https://blog.revistaderecenzii.com

Dacă telegarii sunt iuți și roțile rădvanului zdravene, drumul de la Chișinău la satul Cazacilor îl poți face într-o zi încheiată, din zori până la apus. Șoseaua nu este grozavă, dar, oricât, fiind oleacă pietruită, te ferește de împotmolire chiar și pe vreme rea. Ea cade într-o linie aproape dreaptă, de la miazănoapte către miazăzi, în timp ce drumul de fier face un mare ocol pe la apus. Cam în dreptul locului unde Nistrul se varsă în liman, drumul se desparte in două; unul se duce mai departe spre Cetatea Albă, celălalt o apucă la dreapta, spre satul Cazacilor. Este un drum de șes, fără suișuri sau coborâșuri prea mari. De o parte și de alta a lui, câmpia se întinde goală și posomorâtă, fără copaci și fără așezări de oameni. În acest ținut pustiu, satul Cazacilor se ivește pe neașteptate, la o cotitură unde drumul începe să coboare.

Este un sat mare, așezat fără prea multă orânduire pe coastele dealurilor, ca într-un ceaun. Oamenii de acolo sunt cumsecade, deși li s-a dus nume rău în tot ținutul. Se luptă și ei, ca și vecinii lor din alte sate, cu multe nevoi. Cea mai mare pacoste a locurilor acelora este lipsa de ploaie, tocmai în timpul când o cer mai mult semănăturile. De multe ori, ogoarele se usucă înainte de a rodi, și atunci oamenii, rămași fără pâine, se apucă de băutură. Căci viile, spre deosebire de bucate, nu au a suferi de pe urma secetei. Decât că băutura nu poate ține multe zile de foame, si atunci când îi răzbește neastâmpărul măruntaielor, oamenii încep a se frământa.

Așa s-a întâmplat într-o iarnă, la câțiva ani înaintea războiului cel mare. Peste vară, neînțeleasa hotărâre dumnezeiască pogorâse din cerul încins o secetă nemaipomenită peste toată partea de miazăzi a Basarabiei. Unele după altele, semănăturile, șfichiuite de usturătoarele săgeți ale soarelui, s-au aplecat spre pământul crăpat de uscăciune și au pălit. Toamna i-a apucat pe oameni scuturând hambarele de anul trecut, iar începutul iernii i-a găsit flămânzi. Un călăreț negricios, cu privirea blândă, colinda în vremea aceea satele înfometate, căutând să intre în vorbă cu mujicii și să le afle nevoile. Oamenii își deschideau inima și se plângeau, de una, de alta, ori strângeau pumnii și blestemau. Pe Dumnezeu nu, căci erau pravoslavnici, pe tătucul nu, căci îl iubeau. Blestemau și ei în neștire, cum blesteamă oamenii la necaz. După ce i-a ascultat pe toți, omul negricios a dat bice gloabei și tot în trap a ținut-o până la Chișinău, unde s-a oprit de-a dreptul la urechea guvernatorului.
În felul acesta, a aflat guvernatorul că oamenii mor de foame. Dar, deoarece nu avea de unde să le dea pâine, căci gubernia era săracă, a hotărât să le trimeată ceva soldați, care să le țină de urât.

Pe vremea aceea făceam armata la Chișinău, într-un regiment de tunari. Nu învățasem bine a șterge nici tunul nici pușca, necum a trage cu ele, când a venit porunca să ne răspândim în sate. Ni s-au împărțit la toată lumea cartușe, ni s-au pus cizme noi în picioare, mundire vătuite ca niște plăpumi, pe sub manta, și ni s-a dat ordin să plecăm în numele lui Dumnezeu și al țarului.

În baterie, eram vreo sută de inși, flăcăi zdraveni, în bună parte români curați din părțile Tighinei, iar mai mare peste noi era Serghei Grigorovici Danilov, căpitanul. După ce și-a luat hârtiile trebuincioase de la colonel, căpitanul ne-a adunat în mijlocul curții și ne-a ținut o cuvântare veselă, după cum îi era uneori inima. Apoi a trecut pe la fiecare sä vadă cum ne șade îmbrăcămintea. În dreptul meu s-a oprit mai mult, m-a privit cu luare aminte, și fiind, pesemne, mulțumit de înfățișarea mea, m-a hotărât să-i fiu ordonanță. Soldatul lui de acasă mi-a dat numaidecât în primire un fel de boccea prinsă în curele galbene. Înăuntrul ei erau lucrurile căpitanului: primenele, papuci, o fotografie mare a femeii lui, scule de bărbierit și alte mărunțișuri. Soldatul a mai scos din buzunarele mari două sticle turtite, cu o băutură roșiatică. În una era rom, în alta coniac, chit că pe deasupra nu se vedea nicio deosebire.
― Să le ții cu grijă! mi-a spus omul, și să nu le amesteci una cu alta. Uite, pune romul în stânga și coniacul în dreapta, să le poți nimeri la repezeală, că pe drum o să ți le ceară, iubitul de el căpitan.

Îndată după aceea, am fost gata de plecare. La poarta regimentului așteptau douăzeci de căruțe aduse de oamenii guvernatorului, din satele apropiate. Oamenii s-au urcat în ele, cîte șase-șapte la un loc și s-au înfășurat bine în paie, căci începea să se însereze, și, după apus, gerul avea să piște.

Eu am mers la căruța din cap, mai mare și mai frumoasă, în care s-au urcat ofițerii. În afară de căpitan, mai erau cu noi un locotenent prietenos și un sublocotenent cu înfățișare posacă, bătrânicioasă. Acesta s-a uitat chiorâș la mine, dar cum eram acolo din ordinul căpitanului, n-a avut ce spune, și astfel m-am cuibărit în codârla căruții, care a pornit hodorogind pe străzile bolovănoase ale Chișinăului.

Cum am ieșit din oraș, căpitanul s-a întors spre mine.
― Cum te cheamă pe tine? m-a întrebat.
―Ilău al lui Alexandru, am răspuns.
― Bine, Ilău Alexandrovici, ia dă la mine sticluța aceea cu rom!

