https://blog.revistaderecenzii.com
III.
— Numai beat trăeşti adevărata viaţa,..
— Bravo Floareş, să ne’mbătăm atunci, —
băiete, înc’un rând…
— Beţia-îţi amorţeşte grijile şi-ţi întartă simţirile. întâi încep a-ţi părea toate mai bune, pe
urmă căzi în inconştienţă… şi inconştienţa este
desrobirea sufletului… atunci ierţi şi iubeşti
pe toţi…
— Hai să trăim, — în ciuda celor treji…
Floareş a sorbit paharul cu lăcomie, ar fi
vrut par’că să-nghită şi sticla, aşa-şi îngropase
gura în băutură. încinsese vorba încă de cu
sară cu un coldg delà o gazetă foarte răspândită,
un suflet bun ş’un vestit om de petrecere.
Cela zice râzând:
— Păcat că eu nu mă pot îmbăta niciodată.
— Nu-i nevoie să cazi… Dar şi tu nu te
simţi mai ridicat, mai îmblânzit? — Când faci
cele mai multe prostii?
— Tot delà pahar…
— Dobitocii n’au nevoie să se-nbete, ei le
spun şi le fac pentru că-s inconştienţi din naştere. Prostia este isvorul marilor bucurii, numai proştii sunt fericiţi, ei cred’ totul, sunt
mulţumiţi de toate, pentru că sunt inconştienţi…
Noi, pentru ca să ne dăm amjăgiri de inulţâ*.
mire, trebuie să ne îmbătăm, să ne prostim…
Pe lângă dânşii mai era şi un străin venit
de afară.
— Băiete… cred că nu te dai înlături, nene…
cum ai spus că ţi-i numele?
— Octavian Popescu, domnule Şerban, primar la…
— A-da, mi-am notat, îmi amintesc, — dar
mai ciocnim, ai?…
— Cum nu, comandaţi ce poftiţi…
Provincialul acesta venise la Bucureşti să se
plângă că serveşte ţara de douăzeci de ani
şi n’a fost încă decorat. S’a întâlnit cu gazetarii
pe la Ministerul de interne. Căzuse între ei ca
clin- cer. Se uita nedumerit şi nu-nţelegea nimic.
Ştia numai că-s oameni învăţaţi şi poeţi şi mai
citise el cândva că poeţii trebuie să fie beţivi
şi săraci, dacă vor să scrie frumos. Amintirea
aceasta îl mulţufriia, altfel cine ştie c’e ideie
şi-ar fi făcut de jurnalişti. Cum se cam trecuse
cu băutul, era gata să plătiască orice. Gândul
c’au să vuiască a doua zi gazetele de meritele
lui cetăţeneşti, aşa cum1 mai citise el de jalţii
mai gogomani ca ‘dânsul, îl înflăcăra mai mult.
Sorbia paharele cu uşurinţă, le ducea la gură
ca pe nişte cireşe, se pierdeau în pântecele lui
respectabil ca-ntr’un butoi de umplut. Totdeauna
când trebuia să răspundă ceva unuia delà rpfèsji,
se ridica puţin, coborînd vocea în semn de resi
pect. Ţinea mult să nu-şi treacă marginea faţă
de nişte oameni atât de cu trecere în lume. îşi
păstra stăpânirea în mişejări, ca ’n faţa unui
subprefect în inspecţie.
— In sănătatea dumitale, d-le Octavian…
— încântat domnilor…
La masă se îndesau reporterii de toate nuanţele’; mirosiseră ei dă le venise o gâscă de
■departe.
— Eu aş mânca ceva… o şuncă băiete…
— Mie rocfort.
— Ş’o pereche de crenvirşti.
— Numaidecât… vine…
— …aşa-i Şerbane, nenorocirea noastră a multora e că suntem prea deştepţi, vedem prea
pătrunzător în jurul nostru şi triumful zilnic
al nulităţei ne aruncă în tristeţă, ne ofileşte.
Dacă am fi o rasă mai răsboinică, ne-am revolta, am lovi, idar aşa ne învingem pe noi înşinei distrugem în îioi pornirea şi ne mulţumim
aă Idespreţuim şi să. dăm abătuţi din cap;..
Suntem cu toţii nişte resemnaţi… Dacă am fi
proşti, am’ fi îndrăsneţi, nimic nu ni s’ar părea
prea mult, ş’am ţnăzui la toate… Dar excesul
de conştiinţă, controlul acesta sever asupra
noastră înşine ş’a altora, ne face să roşim şi să
dăm înapoi… Ne ‘cuprinde un fel de ruşine
cân{d ne gâridiim că itrebuie să he amestecăm
(gălăgioşi în ‘gloata proastă ra celor care dau
năvală la mărire ş’atunci aşteptăm înfrânaţi ca
bunurile să vie ele la noi şi bunurile trec pe
alăturea şi noi ne stingem comoara ’de energie,
ne vestejim sufletul, blestemând…
— Băiete, ‘mai a’dă pâne…
— Schimbă şi paharele, nu vezi că vorbesc
eu aici?
— O jumătate de brânză.
— Numaidecât… casa. — plata la masa patru…
Consumatorii^se răriau tot mai mult că
trecuse mult după miezul nopţii. Rămăseseră
mesele stinghere de’ tot. Ici numai un căpitan ruinat stătea la târg c’un fluture de jioaptc.