suspecta de petitio principii.

„Orice comportament, orice fenomen uman în general – arăta J.- F. Lyotard (1997, p. 73) –este întâmpinat cu întrebarea: Ce semnificaţie are?” Ce semnificaţii teoretice se pot desprinde din examinarea textelor filosofice? Textul, discurs de tip scris, apare ca manifestarea unui comportament care, preciza acelaşi Lyotard (1997, p. 73), dacă este într-adevăr comportament, „are un sens”, iar percepţia „evidentă şi imediată a sensului constituie comprehensiunea”.

Ansamblul proceselor de comunicare este un sistem dinamic şi deschis de mesaje. Analiza datelor poate determina dacă aceste procese au propria lor existenţă şi caracteristici specifice. Comunicarea este manifestă în sistem atunci când comportamentul său nu poate fi explicat prin cel al părţilor sale luate izolat. Comunicarea comportă întotdeauna o grilă de codificare a unei forme de comunicare în altă formă de comunicare, de exemplu transformarea unei imagini mentale într-un mesaj verbal.

Relaţia şi semnificaţia sunt în centrul mesajului. Dacă nu există relaţie, trebuie, în mod just, să se considere că nu există nici mesaj. În afara relaţiei, ceea ce este observat, ceea ce semnifică nu este de ordinul mesajului. Dacă există o relaţie, trebuie să concluzionăm că acest simplu fapt este deja semnificativ şi că există mesaj. În ceea ce priveşte semnificaţiile ca atare, ele pot fi de două feluri: atribuite sau găsite. Oricărei categorii i-ar aparţine, ele întotdeauna depind de o persoană şi de o situaţie. Constantin Noica arăta că “întrebarea de temelie a cunoaşterii” este “dacă a înţelege înseamnă a găsi ori a pune înţelesuri” (C. Noica, 1993, p. 51). El opta pentru teza punerii de înţelesuri. După cum, lucru demonstrat de M. Heidegger, orice comprehensiuni este obligatoriu precedată de o precomprehensiune, tot astfel înaintea oricărui mesaj se înregistrează un pre-mesaj, constând într-o investiţie uni- sau bilaterală de de intenţionalitate. Mai exact: nu există mesaj fără urmă de intenţie. Mesajul este generat de o intenţie uni- sau bilaterală. El poartă irepresibil o inscripţie intenţională: fie destinator-“ială”, fie destinatar-“ială”, fie bilaterală. Intenţia de semnificare reprezintă semnul său distinctiv, marca de individualizare. Pe de altă parte, ca element constitutiv al unei conştiinţe ce trăieşte numai ca o conştiinţă a ceva, ca o conştiinţă înspre ceva, intenţia preia inerţial de la aceasta directivitatea teleologică, orientarea, tendinţa spre, cu un cuvânt grecesc se impregnează de un “orexis”. Intenţia se dovedeşte teleologică, ea conţine un proiect de influenţare. Coordonând ideile, se poate infera că orice mesaj are un caracter teleologic.

Esenţa oricărei comunicări (comuniune de limbaj şi transfer-punere în comun de semnificaţii, sensuri, înţelesuri, presupoziţii şi subînţelesuri) o constituie nu atât înţelesurile, cât în definitiv întrebările pe care le pune. Există o comunicare care răspunde la întrebări precum:

¨     „De ce este fiinţare şi nu, mai degrabă, Nimic?” – întrebare, după M. Heidegger„primordială”, „originară”, „de cea mai largă cuprindere” (1988, p. 51);

¨     „Filosofia începe cu o întrebare: «Ce este?»” – K. Jaspers (1986, p.15);

¨   „Ce pot şti?” „Ce trebuie să fac?”, „Ce îmi este îngăduit să sper?”, „Ce este omul?”(Kant, 1970, p. 78). Immanuel Kant aprecia că perimetrul filosofiei este delimitat de aceste patru întrebări filosofice. Dacă: „răspunsul trebuie să parvină din aceleaşi izvoare din care provine întrebarea” (Kant, 1994, p. 409), atunci natura răspunsurilor va fi tot una filosofică;

¨     „Ce semnifică acest lucru?” – J.-P. Sartre (1969, Partea 3, Capitolul 1, Paragraful 4)

¨     „Ce altceva este filosofia decât această mare poveste a lumii?” Alexandru Surdu (2009, p. 85).

 

Întrebările sunt „mai esenţiale decât răspunsurile”, arată Jaspers; filosofia este căutarea adevărului şi înseamnă „a fi pe cale”. Această comunicare  este o comunicare filosofică şi are două caracteristici: de a fi cunoaştere şi de a fi iluminare (Kant a scris chiar un studiu„Ce este iluminarea?”). Câmpul activităţii reflexive, orizontul interogaţiei, perimetrul gândirii filosofice îl constituie esenţa lumii, sensul vieţii, locul omului în comunitate, relaţia lui cu semenii şi cu universul. Cunoaşterea se definitivează în iluminare. Drumul uimirii lui Platon şi al îndoielii lui Descartes, transformarea Ideii Absolute la Hegel, trăirea situaţiilor-limită la Jaspers se înscriu toate pe o, în răspăr, coordonată a filosofiei, aceea de  a fi comunicare. K. Jaspers percepea aceasta la nivel de „tendinţă”, iar nu la acela de lege: „orice filosofie tinde spre comunicare, caută să se exprime, să se facă înţeleasă; esenţa ei constă în comunicabilitate  (s.n.). Abia prin comunicare este atins scopul filosofiei, scop ce dă sens tuturor celorlalte scopuri; perceperea fiinţei, iluminarea prin iubire, dobândirea seninătăţii” (1986, p. 14).

