POEZIA PE TIMP DE CRIZĂ[1]
Ce poți oare face mai bine, pe vreme de pandemie, decât să citești? Firește, există și alte ocupații, fiindcă, în ziua de azi, toată lumea, am impresia, se întrece în a fi, care de care, mai ocupat, însă, în toată această sumedenie de preocupări, nu mai există și îndeletniciri culturale. Ceea ce este cu atât mai lamentabil, cu cât avem la dispoziție și mijloacele tehnice necesare, și se mai și scrie mult, pe toate gusturile. Dar uite că, se pare, ne trezim în fața unui paradox: cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin.
Nu așa procedez și eu, și tot nu așa procedează nici colegii care se iau pe ei și munca lor în serios. În primul rând, fiindcă a citi, în afară de a-ți primeni puțin mintea, mai implică și a intra într-un dialog cu frumosul. Sau, mai bine spus, cu lumea ideilor. Și poate, în această lume, în care nimeni nu mai stă să poarte un dialog, ci aruncă imediat cu piatra, poate, spun, ar fi bine să ne reobișnuim să mai și povestim.
Așa se face că, în plină pandemie, închis în casă și năpăstuit de virusul care ne bate prin ogrăzi, am ajuns să citesc ceea ce nu apucasem până acum. Și, cum sunt obișnuit să văd mereu partea plină a paharului, am decis să las fluxul de știri deoparte și să mă concentrez pe cărțile ce se adunaseră pe biroul meu. Cum, printre ele, era una cu un titlu interesant, care promitea să mă scoată din mica noastră Românie și să mă ducă spre îndepărtata și înțeleapta Indie, ochii mi-au fugit spre volumul de versuri al Danielei Gîfu, Anotimpuri tantrice.
Dintru început, trebuie să recunosc că am fost atras de acest titlu. Fiindcă are ceva din ușurința cu care Vivaldi ne transpune în lumea ludică a muzicii, la care se adună filozofia brahmanilor și a Vedelor indiene.
Însă titlul nu este decât un pretext pentru carte. Volumul, ce-i drept, este structurat în cele patru anotimpuri, însă referiri la India și la mistica acestei țări nu găsim direct. Ceea ce înseamnă că nu prin filozofie, ci prin spațiul geografic, care provoacă reveriile autoarei, trebuie înțeles titlul. Sunt anotimpuri atemporale, anotimpuri care prilejuiesc jocul autoarei, aidoma jocului muzicii cu textul.
Spre surprinderea mea, volumul nu începe cu primul anotimp. La fel cum nici Vivaldi nu o face. De altminteri, accepția noastră despre anotimpuri este ușor falsificată, pentru că suntem cu toții convinși că anul începe primăvara. Nu, anul nu începe primăvara, ci începe iarna. Ce-i drept, primăvara este primul anotimp complet al anului, deoarece iarna este, deopotrivă, și primul, și ultimul. Ea, iarna, este anotimpul care, aidoma lui Uroboros închide și deschide cercul perfect al anului. Deși, de dragul exactității, nu este vorba nicidecum de un cerc, ci mai degrabă de o spirală, ce se întinde pe axa temporală a veacurilor. Dar iarna este un anotimp segmentat. Un anotimp cu un picior în anul ce trece, cu un altul în anul ce vine. Iarna, nu degeaba luna lui Ianus, este cea care deschide noul ciclu, face legătura între cele trecute și cele viitoare.
În mod tradițional, iarna este anotimpul morții. O privire simplistă și complet greșită: ceea ce renaște primăvara nu poate renaște din moarte. Iarna este un fel de pauză, un somn al naturii, iarna este momentul în care învățăm că, într-un univers viu, nu poate exista moarte. Astfel, primăvara, cel de-al doilea anotimp al anului, nu este punctul de pornire, ci continuă ceea ce este.
