https://blog.revistaderecenzii.com/

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

Noaptea învăluie tot ca într-o trâmbă de întuneric. Prin crăpăturile ușii licăresc fâșii de lumină, ce se mișcă, ca și când s-ar țese, schimbându-se între ele.

Înainte vreme, în așa loc și-așezau pragul cei care, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pământul înțelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mișca încotro i-or duce picioarele și cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi.

Așa sta, în limpezimea câmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu șerparul verde, smead la față, cu mustața rară și cu ochii ca solzul de crap.

Șuer aține, în plaiuri depărtate, poteca arnăuților cu fes roșu și cu iatagan adus.

Când făcu crucea, dând drumul murgului, Kira îi strigă, țintindu-l pe cale:

— Lasă murgului tot zborul, Șuere, și să-mi întreci vântul de miazănoapte, vânt fără noroc, de suflă încotro te duci.

Kira și-așteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atârnă carabine cu guri largi și pistoale cu plăsele de argint și de sidef. Văpaița, cu feștilă de câlți răsuciți, tremură în colibă o lumină galbenă și tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca și când ar voi să scape din feștilă, și aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.

Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coți de degete, și suge de sub pămânzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Șuer o poartă în brâu ș-o schimbă pe umeri. Când a zis „mamă”, Șuer a iertat un ciocoi, când a zis „tată”, a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu.

Mulți ani Kira a strășnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese și negre corb, se îndoaie din creștetul frunții până la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc când nu dezmiardă.

Cântă, muindu-și pripit degetele cu care trage lână din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi și albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul și, agățându-se de sânul pietros al mă-sei, îi zice:

— Tu, bâcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ș-ăsta bălan.

Kira, zâmbind, răspunde:
— Ăl de sus e umbra, mamă; din așa caier trag ursitorile firul vieților de nimic.

— Și de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade și fusul de pe grinzi?

Și văzând pe mă-sa dusă pe gânduri, se vârî sub o blană de urs și adormi cu mâna aninată de cerculețele Kirei.

Ploaia începe cu boabe mari cât oul de graur; vântul gonește năuc și se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cât un balaur se zvârcoli în norii groși și negri ca zgura. Noaptea își închise iarăși întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare.

Kira își făcu cruce; fusul îi scăpă din mână; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos și se învârti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creștetul capului, se pipăi și oftă apăsat. Simțise mișcându-se în pântecele ei o nouă viață…

Niculina întrebă:
— Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură și, dreaptă și nemișcată, ca o stană de piatră, zise pe gânduri:

— Cum mi se bătu inima… și nu știu pentru cine. Nu-i bănuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, câmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pân’ la izvoare, boii lui să lase de-o șchioapă copita în pământ; să aibă umbra tihnită și casă la văzul lumii; și potera și ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mânate de vânturi, în pustii locuri.

Dar — cum nu se mai pomenise — cel din urmă fulger dezlegă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestrițând întunericul. Vântul amorți.

Niculina întrebă iar:
— Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet:
— Vai de mine! bărbatul plecă pe vânturi și pruncul se vesti pe viscol!

Într-un târziu suflă în văpaiță, își ghemui copila la sân și adormi muncită de vise și de vedenii.

Dimineața câmpul e coliliu cât se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pământului.

Ușa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărșii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei și privește neclintită.

La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pământul, se zărește un vălmășag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin și vin încet. Vin prea încetinel… Kira se cutremură. Vin și vin domol. Chipurile lor uscățive, cu mustăți răsucite și cu ochi de lup, se taie deslușit în moina limpede a dimineții. Cel dintâi e Ursul, care lasă pistolul în oblânc și ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cât căldările, ceilalți merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuță și Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decât pământul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără pașii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trântit din muchie de stâncă, ori mistreț doborât la jiriștea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucându-și murgul, ce-și mesteca zabalele înecate în spume albe și roșii.

— Unde e Șuer? strigă Kira… și pustiul se umplu de strigătul ei deznădăjduit.

Când ceata haiducilor sosi în dreptul colibei și puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Șuer învăluit în bunde, vânăt, cu gura încleștată, cu capul sfărâmat, cu mâinile întinse de-a lungul trupului. Și se repezi la gâtul lui Șuer ca o fiară care se azvârle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, își lipi fața de fața lui…

Când se ridică, cu buzele roșii, în mijlocul tuturor, își aruncă dulama și strigă:

— Deșteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Și codrii vor fi moștenirea ta, c-ai mișcat pe crivăț, pe fulgere și viscol. Apoi, înduioșată, plecându-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Șuere, că blestemai și soarta pruncului ce n-a sosit încă…

Haiducii măsurară pe Șuer c-o trestie în lung și în lat. La câțiva pași, săpară groapa cu cuțitele, scoțând bulgării cu pumnii.

După ce-l coborâră în locașul de veșnicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă, în semn de cruce. Semn de viteaz și de creștin. Și cu toții, în jurul mormântului, se rugară în gând, învârtind căciulile în mâinile lor cojite de soare și de ger. Dar în aceste fețe de rășină, dorul și mila se sfărâmă ca de niște lespezi de piatră și trec fără să lase urme.

Kira îngenunche; își acoperi fața cu marama udă de lacrimi și sărută mormântul, care începuse a îngheța…

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, în fața unei cruci de iatagane ruginite, stă coliba Șuerenilor, mândră și ridicată de la pământ ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul ușii e priponit roibul, și suflă sperios pe nări răsfrânte, și bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ș-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheș și larg în spete. E Șuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri și glasul lui te îngheață ca bătăile crivățului, căci a sosit pe vânturi, pe fulgere și viscol.

Ș-a strâns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, șaluri de Țarigrad și chihlimbare cât oul de găină; iar zestre sieși: carabine ferecate și hangere de seraschier.

Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pândă, unde Șuercopilul, luând din cătare în cătare conacul isprăvniciei, își uită de trândăvia din răspântia căilor singuratice.

Din depărtare s-auzi încetinel un cântec prelung:— La crucea de iataganeDe te-aș prinde, cațaoane,Să-ți dau foc la fustanele,Să scape țara de ele,De lepră și de belele…

— Vin! zise Șuer, sărind de lângă masă.
— Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Șuere, ce-ți lipsește? Ce nu ai? Când ăi lăsa focului viața de haiducie, viață de azi până mâine?

— Când iataganele de fier de la căpătâiul tatei s-or preface în iatagane de aur, când din busuiocul de pe mormântul lui vor răsări dafini și naramzi, când codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna… atunci și nici atunci…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C8%98uer