https://blog.revistaderecenzii.com
Prințul Eduard întinse mână albă și mătăsoasă cunoștințelor, trecu prin fața oglinzii, unde își privi trăsăturile armonioase, ochii ușor obosiți, buzele ușor disprețuitoare, părul albit la tâmple și, după ce lacheul înzorzonat îi prinse pe umeri pelerina, coborî agale, printre luminile strălucitoare, treptele de marmură ale clubului. În stradă îl aștepta Pinsky, prietenul fidel din tinerețe. Noaptea își întinsese mătăsurile albe, albastre și roze, aruncase pe ele diamante, și luna se legăna familiară, ca un candelabru, între două ramuri de argint. Frunzele teilor picurau umbre și mirodenii. Prințul Eduard făcu semn șoferului să plece înainte cu mașina și porni cu Pinsky încet, apropiați. Tăcerea dintre ei dură mai multă vreme. Prințul Eduard zâmbi, amintindu-și că prietenul său avea să înceapă vorbă, după obicei, asupra aceluiași subiect: Xenia.
Xenia, minunata Xenia, așa de zveltă și de sprintenă, așa de elastică și de unduioasă, dând impresia la mers că n-are greutate. Păr bogat apăsându-i capul delicat, ochi subțiri, nas mic și nervos, buzele tremurătoare. Dar această făptură mică, făcută din linii neprecise, avea gusturi și obiceiuri hotărâte bine. Moștenise sângele nobil al familiei și era mândră de el. Fiecare mișcare și vorbă a ei, deși prietenoase, știau să păstreze distanța între ea și restul lumii, și întrebarea ei cea mai precipitată nu înșela pe nimeni că era tot așa de îndepărtată, tot așa de singuratecă și tot așa de indiferentă. Grațioasă și mândră, o adevărată prințesă. Și prințul Eduard gândi că are dreptate Pinsky să vorbească mereu, cu o nespusă dragoste, despre Xenia, fără ca să pară deloc naiv, așa cum par părinții când insistă prea mult să-și laude copiii.
Prințul Eduard găsea firea mândră a Xeniei pe deplin îndreptățită. Ura mulțimea unde oamenii se asemuiesc între ei și profanează existența prin cuvinte greoaie și gesturi vulgare, unde se vorbește când nu trebuie și cu sunete prea subțiri sau prea tari, se reflectează banal și fără întrerupere. Și când și cei nobili făceau zilnic noi concesii, Xenia, mica lui prietenă, îl convingea că nu avea preferințe ridicole și că gusturile lui puteau prinde ființă într-o făptură nouă și care, prin farmecul ei, asigura pe oricine că are dreptate. Deseori stăteau de vorbă în sala cu portrete vechi, asupra unor timpuri dispărute, asupra unor oameni, odinioară neobosiți războinici, acum iremediabil înțepeniți, și se înțelegeau de minune, se continuau armonic, lăsau tăceri a căror profunzime o înțelegeau amândoi.
În noaptea parfumată, laudele lui Pinsky pentru Xenia, oricât de obicinuite ar fi fost, nu i se păreau nici o impietate, și îl aștepta ușor amuzat, dar nerăbdător să înceapă. Dar Pinsky prelungea tăcerea mai mult ca de obicei, ca și cum ar fi fost preocupat de alte lucruri și s-ar fi codit să le spuie. Exclamă: „Ce frumos e cerul!”… așa de nenatural și fără nici o legătură, că prințul Eduard îl privi pieziș, nedumerit.
Abia mai târziu, cu o intonare de scuză:
— Aș vrea să-ți vorbese despre Sonia…
Prințul Eduard nu-și putu opri buza inferioară, încrețită de dispreț pentru lume, să se încrețească și mai mult. Dar își reveni numaidecât. Știa că Pinsky îi pândește toate gesturile și că trebuia un motiv puternic și multă încredere în prietenia lor veche ca să-i vorbească despre Sonia. Niciodată nu se mai întâmplase lucrul acesta. În conversațiile lor lungi numele Soniei nu fusese niciodată pronunțat. Sonia era fata mai mică a lui Pinsky. Dar pe cât Xenia era de armonioasă și fermecătoare, pe atât era Sonia de plată, de dizgrațioasă, și apariția ei în familia lui Pinsky era neînțeleasă.