După ce a tras din ea o dușcă zdravănă, a întins-o și camarazilor săi. Dar numai locotenentul a supt o înghițitură. Celălalt stătea încruntat pe scăunel, cu privirea înainte și cu fălcile strânse. Așa a rămas tot drumul, cu toate că peste noapte s-a lăsat un ger năprasnic.
Era atât de încruntat, de parcă el ar fi fost mai mare peste noi toți și ne-ar fi purtat singur răspunderea. Din când în când, se sucea cu tot trupul înapoi, ca să vadă dacă n-au rămas celelalte căruțe în urmă. Atunci se lovea cu palma peste genunchi, nemulțumit Ar fi vrut, pe- semne, să sară jos, să strige oleacă la oameni. Dar căpitanul, care de la început fusese pornit pe voie bună, îl liniștea, bătându-l cu palma pe umăr.
― Nu te necăji, Ivan Nicolaevici, că ai să îmbătrânești înainte de vreme! Hei, Ilău, unde ești?
― Aici, poruncă! strigam din fundul codârlei.
― Coniac! poruncea căpitanul, întinzând mâna să apuce clondirul.

O bună parte din noapte a trecut în felul acesta. Huruitul căruțelor pe șoseaua pietruită se pierdea departe, peste liniștea câmpiei înghețate. Tropăitul regulat al cailor părea că rămâne în aer, în urma noastră, ca o dâră sunătoare în lungul dârei alburii a drumului.
―Ilău Alexandrovici, mă pomeneam că strigă căpitanul, rom, măi băiatule!

După miezul nopții, zarea s-a înroșit puțin în față, și din prelungirea șoselei s-a înălțat pe cer, ca un cornișor de diavol, vârful aprins de flăcări al lunii. Un cal din urma convoiului i-a trimis, pe deasupra carelor, un nechezat retezat de ger. Din întuneric, ceilalți cai au ciulit urechile.
―Ilău Alexandrovici, coniac, băiete!
― Nu mai e coniac.
Căpitanul a tresărit și a întors capul.
― Ce vorbești tu acolo?! Dă-mi atunci rom!
― Iacă, nu mai e nici rom.
Tare m-am temut, în clipa aceea, de căpitan, că are să-mi crape țeasta cu privirea. Căci groaznic s-a încruntat.
Dar el a înțeles îndată că eu nu port nicio vină. Și-a înfrânat mânia, și, apucându-1 pe locotenent de gât, a început să pllngă încetișor pe umărul lui:
― Grigore Ivanovici! Băiatul meu! Iubitul meu Grișa! De-ai știi tu cât sunt de nenorocit! Nici rom, nici coniac! Ai văzut tu, dragul meu, ce mici au fost sticlele? Înadins mi le-a pus ea așa, ca să mă lipsească și de această mângâiere. Știi tu, iubitul meu Grișa, de ce m-a trimis colonelul pe mine aici? De unde poți tu să știi mârșăvia asta!?…
Mult timp s-a văicărit astfel căpitanul și a povestit cum a găsit, odată, sabia colonelului acasă la dânsul, în sală, dar nu avut curajul să intre.
Eu nu am înțeles de ce nu-i înghețau lacrimile pe obraz. Căci era un ger nemaipomenit.

Nu știu de ce nu mi-a rămas bine întipărită în minte noaptea aceea groaznică. Poate că, de la un timp, frigul a făcut să-mi adoarmă cugetul, de aceea acum mi se pare că tot ce s-a întâmplat atunci nu au fost fapte petrecute aievea, ci mai degrabă scornituri de vis.
Desprind așa, ca de sub un văl de ceață, satul albit de brumă și ferecat de ger, în care ne-am oprit să schimbăm căruțele. Oamenii s-au dat jos înțepeniți, ca niște călători veniți de pe altă lume. Parcă s-a făcut ceva învălmășeală și orecare larmă. Ivan Nicolaevici a strigat mânios la oameni, ca să-i pună în ordine.Căpitanul a smiorcăit pe la ușa cârciumii, doar o fi chip să-și umple clondirele. Dar ușa era ferecată în toată legea și, oricât a lovit-o jandarmul cu patul puștii, oricât a plâns căpitanul, nu s-a putut deschide.

Cum am plecat, nu știu. Drumul mai departe s-a scurs fără să poată fi măsurat în timp. Se petrec uneori fapte dc acestea, care, și dacă țin un an, și dacă țin o clipă, ți se par la fel de scurte sau de lungi, ca și când ceasornicul cel mare al lumii și-ar fi oprit tic-tacul în loc.

Cine știe după câte ore s-a împurpurat anevoie cerul către răsărit!? în față, pe scăunel, căpitanul înțepenise cu capul pe umărul locotenentului care, sfâșiat de frig, abia mai putea să-și tragă răsuflarea. Numai Ivan Nicolaevici, sublocotenentul, păstra aceeași înfățișare țeapănă de aseară. Părea că oboseala drumului lung și gerul au trecut pe alături de dânsul, fără să-l atingă. Și atunci, în ciuda chipului său bătrânicios, pipernicit, sublocotenentul mi-a părut un om înfricoșător de puternic și m-am temut de el.

Abia spre amiază, am sosit în sat. Partea din urmă a drumului nu a mai fost așa de grea. Când oamenii au văzut soarele urcându-se pe cer, au scos amorțiți capul din paie, și așa tăbăciți de ger cum erau, și-au adunat rămășițele de curaj în gâtlejul înghețat și au început să cânte. Caii au mărit și ei trapul, și de atunci înainte, totul a mers parcă mai frumos și mai ușor… La amiază, când am zărit în fundul văii casele albe ale satului, soarele prinsese un pic de inimă, pe care o trimitea în mici picături călduțe pe razele lui piezișe.

În drum ne așteptau primarul și jandarmul, căci despre venirea noastră se dăduse depeșă de cu seară. Primarul era un om mare, gros. Picioarele lui vârâte în cizme mirositoare, de iuft, parcă erau picioare de elefant, așa duduia pământul sub ele, când pășea.
El și cu jandarmul aranjaseră treburile, ca să nu mai avem noi la venire nicio grijă. Soldații aveau să doarmă la primărie, într-o sală mare, unde fuseseră puse paie pe jos. Într-un șopron, alături, trebuia să fie așezat cazanul bucătăriei.
― Prea înălțimilor voastre, spunea primarul, v-am aranjat o odaie frumoasă, în casa mea. Dacă înălțimilor voastre are să vă placă, puteți să stați acolo netulburați de nimeni.