Daniela Gîfu, însă, nu ia nici anotimpurile la propriu. Respectiv, poemele, scrise în cele patru anotimpuri, nu se referă la specificul acestora. Ele par să le transcendă, fiindcă sunt mai degrabă impresioniste, poeta făcând o bună analiză a propriei vieți și a propriilor sentimente („Tinerețea mea / se îndepărtează de răsăritul / ce parcă voit se ascunde” – în Magia clipei, sau „În verdele vremii, / aleg să rămân victimă, / oglindită / într-un vitraliu de culori sure” – în Reapari, sau „Sunt îmbrăcată-n ură / ca un tablou dosit, / lipsit de preț. / Sub semnu’ îndoielii, / continui să exist, făcând riduri.” – în Pendulare, sau „O, Domnul meu! / Sunt un suflet de îndoieli / care întârzie să se căiască!” – Rugă)
De altminteri, întregul volum este o încercare de dialog erotic, în care autoarea invocă prezența celuilalt, fără să-l numească și fără să apară ca actant evident: „Într-o cămașă de in, / îngălbenită de ani, / brodată în vers de lume, / te apropii. – În cămașă de in, „Te negi pe tine, / ne negi pe noi, / Rămâne doar atunci. – Dilemă, „Așteptându-te // Cu o luciditate severă, / îți permit, / dincolo de îndurerare, / să întârzii luarea deciziei. – Așteptându-te, „Cuprinsă-n destinul tău, / partitura timpului primăvăratec / anunță un solfegiu fără șoapte […] Ieri, atât de înamorat. / Azi, atât de întristat. / Mâine, atât de îndepărtat.” – Rămășițe ultime, „În seara vremii fanteziste, / trăiesc numele tău, / desenat de șoapte, / strecurat de la o destinație străină.” – Frământări, „Ne cuprinde cuvântul dragostei, / într-o alunecare sorbită / spre finalul fără de prihană.” – Răscoliri, „În preajma mea, tu-mi numeri anii. / Te oprești brusc în universul trăirilor, / parcă ai vrea / să recuperăm nespusa dorință.” – Patul vechi din paie, „Din zarea gândurilor neînțelese, / tu și eu / descifrăm îndrăzneț / nerăbdarea pătrunderii în uitare.” – Anotimpul cuvintelor, „Încă un timp, / romanțioasă încercare… / într-o cuprindere fometoasă / mă orbise zâmbetul tău.” – Încă un timp, „Rămas bun iubite! / Număr pașii care se îndepărtează / și mă cuprinde o stranie eliberare. […] Tu pleci acolo / unde nu sunt reguli” – Ultima lacrimă, „Eu și tu, / un destin tomnatic / umbrit de / prezențele ce nu vor să fie uitate.” – La ora înserării, „Cât ești de special?! / Decide-va timpul șederii împreună. / Acum, / iubesc încrederea ta casanoviană.” – Aparenta izbândă.
Însă lirica Danielei Gîfu mai are încă o dimensiune. Una prin care se refugiază în dialogul cu divinitatea. Poezii ca Reflectare, Rugă, Îngeri, Vis fără mărginire, sau Reflecția chipului sunt exemple de meditații religioase, în care autoarea încearcă să depășească această lume, să o transcendă și să încerce o întoarcere la valorile înalte.
În general, Anotimpurile tantrice sunt o invitație la reverie, la meditație, la analiza vieții, la dorința de a cunoaște divinitatea. Tonul visător amintește mai degrabă decât de Vivaldi sau de un Ravel, care te fac să uiți de tine și să te pierzi în noianul notelor sale.
În ce mă privește, poeziile Danielei Gîfu au fost o plăcută invitație de a petrece câteva ceasuri în compania artei, uitând de criza care ne înconjoară. Și, cred, acesta este și scopul ultim al artei – să te scoată din cotidian și să te transpună în lumea creată din litere și cuvinte.
Trăim într-o lume care se uită tot mai mult pe sine. Trăim într-o lume în care oamenii uită că viteza vieții nu face decât să îți răpească imaginația. Iar imaginația este motorul omenirii, prin imaginație s-au născut nu doar operele de artă, ci toate invențiile. Fără de ea nu ar fi existat nici Venus din Millo, nici Michelangelo, nici Da Vinci, dar nici Tesla. Pur și simplu, fără imaginație, omul nu ar fi reușit să pună prima capcană animalelor. Fără imaginație, nu am fi putut pătrunde în lumea creației, nu am fi fost după chipul și asemănarea Lui. Pentru că singură imaginația și refugiul în această lume mentală ne lasă să ne plăsmuim lumea după bunul nostru plac. Poate că acesta este mesajul mitului peșterii lui Platon, poate că acesta este mesajul Cuvântului care a stat înaintea obiectului. Pur și simplu, imaginația ne face să înțelegem că în noi este dintotdeauna o scânteie divină.
[1] Daniela Gîfu, Anotimpuri tantrice. Prefață de Ștefan Mitroi. Postfață de Firița Carp. Ilustrații de Mihai Bandac, București, Editura Detectiv literar, 2020