https://blog.revistaderecenzii.com
Tiflis. — Părăsesc Astrahanul, luând malaria cu mine. Ultimele patruzeci și opt de ore de sejur în acest oraș le petrec în pat, unde mă devoră o febră de cal. Totuși mă scol și plecăm pe Marea Caspică, până la Makatci-Kala, de unde luăm trenul spre Tiflis. Este a doua oară când pătrund în capitala Georgiei. Și voi reveni încă de trei ori, la înapoierea din Erevan, Baku și Kahetia.
Tiflis este cel mai frumos oraș al Uniunii și acolo unde se stă la coadă, cel mai mult, ca să poți lua o pâine. Aceste cozi încep la ora trei dimineața. De ele și de altele, scriitorii francezi „pe linie“ nu pomenesc.
De asemeni, aș putea scrie o carte, la rândul meu, ba, chiar două, consacrate Georgiei pentru a umple marile lipsuri din acele cărți, înțelepte și stupide, absolut false și total de neînțeles, născute din pana cutărui scriitor, care a fost odată un om și ar fi câștigat să rămână astfel.
Sărmană lume… Sărmană artă… Sărmană conștiință umană. Cât sunteți de jalnice, de disprețuit! Un oscior pentru stomacul vostru și o firimitură de vanitate pentru inima voastră seacă vă sunt de ajuns, vă copleșesc de fericire și tihnă, făcându-vă orbi, surzi și muți, transformându-vă în niște limaxi, făcându-vă să uitați suferința revărsată de tirani pe întreg pământul.
Tiflis, Georgia, Transcaucazia, întreaga Uniune Sovietică, nu aici și nici astăzi, ar putea spune ceea ce sunteți. Dar, voi vomita de îndată simbolul a ceea ce au făcut din voi. Și numai așa, voi dovedi că nu v-am mâncat pâinea degeaba.
Borjom. — Itinerariul nostru prevede, în acest sfârșit de septembrie, o lună de oprire, ca să ne clasăm impresiile și pe cât posibil să scriem primul nostru volum. În ce mă privește, sunt un om pierdut: nimic vesel nu va ieși de sub penița mea. Dar, Cretanul, care-i poet, se face tare să spună lucrurile, cu dibăcie, încât publicarea cărții noastre la Moscova să fie cu putință. Nu ni se cere mai mult la Moscova, decât să ne publice articole, care să fie „pe linie“. Asta ar fi bine și pentru punga noastră comună, destul de sleită. Desigur, nu cu orice preț.
Rugăm guvernul georgian să ne faciliteze această ședere de-o lună, fără nimic altceva decât condiții de viață obișnuite oricărui cetățean sovietic, care nu e nepman sau comisar al poporului, căci nu putem plăti pentru o singură cameră șapte ruble pe zi, pentru fiecare dintre perechile noastre.
Suntem striviți de generozitate; guvernul ne oferă ospitalitate completă în casa lui de la Likanski-Dvoreț, lângă Borjom. Ceva somptuos. Ne aflăm în fostul palat al marelui duce Mihail Nicolaevici Romanov, care a fost omorât. Se cam simte sângele și noua fericire însângerată.
Ședere de neuitat, adesea tristă, alteori melancolică. După ce parcurgem în automobil faimosul drum al Vladicaucazului, ne îndreptăm spre Țihisvari și Abastuman. Am momente când nu-mi vine să cred că poate exista atâta fericire pe pământ, rezervată unei infime părticele a omenirii.
Și Cretanul scrie, scrie, în timp ce eu prind o răceală și mă îndop cu chinină, de patru ori pe zi.
Erevan. — Armeanul este un om pe care-l cunosc bine, la fel ca pe grec și evreu. Tustrei îmi sunt tare simpatici, în ciuda defectelor lor, printre care reproșul că dacă soarele ar dispărea pe vecie, ei ar fi primii oameni în stare să se acomodeze.
Nu-i, desigur, un defect. M-am convins mai ales în Armenia, care nu-i decât o ruină înfiorătoare și care va fi prima să se refacă, grație capacității de adaptare a armeanului, în ciuda comunismului. Da, în ciuda lui. Căci astăzi, când știu (și se va vedea) ceea ce a devenit el în mâinile mârșave ale omului, acest comunism nu mai este în ochii mei decât un cârpaci de vieți. În fața lui noi nu suntem – vai! – decât carne de tun, ca și în capitalism (din rațiuni diferite), ceea ce nu ține de cald muncitorului din uzină.