Avea o înfățișare placidă, cu buzele umflate, fața galbenă fără viață, ochii fără culoare, părul căzând în lațe sărace, corpul greoi cu sânii mari, picioarele scurte și fără formă. Impresie totală de încetineală și de prostie degaja corpul unsuros și rânced. Mintea tot așa de anevoioasă, învățând greu, memorând greu, fără ambiții și fără curiozitate, exprimându-se printr-o vorbă înceată și lipsită de finețe, nefăcând decât reflexii banale sau întrerupându-se printr-un râset lătăreț și zgomotos. Când mergea, pocnea pământul sub talpă, când încerca să se grăbească i se zdruncina tot corpul, când cădea, rămânea întinsă multă vreme, jelindu-se. În casă nu i se făceau observații, se purta grija ca să nu ducă lipsă de nimic și aveau tăria s-o suporte fără să se revolte pe față. Dar nici afecție nu-i arătau. O considerau inexistentă, cu toată turbulența făpturii ei dizgrațioase. Și calmul nu era ușor, căci pentru Pinsky dizgrația era o faptă mai de neiertat ca crima în atmosfera aceea pură, cu gesturi nobile și cuvinte potrivite, fără ostenire trecute prin generații. Tăcerea se prelungea din nou. Prințul Eduard, cu toată plictiseala unei astfel de conversații, simți că trebuie să-l încurajeze pe Pinsky.
– Sonia?
– Sonia… Am găsit prilejul să o mărit…
_ ?!
– Cunoști… Și termină abia auzit, împingând vorba cu o greutate penibilă: Cu junele Alfred din târgul X…
Desigur, prințul Eduard cunoștea pe Alfred, căci târgul X era chiar pe moșiile lui. Junele Alfred era și el descendent al unui nume mare, dar bicisnic și ca făptură și ca minte, cu un cap prea mare și bălăbănindu-se caraghios pe un trup subțire, lung și încovoiat. Avea o voce stridentă, care nu mai contenea dându-și părerea despre orice, vorbind singur, incapabil să asculte pe altul sau să se oprească pentru vreo meditație. Dar de fapt inofensiv, cu inimă bună chiar și, se povestea, foarte bun gospodar. Prințul Eduard alătură în minte silueta Soniei, groasă și bleagă, de a lui Alfred, lung și subțire, la braț pe strada principală a târgului, precedați poate, cine știe, de un lanț întreg de Alfrezi lungi și de Sonii groase, de toate vârstele, trecându-și unul altuia reflexiile imbecile asupra edificiilor.
Voi să protesteze.
Dar în felul acesta aveau să scape de imaginea grotescă, jeluindu-se stupid printre tablourile seniorale și reflectându-se multiplicat în cristaluri. Își schimbă vorba și mărturisi:
– Poate că ai dreptate.
Ajunseră în fața casei lui Pinsky, care, după ce auzi părerea prințului, sună prelung. O lumină se aprinse, un pas pocni podeaua, și în ușă apăru Sonia. Apariția siluetei vulgare în noaptea înstelată crispă buzele princiare ale lui Eduard, ca și cum o picătură de noroi i-ar fi stropit lacul pantofilor. Se grăbi spre mașina care-l aștepta aici.
Nunta se făcuse târziu în toamnă, în cea mai strictă intimitate. Nici chiar prințul Eduard nu asistase. Tatăl fetei se arătase generos, ca și cum ar fi vrut să acopere lipsa afecției. Această generozitate semăna și a bucurie de a fi aranjat o chestie așa de complicată, dar Sonia n-ar fi putut aranja astfel de nuanțe.
Pinsky și Xenia i-au condus la gară și apoi, după câteva vorbe obligatorii și lungite anevoios din pricina trenului care întârzia să plece, amândoi se întoarseră și mai solidari. Tot pe atunci prințul Eduard, după îndelungi ezitări, se hotărî să-și viziteze moșiile.
În târgul X copilărise și-și petrecuse adolescența. Nu mai fusese pe acolo de zece ani, de la moartea tatălui său. O imensă melancolie îl aștepta aici. Găsi casa pustie și mobilele, printre care trăise odinioară, prăfuite. Camerele i se păreau mai mari, și pașii lui, cu toate covoarele moi, sunau lugubru. În grădina din față, copacii aruncau degete resfirate de spaimă spre cer, dând drumul ultimelor frunze galbene, picurate cu roșu. Pe pământ, grămezi de uscături. Întârzie mult în salon, în fața tabloului enorm al tatălui lui. Pe jilțul aurit, bătrânul prinț se odihnea impunător și armonios. Fața lui galbenă, prelungită prin barba albă, mare, îl făcea și mai ireal și mai distanțat de ceilalți oameni. Pictorul îi exagerase culorile palide. Buzele erau livide, nasul transparent. Numai ochii vii, de om inteligent și voluntar la nevoie, luceau. Hainele negre și decorul sumbru măreau distincția personagiului.
