Istoria Urâtului, acest al doilea volum vine ca o necesitate, în continuarea Istoriei frumuseţii. Probabil ca multi ar respinge o asemenea carte din start, opusul „istoriei frumuseţii“ făcând parte din lucrurile de care suntem mai puţin interesaţi să le cunoaştem. Dar atunci când vom avea răbdarea să ne apropiem de ceea ce canonic iese din sfera frumosului, în funcţie de epoci şi culturi, vom descoperi că simţurile noastre sunt provocate, dorinţa de analiză este stimulată, aşa cum spune Jung, scriind în 1932 despre cartea lui Joyce, Ulysses: „urâtul de astăzi este semnul prevestitor al marilor transformări viitoare“. În jurul noţiunii de „urât“ s-au construit de multe ori cele mai interesante expresii artistice, perioada modernă fiind una provocatoare în toate sensurile.

Fără a fi o istorie a artelor, analiza conceptelor de frumos şi urât se face prin intermediul exemplelor venite din zona artelor, din perspectiva canoanelor estetice elaborate de-a lungul timpului până în contemporaneitate. Exemplele se limiteaza la civilizaţia occidentală.
Avem de-a face cu un fenomen complex pe care autorul îl tratează în mod original. Dacă în cazul conceptului de frumuseţe exemplele ies în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere, capătă un înţeles larg, cu argumente ce nu ţin doar de sfera artistică, deoarece adesea se face apel la morală, la noţiunea de bine, la concepte filozofice, în cazul definirii „urâtului“ lucrurile se complică şi tendinţa de teoretizare se diminuează în favoarea unei prezentări analitice. În majoritatea perioadelor culturale, s-au scris „istorii ale frumosului“, urâtul fiind, în mod obişnuit, argumentat în opoziţie cu acesta.

Nietzsche, în Amurgul zeilor, defineşte frumosul considerând omul ca normă a perfecţiunii, în timp ce urâtul este opusul, degenerescenţă. Pentru Sfântul Toma de Aquino „frumuseţea era dată, în afară de o potrivită proporţie şi luminozitate, şi de integritate“, iar pentru Kant, în Critica facultăţii de judecată, frumosul înseamnă plăcere în absenţa interesului, iar urâtul provoacă reacţii emoţionale. Toate acestea sunt elemente pe care istoria artelor le-a pus în valoare de-a lungul evolutţei sale, în funcţie de epoci şi concepte, aşa cum sunt ele consemnate şi în aceste cărţi. În epoca modernă, raportul faţă de ceea ce este considerat urât s-a schimbat. Atracţia pentru lucrurile ieşite din canoane, dorinţa de a provoca normalitatea, de a accepta excepţia au intrat în obişnuit. De asemenea, epoca modernă extinde cercetările asupra noţiunilor de „urât şi frumos spre zona socialului, a tipului de atitudine, în sfera comercială“.
Aparent frumuseţea şi urâţenia sunt concepte care se implică unul pe celălalt şi, de regulă, Urâtul este înţeles ca opusul Frumosului, astfel încât ar fi suficient să-l definim pe acesta din urmă pentru a şti ce este primul. Dar diversele manifestări ale Urâtului de-a lungul secolelor sunt mai bogate şi mai imprevizibile decât se crede îndeobşte. Şi iată că atât fragmentele antologate în această carte, cât şi ilustraţiile ei extraordinare trasează un itinerar surprinzător, de aproape trei mii de ani, printre coşmaruri, temeri groaznice şi iubiri, în care gesturile de respingere  merg mână în mână cu sentimente înduioşătoare de compasiune, iar refuzul diformităţii se însoţeşte cu extazuridecadente în faţa celor mai seducătoare violări ale oricărui canon clasic. Printre demoni, nebuni, duşmani înfricoşători şi prezenţe tulburătoare, printre abisuri răvăşitoare şi diformităţi care ating sublimul, freaksşi morţii vii, descoperim un filon iconografic extrem de vast şi adesea neaşteptat. Până într-atât încât, întâlnind rând pe rând pe parcursul acestor pagini urâtul din natură, urâtul spiritual, asimetria, dizarmonia, desfigurarea, într-o succesiune de meschin, lingav, mârşav, banal, întâmplător, arbitrar, grosolan, dezgustător, neîndemânatic, înfricoşător, prostesc, greţos, criminal, spectral, vrăjitoresc, satanic, respingător, scârbos, neplăcut, grotesc, abominabil, oribil, neruşinat, spurcat, murdar, obscen, înspăimântător, netrebnic, monstruos, oripilant, lălâu, teribil, terifiant, cutremurător, revoltător, repulsiv, scârnav, îngreţoşător, putred, josnic, dizgraţios şi infect, primul editor străin care a văzut această opera a exclamat: „Cât de frumoasă este urâţenia!”
O primă antologie a urâtului a fost scrisă în 1853 de către Karl Rosenkranz. O antologie despre urât şi răul moral, diferenţiind trei ipostaze ale urâtului: cel natural, cel spiritual şi urâtul în artă. Analiza pe care o face Karl Rosenkranz scoate la iveala o „autonomie a Urâtului“, el căpătând forme mult mai complexe decât cele în care era interpretat doar ca opus al frumuseţii. „Urâtul în sine“ şi „urâtul ca forma“ sunt exemplele cu care intrăm cel mai des în contact. De-a lungul timpului, ambele şi-au găsit reprezentare artistică, iar Umberto Eco, în demonstraţia sa, se foloseşte de aceste exemple, pe care istoria artelor le oferă, în forme variate, incitante în funcţie de epocă, credinţă şi cunoaştere. Cititorul va descoperi toata aceasta lume dominată de abateri, de dileme, de nelinişti, de o imaginaţie ieşita uneori din limitele obişnuitului, expresie a nefericirii, aşa cum ne place să o catalogăm, din perspectiva confortului nostru cotidian.