Falsitatea omului de la putere, care trișează cu adevărul, este la fel de evidentă la Erevan, ca și în alte părți ale Uniunii sau în Internațională. Acest om duhnește de rușine, ipocrizie, entuziasm fals și avantajele pe care le trage.
Dar, aici, alături de minciună, o muncă mare se împlinește în fiecare zi. E din cauză că armeanul este mai sobru și mai econom decât alții. Știe să se orienteze. Nu îi este permis să se îmbogățească singur? Ei bine, se va îmbogăți în comun. Și cine știe? Într-o zi, poate însuși Ecimiadzin însuși și al său Katalicos nu vor sta prea rău.
Din cauza asta, Armenia este o juncană care suge la două vaci: sovietică și armeano-americană, din care suge lapte destul. Ceea ce nu are, ea îl pregătește la fața locului, laborios și cu răbdare.
Akaltsik-Bardzia. — Totdeauna îmi voi aduce aminte de acest micuț șmecher, din marele număr de bolșevici de rasă descoperiți și printre ei, îndeosebi de președintele Sovietului local, un om care ne-a înflăcărat cu secvențe teribile, trăite de el în timpul războiului civil.
În rest, Akaltsik este o țară pustiită de incursiunile bandiților turci, care trec frontiera, fură, ucid și se înapoiază la Kemal Pașa. A trebuit să dovedească că aveau un pumn. Au fost masacrați fără milă. Acum, mi se spune că regiunea este „mai liniștită“ și ne invită la o penibilă dar foarte frumoasă excursie la Bardzia, patruzeci și trei de kilometri, din care o bună parte nu poate fi parcursă decât călare. Vor, mai întâi, să ne dea o idee despre sălbăticia muntenilor caucazieni, mult mai mare decât aceea din Vladicaucaz, apoi să ne facă să vedem orașul troglodiților și ruinele a ceea ce a fost cândva mândria faimoasei regine Tamara.
Primim toți, chiar și femeile, cu entuziasm, căci este o bucurie pentru inimile noastre de-a auzi acești bolșevici, a căror credință este intactă, iar viața destul de aspră în această gaură pierdută în Caucaz. Dar, când văzurăm numărul oamenilor înarmați ce ne întovărășeau, apoi urcați pe cai și escortați de carabinieri călări, ne întrebam dacă e adevărat că asta se cheamă o țară liniștită! Pornirăm totuși.
Și nu o vom regreta niciodată.
Pe drum, am văzut o stație agronomică construită deasupra unei vechi închisori țariste. De ce este numai asta, atunci când ești bolșevic?
Baku. — Nu trebuie să vă așteptați să exalt sondele, fiindcă le cunosc, le-am văzut în țara mea. Petrolul este ceea ce servește în zilele noastre pentru a fi plimbați, pe pământ și în aer, prostituații acestei lumi și germenul viitorului masacru mondial.
Ne aflăm la Baku, pentru a doua oară. Ne reamintim. Apar fețe cunoscute, toate amabile, căci omul devine amabil de îndată ce îi surâzi. Și noi nu putem să ne comportăm altfel, în fața oamenilor, cari nu sunt cei mai vinovați și care te primesc cu brațele deschise.
Noi vizite la sonde sau puțuri, care se îndesesc ca o pădure. Cât despre soarta muncitorului, ce știu eu? Ce aș putea ști, comparând cifrele? Eu cunosc soarta muncitorului atunci când sunt cot la cot cu el, la muncă. Astăzi, însă, când cobor din automobile oficiale ca să mă așez la mese oficiale, nu vreau să mă duc să-l chestionez: el își bate joc de domnul care am devenit sau mă va minți. Nu mi-au făcut-o niciodată.
Desigur, mi se arată „treisprezece cetăți muncitorești“, adăpostind douăzeci și cinci de mii de suflete, toate noi, confortabile, prea confortabile. Pătrundem în mai multe locuințe. Frumoase, comode. Suntem aclamați. Noi răspundem cu zâmbete. Un fel de-a v-ați ascunselea.
Și părăsim țara aurului negru, fără să-i cunoaștem tumultul care o agită, – nimic altceva decât în palatul, unde am fost găzduiți, cutare nepman și cutare comunist care-și împărtășesc frățește aceeași mâncare copioasă.
Telav (Kahetia). — Vizităm aici țara faimosului vin de Ținandali, dar ceea ce mă interesează este cu totul altceva: Telav este un centru al terorii birocratice, consecință nemiloasă a crudei represiuni roșii din 1923, în timpul răscoalei naționaliste. Regiuni întregi au fost literalmente decimate.