Am mers o bucată de drum pe jos, până la mijlocul satului. Acolo se deslușea un fel de piață pustie și largă. Casele se înșirau de jur împrejur pe coastele dealurilor. Sus, spre creste, spre cele patru vânturi, patru mori basarabene, cu aripele nemișcate, se înscriau pc cer ca niște sperietori.
De după o poartă, apăru un cap bărbos care, văzându-ne, se trase repede înapoi.
― Ce fac oamenii tăi, primarule? întrebă căpitanul. Pleoapele primarului se bătură repede, parcă speriate. Atunci, văzui că obloanele de la ferestrele caselor se deschideau și se închideau repede, cu teamă, la fel ca ochii primarului.
― Oamenii sunt mulțumiți, prea înălțate, răspunse el.
― Hai? Și, de ce sunt mulțumiți, primarule?
― Sunt mulțumiți, prea înălțate, pentru că bunăvoința lui Dumnezeu și mila tătucului le îngăduie să trăiască.
― Nu mă minți tu, măi primarule?
Omul se bâlbâi.
― Nu te mint, mărite ofițer, de ce să te mint?
― E adevărat, jandarmule? mai întrebă căpitanul, pentru deplină asigurare.
― E adevărat, cum nu! răspunse speriat jandarmul.
În sfârșit, căpitanul răsuflă ușurat. Îi apucă vesel de piept, pe unul cu o mână, pe altul cu cealaltă.
― Ei, atunci, dacă oamenii sunt mulțumiți, să te duci tu jandarmule, numaidecât, să-mi aduci rom; iar tu, primarule, coniac!
Și le dădu brânci înapoi, foarte mulțumit. Apoi se întoarse către ofițerii săi:
― Acum să împărțim treaba între noi, spuse. Colo mi se pare că zăresc o cârciumă; dincolo, alta. Să vedem câte mai sunt. Eu am să îngrijesc partea băuturii; tu, Grigore Ivanovici, ai să vezi ceva de femei; tu, Ivan Nicolaevici, ai să faci instrucție cu soldații; iar tu, tovarășe Ilău Alexandrovici, încheie venind spre mine și lundu-mă de gât, scumpe tovarășe Ilușca, o să ai grija mea ziua și noaptea, să nu-mi rămână ciolanele în vreun șanț.

Am rămas o lună în Satul Cazacilor, așteptând răscoala. Vitele mureau prin grajduri, oamenii se mișcau ca niște schelete pe lângă garduri, copiii se îmbolnăveau, dar răscoala nu venea. Numai vestea despre bețiile căpitanului se dusese și umpluse tot ținutul.
Serghei Danilov, căpitanul, era un om mărunțel, vioi, pornit într-una pe veselie și întruna pe plâns. Avea, de la nevasta dintâi, doi copii. Nevasta cea de a doua nu-i iubea, de aceea copiii erau ținuți departe, la o școală din Odesa. De dorul lor și de inimă rea după femeia care îi murise, căpitanul se îmbăta în fiecare zi. Cuprins de o veselie fără margini, colinda ulițele satului, ca să ciocnească paharul cu gospodarii. Oamenii, negri de griji și de atâtea necazuri, îl primeau cu supusă bunăvoință și se sileau să rânjească la îndemnul de veselie al musafirului.

Datoria mea în aceste plimbări era să merg în urmă, cu clondirul pregătit, pentru a umple numaidecât paharul deșertat.
― Ilușca, rom!
― Iacă rom, Serghei Grigorovici.
În unele case găseam femei tinere, care ne primeau speriate. Căpitanul le rânjea aprins, se apropia de ele tremurând, dar nu îndrăznea să le atingă.
― Coniac, Ilușca! îngâna gâfâind.

În alte părți, dădeam peste oameni plânși. Copilul lor, bolnav, zăcea palid pe laviță, sub icoanele luminate de candelă. Atunci, căpitanul părea că se dezmeticește. Zvârlea paharul de perete de îl făcea fărâme, apoi îngenunchia lângă patul micuțului și hohotea în plâns.
― Frate Ilușca, murmura, sunt un netrebnic! Nu coniac, otravă să-mi dai! După un timp, glasul i se înăsprea și se făcea poruncitor:
― Ilău Alexandrovici, să te duci numaidecât jos, să-l chemi pe Ivan Nicolaevici cu zece soldați care știu să ochească bine! Ai înțeles ce ți-am spus? Să vină zece soldați, să mă târască afară și să mă împuște la gard, ca pe un porc bătrân. Dacă voiam să plec, Serghei Danilov se repezea la ușă să-mi țină calea. Părul rar, ros de ani și de viață ticăloasă, îi cădea peste ochii tulburi, rătăciți. Își împreuna mâinile pe piept și mă ruga, cu glasul sfâșietor:
― Iartă-mă, tovarășe Ilușca!
Plânsul lui mă tulbura atâta încât începeam să tremur.
― Iartă-mă, tovarășe Ilușca, sunt un netrebnic! Știu că nu merit să trăiesc, dar vreau să-mi mai văd o dată copiii. Și se repezea să-mi sărute mâinile. Atunci nu mai puteam să mă stăpânesc; izbucneam în plâns și fugeam afară. Din ușă, Serghei Danilov striga după mine, sfâșietor.
― lartă-mă, tovarășe Ilușca, sunt un netrebnic! Te rog din suflet, iartă-mă! A treia casă mai jos de primar era circiuma lui Cazimir Golubcnko, unde umpleam clondirele foarte des. De câte ori intram acolo, într-un colț îl găseam pe Grigore Ivanovici. În curând am înțeles că locotenentul venea pentru fata cârciumarului. Era o copilă nu atât de subțirică precum știam că sunt fetele de la oraș pe care le plac ofițerii. Dar chipul ei se desprindea din cosițele grele, aurii, cel puțin la fel de curat și de frumos ca al lor. De aceea, nu m-am mirat că ofițerul nostru o plăcea pe fata cârciumarului. Când se strângeau la masă, la primar acasă, locotenentul își dădea coate cu căpitanul și vorbeau porcării despre ea.
― Merge treaba, merge, puiule? întreba Serghei Danilov, râzând cu înțeles.
― De ce să nu meargă? răspundea locotenentul, mângâindu-și mustăcioara bălaie.
― Mă rog ție frumos, prietene Grișa, să mă lași și pe mine să pun mâna pe piciorul ei. Numai atâta, micule Grișa, îți jur că nu mai mult! Ah, Grișa, Grișa, nicio mătase nu e așa de fină ca pielea de pe picioarele femeilor! Mătase curată și scumpă, iubite Grigore Ivanovici! Când spunea acestea, ochii căpitanului luceau atât de aprins, încât, uitându-mă la el, înțepe- neam cu farfuriile în mână. Deodată, privirea lui se îndrepta spre mine.
―Ilău Alexandrovici! striga, lovind cu pumnul în masă de se cutremurau tacâmurile.
― Aici sunt, la poruncă!
― Rom! poruncea căpitanul, întinzând paharul.

