https://blog.revistaderecenzii.com/

Văi negre, ape viorii.
Păduri ca norii plumburii,
Fantasme ce nu se discern
Sub lacrimi picurând etern.
Mari lune ce cresc şi dispar
Iară şi iară şi iar,

În ale nopţii clipe line
Schimbîndu-şi locul pentru veci,
Şi sting stelarele lumine
Cu suflul feţei lor cei reci.
Şi-n timp ce miezul nopţii bate
Cea mai întunecată lună
(Ce dintre specii cercetate
A fost găsită cea mai bună)
Se lasă jos, mai jos şi încă
Cu centrul rezemat de-o stâncă,
Ce peste munţi se-nalţă, pisc,
În timp ce uriaşu-i disc
Coboară-n falduri largi, bogate,
Peste cătune şi palate,
Oriunde-ar fi, pe fiecare,
Pe codrii mândri şi pe mare,
Pe spirite ce trec în zbor,
Pe orice lucru-nvins de dor,
Şi le îngroapă spre hodină
În labirintu-i de lumină.
Şi-atunci, enorm, oh, ce enorm,
E sufletul cu care dorm
Cu zorii, ele se ridică,
Şi maramele lunare
Suie-n ceruri pe-o arípă
C-un avînt vijelios,
Ca… un lucru oarecare,
Sau un palid albatros.
Şi nu se mai slujesc de lună
Drept ceea-ce fusese bună
Videlicet drept cort,
(Extravagant spre acest port!)
Atomii ei, deci, se desfoaie
Într-un torent de ploaie,
Din care fluturii pământului
Ce fug la cer pe crugul vântului
Şi se întorc în lume iar
(Făpturi în veşnică risipă!)
Ne mai aduc o mostră doar
Pe tremurata lor aripă.

traducere Dan Botta

* * videlicet=adică (limba latină)

Sursa: https://poetii-nostri.ro/edgar-allan