Am vrut să vin acolo, cu un ghid ales de mine. N-a fost posibil. Ne aflam la Tiflis, unde am fost flancați de-o speță de „scriitor proletar“, înarmat cu o sumă de bani, de care nu aveam nevoie. Dar, în seara plecării, pocitania „proletară“ se îmbată tun, veni cu întârziere, scăparăm trenul de la miezul nopții, vomită în tramvai de-a lungul traseului dintre gară și hotel, atât la ducere cât și la întoarcere.
M-am plâns președintelui Maharaze și comisarului Todria, oameni responsabili, vechi bolșevici, care fură indignați. Și în compania însuși a secretarului Președinției, tovarășul Metrevelli, plecăm la Telav. Se va înțelege că, în atari condițiuni, nu mi-a fost deloc posibil să mă mișc. Totuși, greci indigeni, pe care-i voi întâlni în Kahetia, mi-au spus destule care mi-au înghețat inima definitiv față de un regim care alungă țăranul georgian din căminul său, îi pune în vedere să plece unde vrea și i se ocupă atât casa de om sărac și pământul de către „lupii în linie“.
Într-o seară, am putut ieși singur și m-am dus să văd una dintre aceste familii nenorocite, care rătăcește prin tot ținutul, crapă de foame și se culcă prin gări. Ai de ce muri de tristețe.
Iată ceea ce au făcut din Georgia.
Sărmani oameni!
Batum, Sukum, Novi-Afon. Acum, pentru mine, nu-i decât prăbușirea credinței. Transcaucazia, imperiul arbitrarului, își dă mâna cu Caucazul, imperiu al orgiei comuniste și amândouă completează regula generală din U. R. S. S. Nici o urmă de voință care să se manifesteze jos. Opresiune, sus. Micile guverne regionale nu fac decât să asculte de Moscova. Tonul politicii în vigoare: strivirea oricărei veleități de independență spirituală, de critică adevărată; să se servească de nu importă cine, care acceptă să voteze „pe linie“, în partid și sindicate.
Sindicatele, mai ales, ca și Jakt-urile (cooperativele de locuințe), să pedepsească cu cruzime, ceea ce Ohrana țaristă n-a îndrăznit să dea dovadă. Căci Ohrana nu era, decât o poliție, bine organizată, dar funcționarii ei nu erau o sectă. Or, comunistul oficial este o sectă, în plus, Ohrana n-avea înfiptă mâna ei neagră în burta omului; nu-l ataca decât numai în dreptul său de-a gândi, dacă omul nu gândea ca Țarul, risca să-și piardă într-o zi libertatea sau viața, sau pe amândouă. Asta era tot și se știa. Așteptând acest „accident“, omul putea încă să-și câștige pâinea zilnică, înainte sau după, muncitorul rămânea muncitor, în ciuda „carnetului negru“, demn să aibă un serviciu și o locuință.
Dacă nu gândește ca Politbirou, el nu mai este astăzi. Mâna feroce a Partidului și a Jakt-ului deține totul, pâine și adăpost. O bănuială și locul tău în uzină și locuința încep să se clatine, încă un pas pe calea nesupunerii și iată-te pe caldarâm: alungat din sindicat și de la muncă, nimeni, absolut nimeni nu va putea să te angajeze. Ești sortit celei mai negre mizerii, foamei și sinuciderii. În sfârșit, dacă ți se întâmplă să fii un „cap rău“, care îndrăznește, care încearcă să te frământe, într-o zi ești cules discret și nimeni dintre tovarășii tăi nu va ști ceea ce ai devenit.
Iată unde au ajuns…
Teroarea lovește stomacul și adăpostul, adică este cea mai năprasnică dintre terori; produce, de pe-o zi pe alta, lașitatea generală și amândouă cuplate permit tiranilor să se joace după placul lor.
Ei o fac fără sfială, în nasul învinșilor. Se sprijină pe-o minoritate guvernantă, după care puterea își împarte mai bunul; apoi, o masă care este imediat gata la orice, ca să-și asigure pâinea, birocrația care falsifică hârtiile, trădează cauza, violează femeia care-i place, pretinde de la muncitori drepturi „în natură“, beau și-și frâng gâtul. Paradis terestru, Caucazul a văzut automobile mărețe prăbușindu-se în abisuri, cu șefi iluștri, femeiuști frumoase și tovarășul șofer, toți beți morți.
