https://blog.revistaderecenzii.com
Isprăvise liceul.
De mult nu mai ședea în brațele uliței, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum pășea pe uliță, și atât: drumeț.
Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinerețea spre viață.
În mersul ei spre casa noastră, ulița nu mai avea tovarăș: era o albie secată.
VII
Urma să plece în țară străină, să-și întregească mintea, să se călească. Dorul de pribegie i semplinea.
„Ești bărbat de-acum”, îi spuneau părinții. „Tot copil ești, măi băiețelule!” oftau bunicii.
Era în ajunul plecării. Lăsase pe mama să-i rânduiască lucrurile, și ieșise afară să-și răcorească fruntea în largul vântului.
Zburau cocorii goniți de toamnă, gonind. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării.
Îl purtară pașii spre poartă. Ajuns acolo, își sprijini coatele de poartă, își cuprinse capul în palme.
Era atâta povară în falnica bucurie care-i umplea sufletul, de-i părea că palmele lui sprijineau un soare de asfințit. Și sufletu-i cânta de nădejdi, ca cerul toamnei de cocori.
Se însera. Prin fața lui, moșnegelul felinarului trecu descoperindu-se: „Drum bun, cuconașule! Să te întorci cu bine!”
Surse înduioșat moșnegelului: „Să te găsesc sănătos, moș Neculai!”…
Se înserase de-a binele. Deodată se trezi față în față cu bunicul, care se întorcea acasă. Nu-l auzise venind; tresări. Un scâncet scârțâitor: portița. Bunicul îl privi lung, oftând: „Pleci mâni, măi băiețelule…”. I se strânse inima….
Răsăritul lunii îl prinse tot la portiță. Se apropiau pași grăbiți: era tata. Iarăși scâncetul scârțâitor… Tata intră, îl dezmierdă cu privirea, cu mânile: ,,Te duci de-acum, măi băiete…” I se umeziră ochii.
Rămase la portiță, cu ochii înlăcrimați. Uitase de uliță și ea îi vorbise: „Vezi! Toți vin spre casă, numai tu te duci!”. În lumina lunii o pietricică, zărită printr-o lacrimă, sclipea ca o lacrimă.
Și trupul lui, fără să vrea, se plecă. Și mîinile lui fără să vrea, se opriră deasupra uliții, în locul unde, odinioară, abia ajungea creștetul copilului prea mic să se încumete pe uliță.
Și sufletul lui dezmierdă prin noapte, jos, aproape de pămînt, capul unui copil care plângea: copilăria lui.
VIII
[modifică]
Plecase de mult.
Bătrâna noastră bucătăreasă vorbea la portiță cu bucătăreasa vecinilor: „Dragul lui băiat! O plâns cuconița de bucurie, cînd o primit scrisoarea cu portretul lui. Să vezi ce mândrețe de flăcău s-o făcut!”
Ulița asculta.
IX
[modifică]
Veni războiul.
Zile și zile de-a rîndul, mașini ferecate, copite de cai, cîntece și chiote, goarne și fanfare, răcnete și sudălmi sfărmară și pîngăriră tihna uliții. Se scofîlcea văzînd cu ochii, ca un obraz bolnav — prăpădită.
X
[modifică]
Ieșiseră credincioșii de la denii, din biserica uliții.
Bucătăreasa noastră și cu moș Neculai, fanaragiul, mai zăboviră puțin în prag.
– Mamă Mario! Ce vești mai aveți de la copil?
– Ei, moș Neculai! L-o prins pacostea asta de război și o intrat acolo la oaste!
– I-auzi!
– Doamne-doamne! Ce pustiu de gând l-o mânat să se suie în mașinile cele care zboară pe sus? Sărăcuț de el!
– Să-i ajute Dumnezeu, mamă ario!
– Să-i ajute, moș Neculai, că amarnic mai plânge cuconița!
În lumina lunii, ulița se făcuse albă, albă..
Pașii bătrânilor răsunară ca bătăi grele de inimă amărâtă…
XI
[modifică]
Toi de noapte cărunțită de lună.
Prin fereastra deschisă de la odaia părinților se zărea capul mamei aplecat pe măsuță: scria copilului.
Desigur că, în aceeași clipă, copilul, cu capul aplecat pe genunchi, scria mamei dintr-o cazarmă, adormită, sau de pe un câmp de luptă, potolit.
Prin noapte țârâiau greierii.
Și ulița asculta, în țârâitul greierilor, ecoul plângător al celor două penițe, atât de îndepărtate, scârțâind două doruri risipite în nemărginirea nopții.
XII
[modifică]
Piuiau cuiburile pe sub streșini. Un cer de primăvară plutea învolt pe apele aurii ale văzduhului, atât de ușor că l-ai fi spulberat cu o suflare dinadins.
Vântul, dezmierdat de soare, se alinta cald, fumegând de flori prin pomii albi.
Bunicul, așezat pe o bancă, își ștergea ochii cu o mână tremurătoare. O vedenie îi înlăcrimase: ochii copilulul, răsărind încercănați în sufletul lui — ca două zorele pe un zid năruit.
XIII
[modifică]
Vestea se prăbuși în noi ca o ciocîrlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul, între străini.
Ulița știu. Căci peste puțin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, așa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul, în coșciug, își urma nepotul.
Curînd, cei rămași, părăseam căsuța; fugeam de acolo.
XIV
Trecu vremea, trecu…
Și într-o zi, eu – cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară – m-am pornit pe ulița părăsită, să împărtășim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Și n-am găsit-o!
O viață întreagă o știusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era, Plecase după morminte.
Și-n locul ei era o altă uliță, pe brațele căreia râdeau alți copii.