În tot timpul mesei, Ivan Nicolaevici stătea tăcut. El nu se amesteca niciodată, nici în vorba, nici în petrecerea celorlalți. Ziua întreagă facea instrucție cu soldații, în piața din mij- locul satului. Soldații nu îl urau, deoarece nu era nedrept, dar se temeau de dânsul ca de moarte, căci nu le ierta nicio greșeală. Umbla așa de încruntat, că nimeni nu îndrăznea să intre în vorbă cu el. Chiar căpitanul, când îi întâlnea privirile, lăsa repede pleoapele în jos și se furișa pe lângă perete, de parcă s-ar fi temut de o mustrare.

Toată lumea știa că nu se poate glumi cu sublocotenentul, de aceea nu glumea nimeni. Totuși, a fost o zi în care acest încruntat Nicolaevici și-a scuturat ca prin minune înfățișarea posomorâtă.
Mai era puțin până la Crăciun, când, un călăreț venit întins de la regiment a adus într-un plic mare solda ofițerilor, o mulțime de bunătăți foșnitoare, pe care căpitanul le-a împărțit numaidecât, după dreptul fiecăruia. În ziua aceea, sosind la masă, Ivan Nicolaevici avea ochii luminați, de parcă peste noapte ar fi visat-o pe Sfinta și Marea Fecioară.

Masa ofițerilor se punea în salonul cel mare al primarului. Ca niciodată, înainte de a se așeza pe scaun, sublocotenentul s-a plimbat în jurul odăii, cercetând tablourile; pe urmă a aruncat o privire limpede pe fereastră, și-a netezit cu mâna obrazul zbârcit și, încercând să-și îndulcească vocea, mi-a poruncit să aduc, din partea Iui, un kilogram de vin pentru comeseni.

A fost o masă veselă, căci după aceea căpitanul a dat și el un kilogram, locotenentul încă unul, apoi din nou căpitanul. Nici n-am mai știut de câte ori am coborât până la cârciumă. Elena Mihailovna, fata lui Golubenko, stătea după tejghea și însemna într-o carte fiecare sticlă.
― S-au îmbătat ofițerii tăi, ce zici? mă întreba.
― Cum se poate una ca asta! încercam să-i apăr.
Dar fata dădea neîncrezătoare din cap:
― După atâtea kilograme, cine mai rămâne om?!

Aceasta era adevărat. Numai Ivan Nicolaevici nu era beat, dar el se ferise să bea mai mult decât un pahar. Îndată după masă, el trebuia să scoată soldații la instrucție, cum făcea întotdeauna. Oamenii, care știau seama, își pregăteau puștile, iar unii erau chiar adunați în piață. Numai că, de data asta, Ivan Nicolaevici nu se grăbea. Stând aplecat peste fața de masă, nu știu ce tot învârtea în mână, două oscioare albe, lucioase, punctate cu niște ochișori negri. Le lăsa să pice pe masă, apoi repede le prindea în pumn și le scutura din nou.
― Cu ce te joci tu acolo, Ivan Nicolaevici? întrebă căpitanul, încercând să se ridice ca să privească mai de aproape. Un rânjet larg acoperi chipul sublocotenentului. Era prima oară când îl vedeam râzând, de aceea nici nu mi-am dat seama că râsul acela nu avea nimic de om într-însul.
― Ce sunt acelea, frate? întrebă Serghei Danilov, din ce în ce mai curios.
― Sunt zaruri, Serghei Grigorovici; zaruri pentru încercarea norocului.
― Oasele acelea pot să-mi arate mie norocul? făcu neîncrezător căpitanul, clătinându-se. Nu râzi tu de mine, iubitule?
― Vai de mine, Serghei Grigorovici, cum aș putea să râd?! Îți arată norocul tot atât de bine cât îl știe Dumnezeu. Le arunci pe masă, și cine face mai multe puncte, e mai norocos. Iacă, să le dau eu; vezi, unul are trei puncte, altul două, la un loc cinci. Dă și dumneata acum, dacă vrei. Căpitanul se întinse peste masă și, râzând, încă neîncrezător, apucă micile zaruri albe.
― Ivan Nicolaevici, ești un om minunat! strigă el, în timp ce beția i se scurgea prin toți porii. Cine putea să bănuiască ce om minunat ești dumneata, Ivan Nicolaevici! Ia să dau și eu cu zarul dumitale fermecat! Ce mi-a căzut, dragul meu?
― Opt, după cum vezi, Serghei Danilov! Norocosule!
― Opt, iubitule? Norocul meu a fost mai mare decât al tău? Așa să fie, prietene Grișa? Dar Grigore Ivanovici își îmbrăca mantaua și se grăbea să plece la fata cârciumarului, așa că nu mai luă seama la ce spune căpitanul.
― Iubitul meu Ivan, se adresă Serghei sublocotenentului, spune, adevăratu-i că norocul meu a fost mai mare decât al tău?
― Firește! Și dacă ai fi pus jos o bumașcă, acum aveai două.
― Două, iubitule? De unde două, dacă eu puneam numai una?
― Una ți-o dădeam eu, căci norocul meu a fost mai mic.
― Nu mă minți, Ivan Nicolaevici? întrebă cu mult interes căpitanul, apucându-1 deodată strâns de umăr, cu mâna tremurătoare.
Sublocotenentul se sili să zâmbească. Fața lui bătrânicioasă, brăzdată de cute timpurii, se întinse într-un zâmbet strâmb.
― Cum să te mint, Serghei Grigorovici? Dumneata ești om de mințit?
― Atunci, spuse gâfâind căpitanul, scoțând pachetul cu buni din buzunar, să punem câte o bumașcă jos și să ne mai încercăm o dată norocul, cu zarurile tale frumoase!

