Era primăvară. Paștele se apropia cu repeziciune, spre bucuria copiilor și nu numai. Câmpul înverzise pretutindeni și, prin crânguri, păsărelele parcă erau la întrecere cu cântecele lor vesele. În ultimul timp fusese auzit tot mai frecvent cucul, care a dat semnalul ieșirii la arat pentru puținii gospodari apți de muncă, rămași în sat. Vârstnicii începuseră a-și face de lucru prin grădinile de pe lângă case. Ici-acolo, ciopoare de oi cu miei și capre cu iezi pășteau sub supravegherea unor copii, uneori chiar peste grâul devenit prea înalt, pentru a preveni căderea timpurie a acestuia,..
Soarele se ridicase la prânzul cel mic. La poalele pădurii, s-au strâns trei copii de vârstă apropiată: Ovidiu, Vlad și Oana. Deși primul era în clasa a patra, iar ceilalți doi într-a treia și a doua, la școală aveau același învățător și învățau în aceeași sală de clasă.
Fără să fi fost observat, pădurarul, așezat pe o rână, mai sus, pe costișă, îi privea și asculta dintre copaci, cu uimire și,totodată, cu nesaț. Avea și el doi nepoți, dar erau plecați cu părinții, ingineri constructori, stabiliți de câțiva ani în Germania. Nu-i văzuse de un an.
Abia ajuns, Ovidiu a scos din traista pe care o purta la șold un codru de pâine din care a început să îmbuce cu poftă.
– Voi ați mâncat acasă? Mie îmi veni foame. Dacă mă strigarăți, nu mai așteptai să fiarbă bunica laptele, a explicat Ovidiu.
– Nici eu nu mâncai și nici la mine nu luai nimic fiindcă bunica a terminat făina de grâu de o săptămână, iar de aseară, și mălaiul. Așteptăm să vină mama din Italia cu bani și o să cumpărăm, s-a plâns Oana.
– Voi știți sigur că vine? a întrebat Ovidiu.
– Așa a promis, că de Paști e aici, a susținut Oana.
– Și mama, la fel. Poate vine chiar definitiv și o să rămână acolo numai tata, s-a destăinuit și Vlad, după un oftat prelung.
– E bine dacă vin definitiv. Ai mei nu vor, s-a plâns Ovidiu în timp ce împărțea bucata de pâine în trei părți. Cică, dacă mai stau un an și cu ce ar obține pe casa bunicilor dacă ar vinde-o, ar putea cumpăra un tractor.
– Mama trebuia să fi venit până acum. I-a scris bunicul de la Anul Nou, dar și diriginta lui frate-meu, Marcel, că nu s-a mai dus la școală și este anchetat de poliție, s-a plâns Vlad.
– Dacă ar fi așa, de soră-mea nu mai știm nimic de anul trecut. A plecat de la liceu și a lăsat vorbă că se duce la mama și la tata, în Italia, dar nu a mai ajuns nici până acum, și-a adus aminte Oana.
– Eu cred că s-ar putea să nu vină nici ai voștri. Dar voi știți ce făcea Dragoș-vodă ca să vină regele cu armata când năvăleau tătarii la hotare? a crezut că le spune o noutate Ovidiu.
– Da, eu știu. Vă spunea vouă domnul învățător odată. Făceau un foc mare pe un deal înalt și, când îl vedea, regele știa să vină repede cu armata cea mare…, s-a dovedit cunoscător Vlad.
– Ce-ar fi să facem și noi la fel? i-a consultat Ovidiu.
– Dar la noi nu au dat năvală tătarii, le-a tăiat din avânt Oana.
– Nu, dar mie mi-e dor de mama și vreau să vină mai repede, a suspinat Ovidiu.
– Și mie. În afar’ de asta, mi-e și foame; de când a plecat ea, eu nu am mai mâncat pe săturate…, s-a plâns Vlad, cu ochii în zare.
– În cazul acesta ce altceva am putea să facem? a revenit Oana din gândurile ei.
– Să ne ducem la ei, a opinat Ovidiu.
– Mai bine procedăm ca Dragoș. Urcăm pe Dealul Cetății, deasupra pădurii, strângem lemne și facem un foc mare ca să-l vadă din Italia și să vină repede, a fost părerea lui Vlad.
– Și dacă nu-l văd că or fi ocupați, la serviciu…?, s-a îndoit chiar Ovidiu.
– Atunci o să mai facem ceva: Ne luăm de mână, ocolim focul și strigăm toți la un loc, mamăăăă! a fost prompt Vlad.
– Și dacă nu ne aud? insistat Ovidiu.
– Atunci nu ne rămâne decât să ne ducem la ei, s-a menținut pe poziție Vlad.
* *
Pădurarul, care ascultase toată discuția, i-a urmărit în continuare, plin de uimire. Oana a rămas să păzească cele cinci oi și două capre, iar băieții au trecut la adunat vreascuri. Le-au strâns într-o grămadă mare lângă ruinele cetății.
– Domnul învățător spunea că strămoșii noștri tot aici înălțau focuri, reținuse Vlad.
Când totul a fost gata, trebuia aprins rugul. S-au uitat unul la altul. Nu aveau foc.
– Știu eu cum facem! Ca oamenii din peșteri. Tot de la dl învățător am aflat. Găsim două pietre și le lovim una de alta până sar schintei…, s-a oferit tot Vlad.
– Dar nu orice piatră poate să aprindă, și noi nu avem d-alea…, și-a dat seama Ovidiu. Și nici paie sau ierburi uscate nu sunt pe-aici.
– Atunci ne ducem la nenea Mitru. Uite-l pe fața dealului, ară! Știu că el fumează. Trebuie să aibă la el … cu ce să-și aprindă țigara.
– Ce faceți voi aici? i-a surprins pădurarul. Nu e voie să faci focul în pădure și nici în apropierea ei!
– !?
Nu a putut răspunde niciunul, dar le-a venit în gând ultima soluție.