https://blog.revistaderecenzii.com
altfel, aşa este parvenitul, oriunde ar fi el pois…
— Ş’acum înţelegi… că unul ;d’e-al de noi când
se duce demn şi respectos ca să ceară omeneştd,
apare ca un neînţeles sau obraznic…
— Poate să fie şi asta…
— Ascultă-miă pe mine, aşa-i… — Băiete…
Uşa de din faţă se deschide cu sgomot.
— Bravo Pralea, aşa m!ă!… trimiteţi pieptul
tău lat înainte şi să râzi întotdeauna, că-ţi stă
bine…
Pralea gătit ca oricând, cu garoafă în piept şi
bucuria în obraji, s’apropie surâzând, ca să-şi
arate parcă înadins dinţii lui sidefaţi şi buzele
înrourate.
— Uitasem să-ţi spun…
Şi Floareş se întoarce la Şerban.
— Ca să ajungi, îţi trebuie să mai fi voinic
şi frumos, uite aşa, ca amicul… Căci nu trebuie
să uităm pe femei — ele sunt o puternică pârghie de înălţare…
— Dar tee-a spus, Şerbane, că mai trebuie
să fii? . L
— Dobitoc…
— Cum, Floareş, adică eu…
Cela se încearcă îmblânzit să dreagă lucrurile:
— Minte, inconştient, nu dobitoc… ,
— Ce mi ţi-i una…
— Inconştient, pentru ca să poţi fi şi obraznic, tu însă eşti obraznic cu conştiinţă, ş’atunci
e artă…
Pralea-şi râde râsul lui frumos, leapădă pardesiul şi jobenul şi potrivindu-şi pala neagră
de păr, căzută în colţul stâng al frunţii lui
netede, s’aşează la knasă.
— Ce bei, Floareş?…
— Desigur că vrai să strecori iarăşi vr’o
notiţă… —
— Am prezidat banchetul „Tovărăşiei”…
— Bravo fericitule… Atunci .putem să ne lipsim de domnul… Băiete, plata aici…
Floareş scutură din umăr pe provincialul a-
‘dormit.
— Scoală, domnule, că se face ziuă…
Străinul sare ca pişcat şi caută speriat în
lături, cercând să se şteargă la ochi.
— Suntem la Bucureşti.
Desmeticit îşi pipăie inconştient buzunarele,
apoi ea stropit cu apă rece, se luminează şi
luându-şi poziţia de respett şi stăpânire de
sine, se-nţlmă zâmbind cu- gingăşie silită.
— Să mă iertaţi, mă rog… comandaţi ce
poftiţi…
— E vorba de plată, trebuie să ne ducem de
acum…
Provincialul se-ndreaptă către chelnerul care
aştepta cu tăbliţa în mână.
— Cât face?
— 98 şi 15—
— Pe ce atâta?
Cu toată înfrânarea impusă, n-’a putut să-şi
stăpânească indignarea. Şi pe când chelnerul
ridica dispreţuitor din umere, Floareş se’ntoarce
răutăcios către provincial.
— Pentru vorb^ mea de cu sară — crezi că
nu face? Cine te-a pus să dormi…
Recules, provincialul întinde grabnic o sută
/de franci şi se scoală.
— Restul pentru bacşiş…
— Uite! aşa-mi placi nene, îmi eşti dcaç»
păcat dă trăim pe lumea asta…
Ş’apoi, luându-1 de mâna bolovănoasă. îl întreabă dcsmerdâridu-i-o trist:
— Domniea-ta ce zici de Nirvana? — Ce mâncare-i aceia?
— Nu ştii? , — Habar n’am…
— Du-te atunci, şi te culcă… Foarte bine faci
că nu ştii…
Şerban îşi pusese şi el pălăria.
— Pleci şi tu?
— Am treabă mâine.
înainte de a porni, provincialul jine să-şi
mai amintească durerea:
— Douăzeci de ani neîntrerupţi pentru ţară,
n’am fost nici suspendat şi s’au schimbat atâtea
guverne…
Lui Floareş mai să-i scape ochii din orbite
de uimire:
— Mare merit, domnule, — eşti un geniu…
du-te…
— Şi când te gândeşti că şi gardiştii capătă
distincţiuni, s’au decorat chiar bucătarii…
Când s’a ‘închis uşa pe urma lui, Floareş cade
sdrobit pe scaun. Pralea îl privea cu ironie şi
frică.
— Dacă va căpăta şi acesta decoraţia, apoi
să ştii :că n’a mai răm’as nici un dobitoc – neetichetat, în mica dar mănoasa mea ţară…
In berărie nu mai erau decât ei ş’un grup de
ofiţeri la o masă dintr’un colţ.* Floareş- ş’a îngropat gura în halbă cu setea desperatului care
ia otravă.
— Până la nimicire, iată scăparea…
Şi trântind sticla golită de marmora mesei,,
rămâne nemişcat, ca plumbul sleit din curgere,