Așa a început jocul. Mai departe nu știu cum a urmat, fiindcă am fost de nenumărate ori să aduc vin pentru Serghei Danilov.
Cârciuma era goală, căci de mult în sat nu mai erau bani și oamenii nu aveau cu ce-și plăti băutura. Elena Mihailovna stătea în spatele tejghelii, îmbujorată. Era atât de frumoasă, încât acum înțelegeam mai bine decât altădată de ce-și pierdea locotenentul atâta vreme cu ea. Grigore Ivanovici stătea aplecat peste dânsa și îi ținea mâna strâns.
― Elena Mihailovna, ești dulce ca o piersică! îi șoptea la ureche. Vocea lui era caldă și mângâietoare. Fata îl asculta, vrăjită.
― Elena Mihailovna, nicio floare nu este mai frumoasă decât tine! Lasă-mă să vin diseară în camera ta!
― Vrei să mă omoare tata? răspunse fata, tresărind, smulsă din pânza vrăjită pe care o țesea în jurul ființei ei locotenentul.
Grigore Ivanovici îi prinse din nou mâna, mai strâns, și se aplecă mai mult către dânsa.

Pe înserat, când am venit să iau ultima sticlă de vin, Elena Mihailovna părea cu desăvârșire pe altă lume. S-a ridicat să scrie în carte, dar după cum îi tremurau mâinile, am înțeles că nu mai este stăpână pe ea însăși.
― Ce face Serghei Danilov? m-a întrebat zgomotos, locotenentul.
Nu am știut ce să răspund la această întrebare, fiindcă, după capul meu, Serghei Gri- gorovici nu făcea bine ce făcea. Dar nici locotenentul nu mi-a dat vreme să caut un răspuns, căci, sculându-se, după ce și-a luat rămas bun de la fată, s-a îndreptat spre ușă.
― Iacă, am să merg și eu acasă, să-l înveselesc puțin pe căpitan. Pe drum, mă întrebam cine ar avea puterea să-l mai înveselească astăzi pe bietul Serghei Danilov. Locotenentul însă n-avea de unde să știe gândurile mele. El mergea sprinten și voios prin mijlocul drumului, șuierând un cântec țigănesc. Când ajunserăm la primar, urcă dintr-o săritură treptele de piatră ale cerdacului, și pătrunzând vesel în tindă, izbi triumfător cu piciorul în ușa de la odaia ofițerilor.
― Serghei Danilov, s-a aranjat! Pe diseară! începu triumfător, umflându-și pieptul de îngâmfare. Mătase curată, bunul meu Serghei! Am un plan, ai să vezi, am să te iau cu mine. Mătasea cea mai curată, pe cinstea mea îți spun!

Dar căpitapul părea că nu aude. Stătea în picioare lângă fereastră, cu umerii căzuți moi în jos, cu părul atâmând în dezordine pe frunte, cu privirea tulbure. Părea că beția e gata să-l părăsească.
La masă, netulburat nici de înfățișarea căpitanului, nici de intrarea zgomotoasă a lui Grigore Ivanovici, sublocotenentul număra cu mare grijă teancul de hârtii foșnitoare. Pe chipul lui se lăsase încruntarea de toate zilele.
― Ce s-a întâmplat, Serghei Grigorovici? întrebă buimăcit locotenentul.
― Am pierdut banii copiilor, răspunse moale omul, încercând să facă o mișcare de desnădejde. Dar nicio părticică a ființei sale nu-1 mai asculta; brațele i se mișcară ca desfăcute din legături, pe lângă corp.
― Serghei Grigorovici n-a avut noroc, explică liniștit sublocotenentul, ridicându-se și băgând banii în buzunar. Norocul lui a fost mai mic decât al meu. Eu nu am nicio vină, nu-i așa, Serghei Grigorovici?
― Da, da, așa-i! murmură căpitanul. Norocul tău a fost mai mare, așa-i!
Apoi, îndreptându-se spre locotenent:
― Acum ce mă fac, Grigore Ivanovici? Ce le dau copiilor? Că mâine e Crăciunul, iubitul meu Grișa, și ei nu au nicio bucurie de la porcul lor de părinte. Se târî anevoie câțiva pași, înainte.
― Spune-mi, scumpul meu Ivanovici, ce se vor face sarmanii mei copilași? Spune-mi tu, că ești un om drept, un înțelept, dragul meu. Sfătuiește-mă! Și tu, Ilău Alexandrovici, ce stai așa în ușă, cu sticla ceea în mână?! De ce nu vii să mă bați? De ce nu mă calci în picioare?

Numai Ivan Nicolaevici, cu inima lui neagră șt rea nu putea să fie cutremurat de aceste cuvinte. El se sculase în toată liniștea de la masă și își îmbrăca fără tulburare mantaua, ca să plece.
― Ce faci, Ivan Nicolaevici? îl întrebă tresărind căpitanul.
― Mă duc să văd de soldați, răspunse eL
― Cu banii mei, Ivan Nicolaevici?
― Nu sunt banii dumitale. Acum sunt ai mei, înțelegi dumneata?
Căpitanul se trase înapoi clătinându-se și, lipsit de putere, se sprijini de perete.
― Ai dreptate, Ivan Nicolaevici, spuse încet. Ai toată dreptatea, băiatule. Dar atunci, fă-ți o pomană cu mine, tot te duci jos, trimite-mi aici zece soldați. Se opri să tragă aer în piept, ne privi pe toți ca și când nu ne-ar mai fi recunoscut, apoi urmă, cu vocea ridicată:
― Ai înțeles, Ivan Nicolaevici? Vreau zece soldați care știu să ochească bine! Căpitanul tău îți dă această poruncă, nu ticălosul de Danilov. Ai înțeles? Să vină aici în fuga mare, să mă scoată afară, să mă așeze la gard…
Nu știu ce ultimă pornire îl făcu să se urnească deodată, înspăimântător la vedere, spre sublocotenent; dar după doi pași se împletici și căzu cu capul pe colțul mesei, hohotind:
― Să împușcați odată pe porcul de căpitan!

