https://blog.revistaderecenzii.com
Ţiganca simte ca fata se’nstràinenza cù vorba,
ca şi cum s’ar fi răsgândit s’ascu :;ia cecace la
început era gata să spuie. Oftând cil înţeles, îşi
lasă capul pe spătarul sofalei:
— Altă dată îţi eram de încredere…
— Gano, de ce vorbeşti aşa!… îmi eşti mai
scumpă decât oricând şi dragiă mult, mult…
Baba se ridică cu stăpânire.
— De ce ziceai că.ţi-i bine?
Simina sbucneşte în râs copilăros.
— Pentru că-i linişte şi împăcare…
— Ce-ai să-mi spui de mă ţii aici sus?
— Vreau să-mi mai amăgesc gândul că trăim
amândouă ca demult… Ţi-aduci aminte? Naşi
fi putut să dorm singură1 La sânul tău, Gană,
mult dragă, închideam. ochii ca’ntr’o legănare
de îngeri şi visam frumos şi mă treziam cuminte
şi fericită. Am trecut prin începutul vieţii mele
ca printro livadă cu fructe coapte. Bucuria mea
erai tu şi lumea mea erau braţele tale. Nu m’apropiam de nimeni, dar nu-i vorbă că nici nu
era alt cineva să mă iubeascăI…
— Nu vorbi că-i păcat — l?oerul-mare te
are ca pe un dar ceresc…
— Da… moşului îi sunt dragă, dar ce folos
dacă-i în stăpânirea altora! — Nu vezi că mă
caută într’ascuns şi cu teamă…
— II stăpâneşte femeia… Aspasia e fiica
diavolului…
— Dar să lăsăm restul lumei şi să ne aducem
aminte de noi… De câţi ani eram! când ne-am
despărţit?
— De doisprezece.
— Ce nebunie şi cât de proastă am tnai fosţl
Simina se porneşte pe-un râs nervos.
— Iţi aminteşti cum mă prinsesem de poala
ta şi plângeam şi mă strângeam ipe ‘după trupul
tău şi nu mă lăsam: dusă la şcoală cu nici un
chip.
— Numai sufletul meu ştie cât suferiam că
mi te răpiau.,. noroc de boerul mare…
— Inimă rară, a înţeles că-mi eşti totul şi
ne-a dus pe-amândouă la pension.
— Eu îţi făceam patul în dormitorul cela
lung şi rece, ţi-1 încălziam cu pipăitul braţelor…
şi mă ‘duceam pe urmă plângând să dorm singură în chilia de jos, acolo, în rândul slugilor…
— De cât sprijin nu mi-ai foşti… In serile
moleşitoare de repetitor,- între foile deschise ale
cărţii, vedeam capul tău bătrân şi dornic, căuta!
la mine blajin, îmi surâdeai dulce şi timpul
trecea… A. doua zi nu ştiam nimica, profesorii
mă dojăniau. Unul… ţi-aduci aminte, cel slab
şi pleşuv, rău de spaimă, mă’ntreabă aspru: —
— „Ce-mi faci, d-ta, în orele de studiu…?”
Eu înfricoşată, pornesc în plâns şi ’ngân tremurând: — „Stau la sfat, aşa în’gând, cu Gana”.
Fetele au râs şi dânsul ş’a strâmbat buzele
vinete, a rânjit ş’atunci eu m’am pus mai cu temei pe bocit. Mai târziu a venit să mă ogoaie,
m’a desmerdat cu mânile lui uscate şi reci şi
mi-a zis cu răutate: — „Nu s’ar putea ca tot aşa
în gând să-ţi spuie Gana, şi lecţiile?”… M’âm
‘agăţat de vorba asta, ca de-o scândură de scăpare în mijlocul valurilor… Sara, pe când nu
s’auzia decât întorsul mătăsos ai filelor, sub
cercetarea înpunsă a pedagoagei de pe catedră,
eu mă cufundam în mine, deschideam cartea şi
urmăîind rândurile, ascultam cum îmi citeşti tu
gândurilor, cum îmi şopteşti urechilor mele minunile din cărţi —* ş’aşa a mers mult… Vezi.
chiar azi am amăgiri în auz care aduc cu graiul
tău
— Eu mă topiam! într’o parte şi tu chinuiai
într’alta…
— Şi eram- doară, aşa de aproape, sub un
acoperământ….
— ‘Numai răutatea celor mai mari ne despărţial.. Ce-ar fi fost dacă mă lăsau să stau şi
eu lângă tine, jos, nu pe bancă… mi-aş fi aşternut un capăt de velinţă ş’aş fi şezut aşa cu
ochii la tine, fără să mă mişc măcar….
