https://blog.revistaderecenzii.com
Dincolo două, Igigiiiliau un bătrân conrupt. Mai
într’un colţ cinsteau doi mitocani întârziaţi. La
răstimpuri trecea câte-o fată singuratecă, cercetând cu ochii obosiţi printre mese. Acum]
venea câte-un lăutar cu scripca sub jachetă şi
căuta numai !din uşă, întrebând aşa din privire
pe cei ce-1 zăriau.
Florăresele mişunau.
— Ş’apoi suntem şi prea pripiţi în toate actele noastre, nervoşi şi neîngăduitori, consecinţe
ale excesului ide cultură grăbită ş’a inteligenţei
precoce. Nu ştim s’aşteptăm, nu înţelegem că
trebuie să călcăm’ nişte trepte, pentru a ne ridica undeva. Păşim în extremităţi, vroim ori—
ori… Din sărăcie şi neluare în seamă, cerem pri-i
sos şi închinare… De-aceea nu ne înţelegem cu
stăpânitorii şi trecem de mojici şi pretenţioşi.—
De bună seamă că s’a petrecut şi-n sufletul nostru aceeaş ruptură, acelaş salt, ca şi’ cu schimbarea noastră socială… Căci la urmă de ce-am
fi atât de pretenţioşi?
x Noi, blazaţii, suntem mai toţi ridicaţi de jos.
Am’ trăit în lipsă ş’am suferit de multe. Mama
avea mulţi pe cap şi-abea ajungea să ne cuprindă. Tata era beţiv şi nu lua nimic în samă.
Eu, oricum, câştig de trei ori cât tata şi sunt
singur şi klator, de nu mai ştiu cu -cât.—De unde
instinctul acesta de risipă, pornirile acestea ari*
stocratice?…
— Se trezesc în noi strămoşii…
— Eu, vezi, am lăsat dreptul ş’am să rămân
veşnic robul condeiului, slugă la cei ce se ridică prin noi. N’aş fi jmtut fi avocat,
prea eşti de vânzare şi ca magistrat aş fi înebunit aşteptând) anii să trec prin toate gradele, ca s’ajung ramolit acolo unde e bine să străluciască vigoarea… Napoleon s’ar fi distrus
singur, dacă se năştea într’o vreme liniştită…
Şerbane, printre noi sunt eroi… Să vie numai p
împrejurare aşa pe neprevăzute ş’ai să te îngrozeşti de turbarea mâniei ce s’ar putea ridica
din apa aceasta stătută, din mulţimea adormită
a celor obosiţi…
— Crezi-tu?
— Bătrânii spun că-i secetă intelectuală şi
că s’a stins generaţia uriaşilor. N’au dreptate.
Niciodată n’a fost o înflorire mai bogată de
talente. Se gândeşte şi se simte mai mult decât
oricând1. Geme în scoarţa noastră socială un
codru ‘în germene. O ploaie caldă şi vlăstarii
strânşi de neinteresul mulţimei, au să se ridice
în rânduri dese şi trufaşe. Dacă continuă atmosfera aceasta de nepăsare, cu cuprinsul înecat
dte năduşală, are să moară întreaga încolţire
ca o otavă bătută de brumă, ş’atunci se va săvârşi cel mai păcătos asasinat moral… Bătrânii
stăpânitori ai zilei sunt prea departe de cei resemnaţi; în mulţimea treburilor ei nu se lovesc
decât de gloata obrasnică a inconştienţilor…
Sunt prea mari şi gravi, ca să mai cerceteze prin
umbră, acolo unde-s retraşi aleşii, ş’atunci îngrabă ei se-nconjoară de cei care li se vâră mai
în suflet şi-i conrup cu linguşirea şi îndrăsniala…
— Şi crezi că dacă resemnaţii s’ar apropia de…
— Bătrânii i-ar primi plângând de bucurie,
s’ar veseli ca de întoarcerea unui copil pierdut…
Da ştii că’ncepi a vedea frumos lumea?…
— Pentrucă sunt beat… vezi, acum mi-s dragi
oamenii, le iert toată grosolănia, aş. strânge
pământul la 6ân şi chiar peste murdăria .aceasta de Bucureşti, oraşul pierzării ş’al neghiobilor,
aş întinde mâna în senin de împăcare…
Provincialul ajuns de somn nu-şi putea stăpâni neliniştea şi ar fi dat mult să se vadă în
cuminţenia odăii lui, scăpat din tortura unei
discuţii din care nu înţelegea decât cuvintele
atingătoare. Unii din cei strânşi în jurul mesei
ascultau, alţii fumau nepăsători, sătui de trăncănelile colegului. Unele din fetele rămase s’apropiaseră de grămadă şi plecau urechea peste
umerii celor atenţi. Una dădea târcoale provincialului, dar cela pufnea de neastâmpăr şi silă,
întorcându-se delà ea, ca delà o altă ameninţare.
— Lasă-mă madamă hai, că eu am copii
‘ acasă….
— Nici o bere nu-mi dai?
— Da ia-ţi ş’un butoi, numai fugi de aici…
— Şi mie una, nu-i aşa?
Ş’au făcut loc cu toatele printre gazetari —
era ultimul lor refugiu, când nu puteau pune
mâna pe nimeni.
— Voi sunteţi băieţi buni, voi depe la jurnale, păcat că n’aveţi bani…
O alta îngână cu gura plină:
— Trăesc şi ei tot ca şi noi…
Uşa se deschide şi intră o veche cunoştinţă a
berăriilor de noapte, Fanny, odată o nebunatecă,
dar de un timp mai cuminţită. Floareş îşi răzămase fruntea de marginea mesei şi sta aşa.
Fanny s’apropie şi-l clătină încet.
— Tu eşti?
— La ce te gândeşti?
— La tine şi la mine…
— Cum aşa?
— Cea de colo, nu ştiu cum îi spune, ne-a
asămănat pe noi gazetarii cu voi…