Aproape de miezul nopții, trompetul a sunat alarma. La casele oamenilor s-au aprins lumini, dar au pâlpâit numai câteva clipe, și după aceea s-au stins din nou. Oamenii, speriați, au închis în grabă obloanele și au ferecat zdravăn porțile pe dinăuntru.
Sunetul aspru al trompetei străpungea înfiorător liniștea nopții și se răspândea până departe, peste dealurile goale și reci. În mijlocul pieții, un câine, singura vietate care nu se ascunsese speriată, urla a pustiu. Îndată s-a auzit tropot din jos, dinspre primărie. Soldații veneau în fugă, aduși de sublocotenent. Câinele aluat-o atunci la goană în sus, dar la marginea pieții, socotindu-se iarăși singur, a început să urle din nou.

Mai repede decât într-un sfert de ceas, toți soldații erau strânși în rânduri, în fața bisericii, și șopteau între dânșii fel de fel de zvonuri, fiindcă niciunul nu știa ce s-a întâmplat. Abia mai târziu, în liniștea nopții, clopoțelul din ușa cârciumii lui Golubenko a sunat argintiu, și în cadra de lumină, pe prag, a apărut căpitanul, beat. În urma lui venea cârciumarul, apoi Grigore Ivanovici, la fel de beți.

Soldații îi văzură pe toți trei apropiindu-se cu pași împleticiți.
― Copii! strigă Danilov, când fu în fața lor.
Tot șirul tresări, de la un cap la altul, căci soldații îl iubeau pe căpitan, pentru veselia și pentru bunătatea lui.
― Copii, mai strigă odată căpitanul, pe cine iubiți voi mai mult în lumea asta?
Soldații știau întrebarea din alte rânduri, încât răspunseră toți odată, ca la o poruncă:
― Pe Dumnezeu din ceruri.
― Și pe urmă, pe mai cine? strigă Serghei, luminat de răspunsul oamenilor.
― Pe Țarul, pe tătucul!
― Și mai apoi, pe cine?
― Pe dumneata, Serghei Grigorovici, căpitanul nostru!
― Bine, copii! spuse căpitanul răsuflând liniștit. Bine, dragii mei! Numai că eu am să vă las. Iată cine are să fie de acum mai mare peste voi, adăugă, împingând înainte pe cârciumar.
Cazimir Golubenko, deși peste măsură de beat, se ferea de atâta cinste și tot încerca să se tragă în lături. Dar căpitanul îl ținea bine de umeri.
― Să defilați acum prin fața lui! porunci Serghei. Să arătați gospodarului Golubenko dragostea cea mare care o aveți pentru dânsul. Soldații nu se temură că Danilov glumește, erau obișnuiți cu toanele lui, de aceea începură să se așeze pe rânduri, câte patru, pentru a da cuvenitul onor cârciumarului.
― Să cânte trompetul! porunci Serghei.

Trompetul trecu în cap, apoi Ivan Nicolaevici dădu comanda de pornire. Trompetul prinse să sufle, din toate puterile, în muștiuc. Sus, în capul pieții, câinele începu iarăși să urle, dar nimeni nu-1 băgă în seamă. Soldații porniră, patru câte patru, bătând zdravăn talpa cizmei de pământul înghețat
― Pe dumneata te salută, Cazimir Golubenko, spuse căpitanul. Răspunde-le, așa se cuvine. Cazimir își scoase repede căciula și, ținând-o cu amândouă mâinile pe piept, se ploconi, fâstâcit de atâta cinste, în fața șirului de oameni care defilau. Când ultimul dintre ei trecu, se întoarse, răpus de înduioșare, către căpitan.
― Serghei Grigorovici, întrebă gâtuit, pentru mine au bătut talpa cu atâta strășnicie?
― Fără nicio îndoială, prietene, numai pentru dumneata!
― Sunt niște soldați bravi, Serghei Grigorovici, să știi de la mine! Niște soldați de nădejde. Iar eu sunt un om fericit! Lasă-mă, te rog, să-ți sărut poala mantăii!

Multă vreme nu și-a putut stăpâni, în seara aceea, înduioșarea, cârciumarul. Avea ochii plini de lacrimi și, în timp ce-i turna căpitanului de băut, buza de jos îi tremura încetișor, ca la copiii care sunt gata să plângă. Într-un târziu, însă, oboseala l-a ajuns; lăsându-și capul nețesălat pe tejgheaua udă, a adormit horcăind. Atunci Grigore Ivanovici se apropie de căpitan și îl zgâlțâi. Serghei deschise buimăcit ochii; îl văzu pe locotenent făcându-i semne ciudate spre o ușă din fundul prăvăliei. În spatele ei, prin perdeaua gălbuie, se vedea o lumină slabă. Privirea căpitanului luci deodată, ca o lamă de cuțit. Se ridică tremurând și străbătu încăperea, clănță- nind din dinți. Când ajunse în fața ușii, părea răpus, ca de oboseală, de boală, de bătrânețe. Apăsă clanța fără hotărâre, cu teamă, nădăjduind parcă să o găsească încuiată. Dar ușa se des- chise ușor și, făcând un pas, Serghei rămase înmărmurit, pe prag.

În căldura moleșitoare a odăii, Elena Mihailovna ațipise aproape dezvelită. Scârțâitul ascuțit al ușii o trezi. Sări în picioare în fundul patului, speriată, cu mâna la gură, să-și înăbușe țipătul. Căpitanul se apropia de dânsa cu pașii strimbi, bolnavi, tremurători. Fața lui era înspăi- mântător schimonosită de o strâmbătură, jumătate rânjet, jumătate suferință. Părea că merge la o caznă pe care nu o poate, cu niciun chip, ocoli. Poate că ar fi dorit să fie în alt loc, foarte departe de aici, între alți pereți, cu alte ființe, cu altă lumină, cu alt Dumnezeu.