Prințul Eduard fu mulțumit de rezultatul examinării lui. Recunoscu mâinile, la fel cu ale sale, fine, mătăsoase, nervoase. Buzele crispate, ca și cum dezgustate de oameni, erau asemănătoare. Dar ochii îi fură atrași spre o mică pată roșie, și fruntea i se încruntă de amărăciune. Bătrânul prinț găsise cu cale să pozeze cu semnul decorației la butonieră, semn primit ca elogiu din partea unor oameni mediocri, a căror părere nu conta, semn inutil și ridicol pe pieptul unui om al cărui străbunic de sute de ani îl dăduse el însuși servilor, anonimii, ca răsplată că-l ajutase în vreo faptă însemnată trecută de mult în istorie. Ieși din casă și o porni pe strada principală a orașului. De atâta vreme nimic nu se schimbase. Aceleași case mici, retrase în fundul grădinilor, copacii, florile. Magazinele umile, înghesuite, cu negustorii în ușă, așteptând mușterii. Biserica cu ceasornicul de unde bătăile orelor spintecă liniștea. Școala primară și clubul. Grădina publică cu ornamentațiile de la mijloc și cu chioșcul pentru muzica militară. Și oamenii păreau aceiași. De pildă, deputatul democrat Zugu, cu burta rotundă și gușa triplată de prea multă mândrie, care își făcuse popularitate perorând vorbe caraghioase și cu efecte imense asupra netoților, împotriva ciocoilor în genere, și exemplificând prin familia prințului Eduard. Trecând pe lângă prinț, își savură triumfurile și, cum prințul îl privea cu aceiași ochi potoliți cu care privise dughenile copilăriei, se umflă încă de satisfacție. Mai departe, la ferestrele casei cu turlă, domnișoarele tomnatice Roro și Cleo mișcară încă o dată perdeaua pe care o mișcau de 50 de ani ca să privească pe vizitator și apoi să-și gungurească pe nerăsuflate reflecțiile. Asemeni cu două ciori care s-ar uita curioase și apoi ar începe să croncăne.
La ușa verandei apare senior Basilio, arbitrul eleganței incontestabil al târgului. Cărarea la mijloc impecabilă, mustața strânsă deasupra gurii cu buzele ironice, haina plină de nasturi, pantalonii cu dunga perfectă. Se uită în cunoscător după silueta prințului și, ca să-și ascundă invidia în fața unei distincții ale cărei secrete nu putea să le afle cu toată truda, aprobă cu oarecare rezerve.
Prințul își continuă plimbarea, melancolic și în același timp amuzat, revăzând obiceiurile târgului. Dar din nou fruntea i se încruntă. Se găsise pe neașteptate în fața locuinței lui Alfred și i se păru chiar că vede lume la fereastră. Își aduse aminte de nunta Soniei, care se săvârșise cu câteva săptămâni înainte, și o întâlnire i-ar fi fost foarte neplăcută. Voi să traverseze. Dar, ajuns în mijlocul străzii, se auzi chemat puternic și, când întoarse capul, văzu silueta greoaie săltând în fugă ridicol pe picioarele umflate, cu fața bucuroasă, arătându-și dinții lați, și înainte de a fi avut timpul să facă vreun gest, se simți sărutat pe amândoi obrajii.
– Ce bine-mi pare că văd pe cineva de acasă!
Prințul Eduard, cu o privire circulară, văzu toată strada: domnișoarele Roro și Cleo, la fereastră, amuțiseră de mirare și uitaseră să se mai ascundă după perdea. Deputatul Zugu improviza noi fulminații împotriva ciocoilor hipocriți care, cu toate pretențiile lor, au gusturile cele mai de rând. Senior Basilio, la ușa verandei, arăta un dispreț nelimitat și reflecta vizibil: ce cumplită decădere! Și în mijlocul pieții, el, descendentul de viță regală, sărutat zgomotos de fetișcana umilă și dolofană. Scenă grotescă!
Revolta i-a durat numai o clipă.
Și deodată a simțit că-i năvălește în toată ființa o senzație pe care n-o mai cunoscuse, ale cărei armonii nu le mai atinsese, el care crezuse că nimic subtil nu i-a scăpat, și involuntar mâna lui mătăsoasă se puse mângâietoare și părintească pe pletele fetei. Își descreți fruntea și, depărtându-se, urmări melancolic cum o frunză galbenă se desprinse de ramura oglindită în senin, dansă în aer fără grabă și apoi se alipi de trotuarul stropit cu pământ.