Începind din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, noţiunea de „urât“ capătă conotaţii surprinzătoare. Freud plasează în zona acestuia „neliniştitorul“, ca o antiteză la ceea ce este confortabil, iar Roger Caillois îl consideră ca fiind o linie de demarcaţie între miraculos şi fantastic. Nu am amintit decât două dintre opiniile ce au aparut către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, perioadă caracterizată prin interesul acordat subiectivului, atracţiei pentru particular şi excesiv. Trebuie să subliniem încă o dată numărul mare de texte antologice pe care-l găsim în carte, sursa directă pentru a înţelege frământările şi caracteristicile din epocă. Iar din această perspectivă, textul lui Umberto Eco devine un ghid necesar, o poveste despre permanenta nevoie a omului de a-şi depăşi condiţia, de a înfrunta o realitate, iar alteori de a ieşi din ea.

Pentru cel care parcurge cartea, concluziile sunt neaşteptate. „Urâtul“ presupune atitudine, devine element stimulator pe calea autodepăşirii. Iar spre deosebire de noţiunea de „frumos“, care stimulează automulţumirea, satisfacţia şi simpla contemplaţie, urâtul ne trimite întotdeauna spre analiză. El poate fi un element de progres, este incitant, presupune acceptare şi întelegere pentru ceea ce iese din obişnuit, într-un cuvânt, ne ajută să devenim mai umani, pune în mişcare toate resursele noastre. Dar nu putem încheia fără a spune că din aceasta analiză am eliminat noţiunea de kitsch, cuvânt apărut in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, considerat a fi mai degrabă un fenomen social, poluant, cel care banalizează în scopuri comerciale arta adevarată şi căruia îi lipseşte capacitatea creativă.

Probabil că mulţi contemporani de-ai lui Rembrandt, în loc de admiraţie faţă de măiestria cu care acesta a ştiut să picteze un cadavru secţionat pe masa de studiu anatomic, au simţit mai degrabă oroare, ca în faţa unui cadavru adevărat. Tot astfel, cine a trecut prin experienţa unui bombardament e posibil să nu privească Guernica lui Picasso cu detaşare estetică dezinteresată, ci să retrăiască teroarea acelei vechi experienţe.

De aici şi prudenţa cu care ne pregătim să urmărim această istorie a Urâţeniei, atenţi la manifestările sale variate, la multiplele sale devieri, la diversitatea reacţiilor şi a comportamentelor pe care formele sale le induc. Luând mereu seama dacă şi în ce măsură aveau dreptate vrăjitoarele care în actul întâi din Macbeth strigau: „Frumosul e urât şi urâtul e frumos …” – Umberto Eco.