Filosofia este activitate de gândire. Hegel (1996, p. 20), o vedea drept una „dintre marile fapte ale gândirii”, „un gând al lumii”.Este „cunoaştere conceptuală” (Hegel, 1963, p. 23), este ştiinţă (Spiritul care se cunoaşte ca spirit este Ştiinţa – Hegel, 1965, p. 21), o ştiinţă riguroasă (E. Husserl).

Comunicare, cunoaştere şi iluminare, filosofare comunicantă, filosofia este practic o comunicare filosofică, este un supramesaj (Iuri Lotman, 1975, p. 86).

Întrucât singurul mijloc de comunicare filosofică este codul lingvistic, se poate afirma că filosofia este discurs „lingvistic”, o activitate de producţie verbală cu tematică esenţială, filosofală, un discurs asupra filosofemelor. P. Ricœur menţionează printre „filosofeme”: logos, eidos, theoria, epokhe (1984, p. 445). Obiectul activităţii filosofice: filosofemele. ÎnTractatus logico-philosophicus (4031, 4112), L. Wittgenstein arată: „Filosofia nu este o doctrină, ci o activitate. Scopul filosofiei îl constituie clarificarea logică a gândurilor…orice filosofie este o critică a limbajului”.

Activitatea filosofică, apărând ca discurs, se compune din elemente filosofice, exerciţii de gândire asupra unor filosofeme: fiinţa, sensul vieţii, coordonatele existenţei (spaţiu, timp, materie), binele, frumosul, adevărul, limbajul etc. Unele dintre filosofeme au devenit chiar obiect de studiu al unora dintre ramurile cu tendinţă de autonomizare ale filosofiei: filosofia limbajului, filosofia dreptului, filosofia logicii ş. a.

Discursul filosofic este în totalitate „zicere”, „spusă”, „locuţie”, căci este de neimaginat exprimarea gândirii filosofice prin mimică, gestică, kinezică, proxemică sau prin orice alt limbaj decât limba. Materialul de construcţie specific filosofic este cuvântul, mai exact conceptele şi categoriile ce alcătuiesc metalimbajul filosofic. În comunicarea filosofică, limbajul verbal este utilizat şi metalingvistic. Ca gândire despre gândire, filosofia nu are şi nu poate avea un limbaj propriu, autonom şi bine delimitat. Ea se foloseşte de limbajul comun, sterilizându-l filosoficeşte.

Filosofia este reflecţie sistemică şi sistematică asupra filosofemelor, cunoaştere ce organizează conceptual-categorematic realitatea lumii, relevând structura abstractă a edificiului concret. După cum se desprinde apozitiv din această definiţie calificativ-ostensivă, filosofemele sunt nuclee de semnificaţii condensate în concepte şi categorii filosofice, în idei filosofice.

Din Filosofie s-au desprins pe rând diferite ştiinţe care au revendicat odată cu separarea şi concepte, categorii, tehnici şi proceduri de investigare. Atât de bună cu celelalte, atât de generoasă în creditare, Filosofia trebuie să-şi delimiteze din nou teritoriul. Pe această direcţie se înscrie efortul nostru vizând, odată cu savoarea angajării pe coordonatele luptei noii filosofii, aprofundarea cunoaşterii fascinantei vechi filosofii.

 

Bibliografie

1. Bunge M., Scientific Research, Heidelberg, Springer, 1967, vol. I.
2. Grize J.-B., Logique et langage, Geneve, Ophrys, 1990.
3. Hegel G.W.F., Prelegeri de istorie a filosofiei, Bucureşti, Academiei, vol. I, 1963.
4. Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului, Bucureşti, Editura Academiei, 1965.
5. Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Bucureşti, Editura IRI, 1996.
6. Heidegger M., Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, Editura Politică, 1988.
7. Jaspers K., Texte filosofice, Bucureşti, Editura Politică, 1986.
8. Kant Im., Logica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
9. Kant Im., Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura IRI, 1994.
10. Lotman I., Studii de tipologie a culturii, Bucureşti, Editura  Univers, 1975.
11. Lyotard J.-F., Fenomenologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1977.
12. Noica C., De caelo, Bucureşti, Humanitas, 1993.
13. Pârvu Ilie, Infinitul, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1985.
14. Ricœur P., Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984.
15. Sartre J.-P., L’Etre et le Neant, Paris, Gallimard, 1969.
16. Surdu Alexandru, Comentarii la rostirea filosofică, Braşov, Editura Kron-Art, 2009.
17. Vlăduţescu Gheorghe, Istoria filosofiei ca hermeneutică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007.
18. Vlăduţescu Ş., Comunicare şi mesaj în filozofie, Craiova, Editura Sitech, 2006.
19. Vlăduţescu Ş., Comunicare jurnalistică negativă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.
20. Vlăduţescu Ş., Raportul dintre mesaj şi discurs. Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică. XXVIII (1-2), 386-395, 2006. University of Craiova.
21. Vlăduţescu Ş., Efabilul şi inefabilul. Analele Universităţii din Craiova. Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică. XXVIII (1-2), 386-395. 240-248, 2006. University of Craiova.
22. Wittgenstein L., Tratatus Logico-Philosophicus, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
23. Wittgenstein L., Caietul albastru, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.