Văzându-l în această stare, pe Elena Mihailovna o prinse un tremur de moarte. Cămașa ei de noapte, lungă până la glezne, flutura ca sub adierea vântului. Vedea cum omul se apropie și nu știa ce trebuie să facă. Îi veni să țipe, dar un gând apropiat de nebunie, răscolindu-i în fugă creierul, o făcu să se teamă că dacă ar fi țipat acum, toți morții s-ar fi sculat din morminte, să vină să o gâtuie cu mâinile lor descărnate. Văzu mâna căpitanului apropiindu-se; din colțul ei, nu avea unde să mai fugă. Simți degetele ca niște viermi lipicioși, urcându-i-se pe picior.
― Elena Mihailovna, murmura căpitanul, Elena Mihailovna, scumpă fată, din ce mătase bună sunt făcute picioarele tale? Ah, nu te teme, copilo!
În clipa aceea, în cârciumă scârțâi podeaua. Urmă un zgomot nelămurit, un pahar căzu pe jos spărgându-se, niște pași grei, apăsați, se urniră spre camera fetei. Și deodată, Cazimir Golubenko apăru în pragul ușii, mare și amenințător. Sângele fetei îngheță în inimă, puterile o părăsiră. Căpitanul simți udul ei scurgându-i-se pe mână și se ridică, uimit. Atunci abia dete ochii cu cârciumarul. Clipi des, nehotărât, apoi arătându-i mâna, îi șopti, sugrumat:
― Cazimir Golubenko, și-a lăsat udul pe mine! Ud de fată mare, dragul meu!
În pat, dâra apoasă se scursese peste palpumă. Cazimir făcu doi pași repezi și apucă înfuriat colțul cearceafului.
― Poftim, Serghei Grigorovici, ce mi-ai făcut! Poftim ispravă de om luminat! Îți mulțumesc pentru defilarea dumitale, porc spurcat ce ești!

Când, târziu, au venit acasă în seara aceea, Ivan Nicolaevici sforăia în somnul lui adânc, cu cugetul pe deplin împăcat. Locotenentul s-a dezbrăcat în grabă și, numaidecât, a adormit. Căpitanul a mai stat. Soba din odaia ofițerilor avea ușița pe sală, unde dormeam eu ca să am grijă să nu se stingă focul. Sala era plină cu paie de ars, căci lemne nu se găseau defel. Pentru mine, paiele erau bune, în ele îmi făcusem culcuș. În foc, însă, nu durau, de aceea, de teamă să nu se stingă, aproape toată noaptea nu închideam ochii. Acum, prin ușa subțire, auzeam sforăitul celor doi ofițeri. Căpitanul, după ce și-a mai turnat un pahar, s-a urcat tn pat, și câtăva vreme părea că s-a liniștit. De la un timp însă, a început să cheme, cu glasul încetișor:
― Hei, Ivan Nicolaevici! Nu mă auzi tu, măi băiatule? Sublocotenentul dormea dus, înainte.
― Ivan Nicolaevici, nu auzi, ce Dumnezeu? a strigat mai tare căpitanul. Apoi văzând că acela tot sforăie, s-a dat jos din pat și l-a zgâlțâit de umeri.
― Hei, Ivan Nicolaevici!
― Ha? a tresărit sublocotenentul.
― Vrei să-ți mai încerci o dată norocul cu al meu? l-a îmbiat Serghei. Mai ai zarurile acelea frumoase, Ivan Nicolaevici?
― Le am, dar nu mai joc cu dumneata, a mârâit din pernă sublocotenentul.
― De ce să nu mai joci, prea iubitule?
― Pentru că nu mai ai bani, înțelegi, Serghei Grigorovici? La ce folos să mai joc?
― Poate că e rândul meu acum să câștig, a spus mai departe, nelăsându-se, căpitanul. Ce nevoie am de alți bani, dacă am să câștig?
― Vezi, Serghei Grigorovici, dumneata nu te pricepi la treaba asta. Eu nu joc ca să pierd, ci ca să câștig.
― Prin urmare, nu vrei să tragem cu zarul?
― Nu!
― Și rămâi tu cu banii mei?
― Rămân, fiindcă i-am câștigat.
― Nu ți-e milă de copiii mei, Ivan Nicolaevici?
Sublocotenentul s-a ridicat deodată, înfuriat, făcând să trosnească patul.
― Serghei Grigorovici, a murmurat printre dinți, cu un fel de ură, nici de mine nu au avut milă alții. Știi dumneata câtă avere mi-am vândut până am deprins jocurile astea? Nu știi! Vezi, asta-i acum, mi-a venit și mie acum rândul să câștig.
― Ai jucat cu înșelăciuni, Ivan Nicolaevici.
― Și dacă am făcut așa? Prinde-mă de poți! Mai vrei ceva? Și acum, mai bine culcă-te, că se face ziuă!
Patul a scârțâit înciudat. L-am simțit pe căpitan îndreptându-se spre colțul lui.
― Prin urmare, nu vrei să tragem, Ivan Nicolaevici? În clipa de liniște care urmă, se auziră de afară cocoșii.
― Ivan Nicolaevici, nu vrei să tragem? Mâine e Crăciunul; gândește-te la copiii mei, prietene! Scoate zarurile, te rog! Să tragem numai o dată. O singură dată, o bumașcă, să le-o trimit de Crăciun bieților mei copii! A mai îngânat multă vreme astfel, cu glasul toropit, rugămințile lui plângătoare. Apoi, într-un târziu, a contenit. Prin crăpăturile obloanelor intra, slabă, prima rază de lumină a dimineții.

Atunci am deschis binișor ușa și am intrat în odaie. Toți trei dormeau adânc. M-am apropiat de patul sublocotenentului și am căutat bâjbâind polița unde știam că își împăturise hainele, de cu seară. Am găsit fără greutate pachetul cu bani în buzunarul dinăuntru al cojocului. Voiam să iau numai banii străini, ca să-i vâr sub perna căpitanului, dar umblând să-i deslușesc în dâra de lumină, inima mi s-a oprit deodată; pe fiecare hârtie, sublocotenentul își pusese iscălitura groasă, cu condeiul muiat în cerneală, să nu se mai poată șterge. Niciuna nu scăpase neiscălită. Atunci am înțeles că treaba hotărâtă de mine nu se mai poate face și am dat să pun banii la loc. Dar, deodată, Dumnezeu sau diavolul mi-a fulgerat un gând grozav. Am pitit bumăștile în sân și am ieșit pe sală.