— Săraca Ganal..
Simina ajunsă de înduioşare, îşi sărută sluga
ş’o desmeardă iubitor..5 — Dar când te-ai căţărat pe fereastra de
dinafară şi te uitai din noapte pe geam în sala
de repetitor? Eu ţi-am zărit numai scânteerea
ochilor care jucau pe sticla înegrită de întuneric.
— Dacă nu d!a paznicul de mine, sa mă tragă
depe prichiciu, eu rămâniam până la sfârşit.
— Fetele te-au fătut bufniţă, da şi eu le-am
•spus că*s nişte obrasnice…
— Ai ajuns pe urmă mare şi n’ai mai luat
în seamă pe-o ţigancă nebună. Acum eşti la
Universitate şi mâine ca dbctoreasă nici îfai să
mă vezil…
— De ce vorbeşti aşa’Gano?
Simina îşi cuprinsese ‘faţa în îmbrăţişarea
mânilor şi se uită la ea cu milă şi dragoste.
Bătrâna clipia din ochii ei mărunţi, cercând să
nu-i scape din jgene boabele de lacrimi. Clătinând din cap, îşi înghiţia plânsul podiditor,
strângându-şi mai mult creţii sbârciturilor, în
sforţări de stăpânire.
— Şi când mă gândesc că la urmă tot am
să te las.
Învinsă de obidă, baba îşi scăpă faţa din
mânile dbmniţei stăpâne şi îngropând-o în cojile ei negre, se lasă aşa pe spătarul dc catifea,
în sguduirea unui plâns covârşitor. Simina respectă solemnitatea momentului şi sprijinind cotul drept în privazul, ferestrei, cată în noaptea
neagră.
Sgomotul monoton ăl oraşului în svârcolire.
se tăia de deşirarea continuă şi scăpărătoare a
trăsurilor depe calea Victoriei. De sus se vedea
cum luminile străzilor năzuiau în învăluire fumurie, să străbată întunericul greu, şi cum fumegarea împrăştiată, rămânea înecată în negură,
ca un caer de lână ţigac’ scărmănat in fugă şi
aruncat aşa în neregulă. Bâzâitul înăduşit se întărta la răstimpuri, ca să cadă câte odată în
gemăt de moarte. Bondarul obosit şi ameţit abia
se mai ţinea în sbaterea lui muncită, îşi pipăea
în rotirea apăsată a nopţei, locui de odihnă.
Simina s’a descurcat repede cu mintea din
mreaja fermecată a trecutului, ca să se avânte
iarăş în. strălucirea momitoare a simţirilor de
acum. In igândul şi sufletul ei nu se alesese
încă o stare limpede; era amestec şi grijă tulburătoare. Singura ei călăuză în tot sbuciumul
de nehotărâri, erau ochii aceia mari şi umezi…
Ori unde, nu vedea de cât tremurarea neagră
a luminii lor aprinse, ochii aceea care râdeau
înaintea feţei şi care-i prevestiau pe aşteptatul
ei. Cu pripa pictorului urmărit de o privelişte,
ea-şi sfârşia în minte chipul drag. Trecea de
la sprâncenele îmbinate şi bătute care-i ocrotiau
bucuria ei, la fruntea întinsă inundată în colţul
stâng de curgerea închisă a unei pale de păr..
Faţa smeadă se lungea energic, ca să-i încheie
. chipul într’o bărbie cam cărnoasă. Buzele că-
rămizii înrourau veşnic sub presărarea neagră
à unei mustăţi adusă nervos la colţurile gurii
mari. In totul vedea gingăşie şi îndrăsnială. La
început nici nu-i da atenţie, cu toate că el se
aşeza veşnic într’un pupitru cu dânsa. A lovit-o
întâi surâsul lui luminat cu dinţii albi şi tari.
Pe urmă cursurile i să păreau mai cu atragere „
până când a sfârşit prin a-1 dori.
Numele „Pralea” îi urmăria auzul.
Desmerdarea rece a babei a făcut-o să tresară.
— Tu eşti Qano?
— Dar cine putea să fie?
Şi neliniştea aprinde din nou ochii ţigăncii.
— Nu… vrau să zic… te-ai liniştit, ai?,„
Trecutul cela, bată-1 norocul, e trist dar… e şi
atâta farmec în el!…
Bătrâna s’apropie iscoditor.
— La ce te gândeai, mamă, spuse Canei
tot ce te îngreuie la inimă…
Fata sileşte un fâs copiLăros şi prinzând în
mânile ei ferbinţi capul boţit al slugei, îl acopere de sărutări şi şoptiri alintate.
