https://blog.revistaderecenzii.com/

Încep să se desfășure bogatele holde, nesfârșitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai mănoase ținuturi ale țării. O lină suflare de vânt adie peste grânele coapte. Întinsa pădure de spice se-ndoaie în valuri sclipitoare. Dinspre miazănoapte, de subt un desiș de sălcii, apare Oltul. El vine-ncet, greoi, tăcut. În fața Dunării se desface-n două brațe, ca și cum ar vrea să se mai razime-o clipă pe pieptul celui din urmă ostrov înainte de a intra în marele fluviu. De partea ceealaltă, din codrii Balcanilor, vine Osma. În răspântia asta de ape, ți se pare că Oltul, despicând voinicește torentele Dunării, a străbătut dincolo, pe țărmul pietros al Bulgariei, și trece-nainte pe sub zidurile Nicopolii.

Suntem în fața portului Turnu-Măgurele. Orașul e retras mai deoparte, pe podișul luncii deschise între Dunăre și Olt. În lunca aceasta a fost vechiul oraș Turris, de unde se cărau în sus, pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o împânzise dincolo de meterezile Carpaților. Din „Turnul lui Traian” nu se mai vede azi decât o movilă de pământ. Pe-aici și-au făcut vad oștile turcești, al căror șuvoi cotropitor sute de ani s-a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oțelite ale românilor. Locurile acestea au văzut la luptă pe cei mai mari și mai slăviți voievozi ai noștri: pe Mircea cel Mare, pe Vlad Țepeș, pe Radu de la Afumați și pe Mihai Viteazu, care-aștepta pân’ ce iarna-i așternea pod de gheață peste Dunăre ca să se răpadă ca o vijelie în oștile turcești și, învălmășindu-le mai mult cu iuțeala decât cu puterea, să bată și să supuie toate cetățile lor din smârcurile Osmii până în talazurile mării. Ș-acum douăzeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atâtea ori stropite cu sânge, s-au întors ostașii noștri biruitori din câmpiile Bulgariei. Rărite erau rândurile, și steagurile zdrențuite de gloanțe, dar pe chipurile uscate și pline de praf ale acelor viteji cari văzuseră moartea așa de-aproape strălucea ca o lumină dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor — pe străzile orașului flori li s-aruncau din balcoane, și ochii se umezeau de lăcrimi privindu-i, lăcrimi de iubire, de recunoștință, de admirație. Ei aduceau cu dânșii, din săbiile Griviții și ale Plevnei, cele mai mari și mai scumpe trofee cu cari s-a putut vrodată mândri o armată victorioasă — slava și neatârnarea patriei lor.