La Astrahan, unul dintre acești „tovarăși șoferi (automobilul și șoferul Ispolcom-ului) luându-ne fără îndoială drept „comuniști“ șic și neîncetând a spune minciuni femeilor noastre, conducea ca un nebun, în ciuda avertismentelor noastre, a răsturnat un copil, trecând peste el, din fericire fără să-l omoare. M-am ridicat, i-am tras câțiva pumni ca între necomuniști, în ciuda faptului că era șoferul Ispolcom-ului, în ciuda prezenței lui Rakovski în automobil.
Iată ceea ce a făcut „marmelada“ comunistă.
Sosiți la Novi-Afon (Abhazia), în noiembrie, scriu la 4 decembrie 1928, prima mea scrisoare la o înaltă instituție de la Moscova, în care scriu tot ceea ce am văzut, ce știu și ce gândesc. O spun într-un fel, dintre cele mai amicale, însă fățiș, în modul cel mai categoric.
Apoi, după cincisprezece zile petrecute într-un formidabil ținut, – țară minunată inundată de soare, la Marea Neagră, – luăm trenul spre Moscova.
Gagri–Soci–Moscova. — Bravii abhazieni care au făcut totul pentru a ne fi agreabili și care mă vor blestema! Dar, numai ei mă vor blestema? Toată această „a șasea parte a pământului“ și toată această Internațională, care i se aseamănă, mă vor blestema.
Fie. „Toată“ și „toată“ e un fel de-a vorbi.
Când nenorocirile vor înceta, adevărul va începe să-și croiască drum. Atunci, mă vor găsi la postul meu, pe care-l păstrez de când am venit pe lume. El este cel care va rămâne.
Caucazul, riveran la Marea Neagră, – clementă de la Batum la Novorosisk, – este foarte frecvent locuit de greci și români. El este cel care urlă cu lupii, pentru un blid de linte, la fel cu majoritatea celor ce locuiesc în centrele mari. N-am întâlnit puțini oameni. Mai întâi lor le datorez adevărul care mi-a deschis ochii, înaintea monstruosului abces care mă va plesni imediat în plină față, ca o confirmare implacabilă a ceea ce este și nu poate cloci la infinit.
Nu ne mai îndoiam de existența acestui abces. Și totuși, simțeam că o ruptură definitivă urma să se producă în noi.
Așa că nu ne-am mai ambalat în fața splendorilor terestre, ce se perindau prin fața ochilor noștri, în timp ce automobilul ne ducea de-a lungul regiunii divine Sakum, Novi-Afon, Gagry, Soci — cap de linie ferată Caucaz —, Moscova.
Adio, vise și proiecte! Vise devotate noii Sfinte Rusii, pe care o adorăm. Proiecte de lupte pentru apărarea U.R.S.S., mamă care naște omenirea de mâine.
Nu te grăbi să te bucuri, o!, vermină albă. Putreziciune, care nu mai poate naște decât cataclisme, mizerie, lașitate, egoism, sclavie, desfrâu. În lături, voi toți cei care duhniți de sudoarea exploatării!, de sângele altora și propriile voastre excremente!
Da, noi suntem, pentru moment, niște învinși. Da, noi nu ne înțelegem între frați de luptă. Dar, fiți siguri, vom fi un singur front totdeauna, împotriva voastră, cioclilor, și suntem gata să murim, lovindu-vă cu toate armele noastre.
Noi, noi avem stomac pentru a digera putreziciunea, pentru a naște o viață nouă. Voi nu mai aveți nimic!
Moscova, suprem apel! — Stepele verzi ale lunii august, stepele cenușii ale toamnei sunt acum troienite sub zăpadă. Răbdătorul, confortabilul tren rusesc își croiește drum, gâfâind.
Cunosc toate astea. Este cea de-a doua mea iarnă rusească. Și totuși nu-i pot gusta farmecul; inima mea e moartă.
Compartimentul nostru, care a cunoscut atâtea discuții furtunoase, atâtea hohote de râs, nu mai este acum decât un dormitor stătut. Nu mai vorbim, în gări, fiecare coboară ca să-și cumpere ce-i place de mâncare, se urcă în compartiment, înfulecă, moțăie, visează sau geme de unul singur.
Cretanul este mai calm decât mine. Îl înțeleg și-l admir. Din cauza asta, o ușoară neînțelegere ne separă cât de cât. Un singur lucru, dintre toate, îi este la inimă: am convenit să ne continuăm călătoria în Turkestan și Siberia, până la Vladivostok și dacă va fi posibil până-n China și Japonia. În ce mă privește, consider pierdută cauza pe care voiam s-o apăr; nu mai vreau bilete de liber parcurs, nici să continui fastuoasele recepții, care mă obligă să surâd, să surâd… și să tac. Și fără mine, el știe că totul este pierdut.
Totul este într-adevăr pierdut, căci regăsesc o Moscovă care este la curent cu schimbarea mea la față. Mi se vorbește înainte de-a deschide gura.
Încolo, Moscova vorbește de-o mulțime de lucruri și dă la iveală un morman de murdării. Mirosul urât al uneia m-a izbit încă din Caucaz; de sus în jos se afirmă că sexagenarul Gorki și edițiile fantastic de arbitrare făcute cu operele sale complete au costat-o pe prințesa în zdrențe un milion de ruble.
Mă duc să mă informez la sursă, căci am și eu micile și marile uși deschise. Mi se răspunde: da.
— Omul căruia Gorki i-a încredințat drepturile de autor sovietice nu ne vorbește niciodată de treizeci sau cincizeci de mii de ruble, ci de o sută de mii, în dolari.
Îmi amintesc atunci de-o reflecție a lui Upton Sinclair, vorbind despre Jack London: „Un om nu poate avea deloc un contract de treizeci și șase de mii de dolari cu „Hearst Magazine“ și să-și păstreze sufletul viu.“
E drept. Și Jack London a plătit asta, înghițind laudanum, la patruzeci de ani.
Noi trebuie să știm când să înghițim laudanum sau, mai bine, cum să ne păstrăm sufletul nepătat.
Exemplul putreziciunii dat astfel de la vârfurile inteligenței artistice, totul merge la fel în jurul nostru. Să lăsăm sutele de mici scandaluri, din fiece lună și din toată Uniunea. Dar, nu poți să nu-ți reamintești oribilul abces de la Smolensk, unde comitet de Soviet, comitet de sindicat, miliție, G.P.U., magistratură și redacție de ziar se coalizează pentru o petrecere de pomină și fură banii timp de aproape un an, impunând tăcere orașului. Plus o femeie, printre cele care le plac și li se împotrivesc. Abcesul plesnește cu una dintre aceste femei; ei merg până la moarte. Atunci, vor fi împușcați câțiva și unul va fi numit substitut de procuror în cutare regiune din Siberia.
La Moscova, chiar, asist, fără întrerupere la mai multe scandaluri asemănătoare.
Mai mulți scriitori și poeți din cei mai sovietici, mai proletarieni, duc într-o seară nevasta unui „tovarăș“, metresa unuia dintre ei, se îmbată în comun, se dau narcotice nebunei și se culcă cu ea, la rând. Dimineața, ajunsă acasă, nefericita se omoară. Doar patru sau cinci ani de pușcărie.
Întreg comitetul sindicatului de locuințe, din Moscova, se constituie într-o ligă secretă, pentru bucuria poporului rus. Fiecare își dă inițialele numelui său. Din întâmplare, asta dă un cuvânt cunoscut și prețuit în lumea teatrului japonez: Kabuki. Ei își iau numele de Kabuki. Și ce fac? Pe legea mea, petreceri nebune, cu nelipsita femeie și pe socoteala nefericitei case de bani a sindicatului. Astfel, până într-o zi, când scoși din minți de vodcă, năvălesc într-o noapte în stradă, bărbați și femei cu câte o farfurie, cu maioneză, în mână. Milițienii îi arestează în clipa când bărbații ungeau cu maioneză fesele nevestelor.
Articolul-foileton, pe care l-au publicat ziarele, în acea zi, este o capodoperă a umorului.
Puțin mai apoi, comitetul sindicatului funcționarilor și amploaiaților din Moscova își construiră o casă… a poporului, unde sindicaliștii instalează posturi de radio, plătite cu bagatela sumă de șase mii ruble. Apoi, bravii tovarăși își vând locuințele din oraș și se mută în noi localuri.
Exploatând cele două scandaluri în animozitatea cu Tomski, președintele sindicatelor-ohrană, Stalin, obține de la pleava birocratică votul cerut împotriva propriului lor președinte și îi ia sub protecția lui, mușamalizând cele două afaceri.
În provincie:
Un Soviet sătesc culcă toată populația locală și-i trage o bătaie sovietică, la spate.
Într-un oraș, de la Marea Caspică, doi comuniști importanți culeg o femeie într-un automobil, o conduc la ei și-o violează. Femeia este, din nenorocire, nevasta unui membru de partid, care face tapaj. El este cel exclus din partid.
La Leningrad, trei scandaluri de prim ordin, din care nici unul nu-i public:
1. Întreg comitetul „Tineretului comunist“ (am mai spus-o) vinovat de furturi, violuri, crime de drept comun;
2. Administrația superioară, comunistă, a unei închisori orășenești, cere „drepturi în natură“ oricărei femei frumoase, care nu vrea să-și vadă bărbatul închis. Proces, cu detalii oribile.
3. Nu-i decât o mică „bombă“ (înăbușită), ai cărei eroi sunt de marcă și deznodământul tipic sovietic. Trei președinți, cel al Comitetului de Control, cel al G. P. U-ului și cel al Sovietului Leningrad, se închid într-o noapte într-un „palace“ local, în tovărășia unor femei și rad până la ziuă suma rotundă de șapte sute ruble, cam două mii de franci. Dar G.P.U.-ul trimite doi copoi să spioneze pe propriul său comandant și tovarășii lui. Bieții trimiși raportează ceea ce au aflat; o anchetă de la Moscova a fost deschisă, cei doi „nuntași“ sunt absolviți (fiindcă n-au cheltuit decât banii gratificațiilor, ce li se datorau), iar cei doi „spioni“ sunt destituiți.
Paralel acestui joc, se dezlănțuie sub ochii mei arestarea în masă a opozanților, mari și mici și deportarea lor. Este vânat omul oriunde se află; la lucrul său, pe stradă sau la el acasă, sub ochii copiilor care țipă. Nici o socoteală de dat cuiva. Dacă au loc condamnări, fiți fericiți că vi le comunică, ca și locul vostru de internare. Dacă condamnatul începe să facă greva foamei, vin și-l caută în buzunare, ca să se încredințeze că nu și-a ascuns câteva bucăți de zahăr și apoi îi spun că-i liber să refuze alimentele și îi închid ușa. Dacă cineva se sinucide, cine o știe? Un altul, la Leningrad, opune o rezistență viguroasă, îl iau cu forța, îi crapă capul, apoi îi cheamă nevasta și-i dă o sută de ruble, spunându-i că bărbatul ei s-a sinucis și nu se știe unde-i cadavrul lui.
Ajungem la Moscova, la 19 decembrie 1928: scriu cea de-a doua scrisoare aceleiași instituții înalte, unde socot că am prieteni; mă completez și cer să-mi îngăduie să spun ceea ce-i rău, tot având încredere în Putere. Dacă nu, mă simt obligat să părăsesc Rusia. Și dincolo va trebui să vorbesc sau să înghit laudanum, când voi fi ia Paris.
Camera mea, la hotel „Passage“, nu se golește o clipă. Tentative discrete încearcă să mă pescuiască din nou. Citesc la trei sau patru prieteni copiile celor două scrisori. Unul dintre ei îmi spune: „Ești bun pentru Siberia! Te rog să nu spui nimănui că mi le-ai citit“. Un altul protestează, în inocența lui sovietică: „E adevărat, dar în general suntem pe drumul cel bun și n-ai dreptate să ne joci un renghi“.
Atunci, vreau să bat la poarta cea bună: să discut, vreau să știu până unde merg limitele „renghiului“ și ale trădării[20]:
— În gura dumneavoastră, o zecime de rău amestecată cu nouă zecimi de bine, încă ne va fi funestă.
— Deci, dumneata ai vrea ca eu să scriu: Iată ce s-a făcut… și așa și pe dincolo?
— Desigur că nu. Aceste cărți nimeni nu le citește și dumneata nici nu poți și nici nu trebuie să le scrii.
— Atunci?
Până la patru dimineața: cea mai sinceră dintre lupte, din cele mai amicale, până la urmă căzând striviți de epuizare și când sunt gata la tot, la tot, numai să se admită adevărul public, în interesul cauzei muncitoare în lume.
Nu! Cu neputință! Serile se succed, luna trece. Nimic de făcut. Ne strângem mâinile cu prietenie, cu ochii mâhniți și ne despărțim, fiecare păstrându-și ceea ce crede.
În bezna nopții, un automobil puternic, condus de un haiduc, mă înapoiază la hotel. Privesc ferestrele adormite ale acestor case frumoase și îmi zic:
— Totuși! Cei ce ocupă astăzi aceste apartamente sunt muncitori!