— Mă gândiam… ce nebună!… zău, tot şă
râzi… ţi-aduci aminte?… mă’ncolăceam pe după
tine şi strigam cât puteam: „Dacă vreţi să mă
daţi la şcoală, daţi-mi şi pe Gana, că şi ea vă
face silă aici… Gana e… mama… mama!,.,
Simina rămâne cu ochii mari şi cu vorba
înecată în gât. In ameţeala neorând’uelii din
suflet s’a lovit de cuvântul acesta ca ide o jgrindă:
neobservată. întinsese manile ca după un sprijin.
Ţiganca o apucă blând.
— *Ei da, Gana ţi-e ca şi mamă… Ce te nelinişteşti?
— Mama meal… totuşi ea trebuie să fi fost!,.
Bătrâna era încurcată c’au căzut peste gândul acesta şi nu ştia cum s’abată drumul…
— Djă, ce şă-i faci, pe lângă viaţa e şi moarte!
Azi unul, mâine vine rândul altuia şi hai cu:
toţii, ştii ca la moară, după cum ni-i scris…
— Nu zic alta.., dar ea… ea cine-a fost şi
cum m?a făcut?…
Vorbele acestea le ţipase, nu le vorbise. Părea
că. şi le smulge desperat, ca pe nişte spini învechiţi ‘dintr’o rană care ameninţă…
Baba sbucneşte în plâns sguduit, acoperinctu-şi ochii cu dosul manilor…
— Ce ţi-a mai venit prin minte!
Simina, stăpânită, o apucă hotărît de braţe şl
i le smulge ‘de la ochi.
— Eu am înţeles de mult că s’ascunde ceva
cu mine, că’s străină în casa unde rri’am trezit,
dar n’arrt întrebat pe nimeni de ce eu nu sunt a
nimănui. Mă ţinea în loc frica de a nu afla mai
mult decât bănuiam… O! e îngrozitoare frica
aceasta!…
— Dar eu ce sunt? Nu ţi-s deajuns. Te-ar fi
iubit alta mai tare?
— Tu eşti mu/t, mult, — dar nu eşti totul…
Ş’apoi stăpânindu-se.
— Alunei eram crudă, mă temeam de multe….
m’arri mulţumit cu dragostea ta şi cu mine…
Eu mi-am fost îndeajuns întotdeauna… m’ain
•închis în mine ca într’un turn întărit… nimic nu
mă atingea şi căutam să n’ating pe nimeni-.. Am
trecut prin cei douăzeci de ani singură, semeaţă,
încredinţată că sunt tare, că sunt a mea… dar
azi… azi
Infrânarea Siminei s’a desfăcut ca un zăgaz
xupţ de mânia valurilor, lacrămile au podidit-o
înecător şi curmându-se la sânul ţigancei, s’a
lăsat în sbuciumul plânsului
Cu greu a putut bătrâna să-i potolească sbaterea.
— Ce-i? — Ce s’a ’ntâmplaţ?
— Nici un rău… mi-aşa de bine… mă doare
de bine ce mi-i… Mi se pare că mi-i prea slab
sufletul pentru-atâta bine…
— Da? — Cum?
— Azi nu-mi mai sunt deajuns eu… şi nu-mi
pare rău, pentru că mi-i dulce aşa… azi sunt învinsă şi nu (mă simt umilită… Azi iubesc, iubeisc…
Plânsul nervos s’amesteca în incuiri de bucurie. Plângeau amândouă şi se sărutau,şi se
giugiuliau cu dragoste şi-şi vorbiau blând şi
desmerdător.
— Spune-mi de o dată atâta numai, —« nu-i
nimic ruşinos în începutul meu. Pot să spun lumii păcatul naşterii mele, fără să roşesc?
— Nimic… nimic… te-ai născut din curăţenie, cum se naşte ziua din revărsatul luminei…
— De ce mi s’ascunde atunci ivirea, de ce
şoptesc tainic în de ei când se ‘pomeneşte de
începutul meu? — Cei ce mă urăsc, id,e ce-şi
schimbă căutături înveninate şi spun vorbe cu
înţelesuri atunci când vroesc să mă înfrunte?
— De ce toate acestea?
— Pentru că1 toţi sunt nişte proşti!…
Simina se lasă moale.
— Ai dreptate! Oamenii sunt stupizi şi slabi,
nu pot face un pas din mocirla .prejudecăţilor
ş’a convenţiunilor, se bălăcesc ca nişte muşte
căzute în cleiu, se sbat ei, se ’ntirid s& scape,
dar ‘degeaba…
Simina se înflăcărează tot mai mult şi-şi
Sntartă vorba.