https://blog.revistaderecenzii.com
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 / 2024
După cum își susține pretenția în cea mai recentă carte a lui, Poemele de dincolo de poem (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2024), Ioan F. Pop îndrăznește să pătrundă dincolo de granițele poeziei, într-un spațiu ce se sublimează de obicei și care, în mod inevitabil, trebuie să se învecineze cu alte tărâmuri, inspirate din surse diferite și nebănuite. Aceste surse sunt ca niște enigme dibuite de mâinile „care cerșesc” vechi asfințituri, mâini pentru care obiectele strălucitoare, capabile să reflecte chipurile oamenilor, au încetat să mai existe: „spasmele reîntoarcerii în luciul vechilor întâmplări, / noapte după noapte, zi după zi, ca într-o respirație a abisului. / din oglinzi se ridicau aburii altor prezențe îmbrăcate pe dos. / din turnuri ne chemau vocile împrăștiate de vânt, / am fi plutit încă în apele somnului, în vaierul din adânc” (chipurile nu se mai oglindesc în nimic).
Noua zestre a acestui spațiu, în care Ioan F. Pop pășește cu avântul unui explorator însetat de ineditul faptelor, nu se dovedește a fi nici diversă, nici bogată. Dimpotrivă, ea pare a fi aproape de structura fragilă și casantă a lumii de apoi. Este un spațiu unde realismul și fantezia se împletesc într-o țesătură complexă, dar totodată vulnerabilă, asemenea unei delicate pânze de păianjen ce se poate destrăma la cea mai mică atingere.
În această lume nouă, Ioan F. Pop nu găsește abundență sau varietate, ci mai degrabă o simplitate aproape austeră. Totuși, această simplitate nu este lipsită de profunzime, ci se aseamănă cu fragilitatea unei flori de gheață, frumoasă dar efemeră, gata să dispară în fața celei mai mici adieri de căldură. Este un loc unde obiectele și ideile nu strălucesc prin prezența lor materială, ci prin absența lor, prin ceea ce au fost odată și prin ceea ce ar putea să fie în altă dimensiune a existenței: „dincolo de toate spusele și nespusele, / de abandonuri și răzvrătiri, de uitări și aduceri aminte / un vuiet se ridica prin venele ce brăzdează întinsul / cu lumini ce abia mai pâlpâiau în silabisirile nerostite. / cu irizări care se loveau de pereții altor închipuiri. / o mână de ceață punea între ele vagi semne de punctuație” (izgonit din tăceri, izgonit din cuvinte).
În acest spațiu, al cărui contur se desenează parcă pe marginea unei realități abia percepute, Ioan F. Pop își construiește viziunea cu materiale neconvenționale, folosind nu doar cuvinte, ci și tăceri, nu doar imagini, ci și umbre. Astfel, reușește să creeze o atmosferă inedită, unde fiecare element, oricât de mic sau aparent nesemnificativ, contribuie la o complexitate aparte a secvenței lirice.
În mod surprinzător, ceea ce anunță poetul încă din titlu, o aventurare în universul livresc, îi reușește. În aceste pagini, se conturează realități potențiale, zămislite la confluența poemelor, acolo unde cuvintele se împletesc într-o țesătură de semnificații și reverii.