Ușa sobei era deschisă și lăsa să se vadă jarul ultimului braț de paie. Am desfăcut banii, i-am cântărit în palmă cu un simțământ ciudat. Atâtea hârtii scumpe nu mai văzusem niciodată. Nu am avut răgazul să le număr, dar mi-am închipuit că tot pământul nostru de acasă nu ținea cât ele. Când le-am văzut pâlpâind, una câte una pe jăratic, mi s-a făcut un fel de milă, pe care nu mi-o puteam învinge cu nimic. Am avut doar puterea să le arunc în foc pe toate, până la sfârșit, fără să opresc vreuna. După ce ultima bumașcă și-a chircit urma neagră pe jăraticul din sobă, deodată, gândindu-mă la atâta bănet ce se dusese în neștire pe horn, în văzduhul chinuit de viscol, m-a cuprins o grea sfârșeală și am alunecat pe paie, răpus.

Când m-au trezit răcnetele lui Ivan Nicolaevici, se făcuse ziuă bine.
― Serghei Grigorovici, nu ești un căpitan, ci un hoț! Am să te bag la pușcărie, spurca- tule! urla în odaie sublocotenentul și toată casa se cutremura de glasul lui.
― La pușcărie am să te bag, Serghei Grigorovici! Și pe tine, Grigore Ivanovici, pe amândoi, că v-ați întovărășit să mă prădați.
Deodată, ușa se deschise smucită. Ivan Nicolaevici năvăli în sală. Își trăsese cizmele în picioare și îmbrăcase mantaua, dar pe dedesubtul ei se vedea poala lungă a cămășii de noapte, pe care uitase să o schimbe. Dând cu ochii de mine, se repezi și mă apucă strâns de piept. Nu știu dacă inima îmi mai bătea.
― Tâlharule! răcni sublocotenentul, apropiindu-și fața de a mea, gata să mă sfișie cu dinții, ca o fiară. Tâlharule, și tu te-ai întovărășit cu ei! Știu, bandit de codru ce ești, știu! Să nu crezi că aveți vreo scăpare!
Auzind atâta zarvă, primarul deschise, neliniștit, ușa. Dintr-o săritură, Ivan Nicolaevici îi ieși înainte și îl înșfăcă înfuriat de guler.
― Nici tu nu-mi scapi, bandit bătrân! V-ați strâns cu toții, să mă prădați. Am să vă arăt eu vouă!

Ieși în goană pe ușă și pomi în jos, spre primărie. Clopotele Crăciunului, cu glasurile curate, ridicau în văzduhul înghețat creștineasca lor chemare. Oamenii, în mundire negre de
sărbătoare, se scurgeau în pâlcuri spre biserică. Ivan Nicolaevici trecu nebun printre ei. Câțiva copii se lipiră speriați de garduri, dar ofițerul nu-i băgă în seamă. Ajunse la primărie, trecu ca un câine turbat printre soldații care își lustruiau cizmele în curte și nu se opri decât la manivela telefonului, pe care începu s-o învârtească furios. După un minut, vorbea la Chișinău cu Adam Iusipenko, polcovnicul regimentului.
― Adam Iusipenko, biata dumitale slugă a fost prădată. Eu sunt, Ivan Nicolaevici, trimis cu ordin la Cazaci. Am fost prădat fără nicio milă. De cine? De toată lumea, Adam lusipenko. Tot satul a înnebunit. Au vrut să mă omoare. Mi-au luat tot ce-am avut. Spune-mi, bunule polcovnic, ce mă fac eu acum? Cine poate să mă scape din satul acesta de turbați? Cui să mă plâng?

Așa s-a întâmplat că, la ora prânzului, în urma poruncii dată la telegraf de guvernator, garnizoana cea mai apropiată, din Cetatea Albă, trimitea în galopul mare al cailor un escadron de călăreți, să potolească răscoala din satul Cazacilor.
Îndată după prânz, călăreții sosiră. Din capul dealului, căpitanul lor văzu mulțime mare în fața bisericii.
― Acolo e răscoala, socoti, și porunci să se încarce puștile.
Escadronul coborî la pas, cu carabinele în rnână, spre inima satului, unde se opri, la o sută de pași de mulțime.
― Dacă mișcă vreunul, trageți foc! porunci căpitanul, descălecând. Apoi se îndreptă cu- rajos spre biserică. Dar oamenii strânși afară păreau că nici nu l-au văzut.
― Ce faceți voi aici? întrebă, aspru, ofițerul, privind încruntat chipurile supte ca de boală ale oamenilor.
Nu-i răspunse niciunul.
― Ce faceți voi aici? se răsti el din nou.
În clipa aceea, din biserică răzbiră bocete sfâșietoare.
― Ne mor copiii, domnule ofițer, spuse o femeie, zguduită de plâns.

Fără să înțeleagă încă bine ce se întâmplă, ofițerul înaintă temător, spre ușa bisericii. Oamenii se traseră în lături ca să-i facă loc, și atunci el văzu înăuntru, sub candelabrul cel mare, trei racle micuțe, orânduite una lângă alta. Între femeile, care boceau, stătea gârbov Serghei Grigorovici. Părea bolnav și bătrân… De deasupra, cădeau, grele, dangătele clopotelor de în- mormântare. Erau tot clopotele care, de dimineață, sunaseră, cu glasul mai argintiu, Crăciunul. Acum, muzica lor funebră se unea cu vocile profunde care cântau. Un om scund, cu barba cafenie, îmbrăcat în sutană neagră, conducea corul. Mișcările lui largi, cumpănite, făceau să-i fluture mânecile sutanei, ca niște flamuri de doliu. Oamenii îi urmăreau transfigurați mișcările și glasurile lor se împleteau într-o zguduitoare armonie:
― Gospodi pomilui!… Gospodi pomilui!…

Afară, călăreții așteptau dârzi, cu armele în mână.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu