https://blog.revistaderecenzii.com

O româncă ajunsă la vârsta maturității, trăitoare în diaspora, a fost victima unui fenomen deja cunoscut în Europa și frecvent în mediul online, excrocheria prin manipulare sentimentală. Nimic nou sub soare, ai zice. “Își merită soarta dacă e proastă!” La fel s-a zis și de o turistă străină ce crezuse că ursul întâlnit părea să-i dorească prietenia, sfârșind prin a face un selfie de neuitat cu biju… Comentariile pe internet nu au întârziat, deloc agreabile, invectivele legate de vârsta și neuronii femeii au abundat după ce pățania a fost mediatizată în Spania și-n România. 

Am intrat în sărbătorile pascale, se simte frenezia pregătirilor, criză/necriză, scumpirile nu-i împiedică pe creștinii români să renunțe la tradiție. Unii chiar postesc de cele ale burții după cum le cere preotul, dar o fac mai degrabă pentru a se înfrupta și aprecia mai bine scumpele și diversiticatele delicatese imediat după Învierea /dezlegarea la… de toate. Doar sufletele lor rămân cel mai adesea tot pietre seci, intoleranța și vorbele le sunt ca lama de cuțit. De unde le vin? Tot din izvorul luminii și tămăduirii, din rugile îndelungi la icoanele sfințite?! Sau… din “gena mârșavă”? Simțiți cum lumea e aceeași după două mii de ani? Apropos! Iisus a fost primit de mulțime cu ramuri înverzite Duminica, și aceeași oameni l-au renegat și răstignit după câteva zile…Omul dă ce are în suflet, ce poate (mai bine zis), și își arată adesea adevărata față printr-o uitătură, un fapt, o vorbă. Nu degeaba zicem: iartă-l Doamne, că nu știe ce zice! La fel cum e adevărat că gura păcătosului adevăr grăiește. Aceeași glandă declanșează ura și iubirea. De aceea oamenii reci ne par fără sentimente, însă ei poate știu mai bine decât noi în ce constă capcana, linia atât de fină între cele două emoții surori.

Întâmplarea cu doamna înșelată de Brad Pitt nu m-a oripilat decât în măsura în care aceasta m-a făcut să gândesc mai departe de aparența unui simplu fapt divers. Sociologii, psihologii și polițiștii specializați în criminalitatea online ar fi în măsură să ia altitudine pentru ca astfel de întâmplări să nu facă boule de neige, să ia amploare. Metodele tipice de excrocherii ar trebui să fie explicate pe larg la posturile de televiziune, difuzate la radio, cât și pe toate rețelele de socializare. Lupta contra răufăcătorilor este destul de ineficace și lentă, încă. Dorința (timidă) de a stopa consumul/traficul de droguri, tabac sau carne vie, e îngreunată sistematic de corupții din interiorul instituțiilor, lupii puși paznici la oi. O gangrenă întinsă ca o plagă invizibilă, cu multiple aspecte, implicații. Nu e doar cazul României, desigur, deși recuperăm cu pași repezi decalajul față de restul lumii. Suntem încă copii față de criminalii cu gulere albe, cu ștate vechi în malaxorul capitalist. Vom contiuna să facem  “frecție la picioru de lemn”, căci avem un handicap, decalajul. Vom fi priviți mereu ca ruda săracă atâta timp cât nu realizăm că diplomele false și incultura ce ni se induce prin toate mijloacele, ne va ține mereu la ușa din dos (nu doar) a Europei. Cu cât ne vom vinde pe tavă gratuit, cu atât vom fi mai de disprețuit, dar nu fățiș, firește, căci alții au studiat diplomația, și nu numai. Aristocrația a apus, reminiscențele ei au rămas. Mereu va persista putregaiul acesteia sub haina bunelor maniere și a luxului (la care se prosternau slugile).

De ce românii nu revin masiv în țara lor frumoasă, cu cernoziom bogat, păduri verzi și râuri limpezi, de ce preferă încă Spania (precum femeia aceasta pe care o forfecăm azi public)? Nu e nevoie de gândire, răspunsul e știut de toți. Dar, de unde ne vin toate relele ce par ieșite din cutia pandorei după victoria sângeroasă a revoluției (televizate și transmise în întreaga lume) din decembrie 89? Poate că totul a început demult în povestea femeii înșelată de așa zisul Brad Pitt. Demult a început tragicomedia noastră, a tuturor celor crescuți și trăiți sub cortina de fier și scăpați (ca din pușcă) nepregătiți în democrația occidentală. Originală sau cum vreți s-o numiți, aceasta se dovedește pe zi ce trece o farsă sau poate o lecție grea pentru marea mulțime /prostime, oamenii acestui popor supus, încrezător în noroc dar și-n Dumnezeu, visător mai ales, căci nu degeaba ne-om fi născut poeți. “Proști, da mulți, cum zicea Lăpușneanu. Generația tânără poate că habar nu are de acesta, însă cu siguranță are vreo expresie englezească pentru aceeași idee…Dacă tot vorbesc de tineri, mă fulgeră gândul că deși s-au tot văzut adolescenți elecrocutați pentru că au urcat pe trenurile electrice (de cele mai multe ori pentru a face selfie-uri), acestora nu li se face deloc “protecția muncii”, nici la școală, nici acasă, nicicum la televizor. Ne miră sau ne ia lehamitea de fiecare dată când vedem întâmplările cu urși, cu maidanezi, jocurile cu alba neagra, metodele cu lover boy, și câte alte înșelătorii, ca să nu mai vorbesc de veșnicele și tragicele accidente de pe drumurile țării. La volanul mașinilor puternice sunt conducători auto fără experiență (inconștienți ca și părinții), care au obținut carnetele fără să fi învățat/conștientizat regulille de conduită civilizată (și nu vorbesc de curtoazia la volan)!

Era de prevăzut că odată cu digitalizarea datelor, cu tot ce ni se propune în prezent să realizăm cu ajutorul unui telefon inteligent, conectarea cea de toate zilele (suntem ca fluturii bezmetici  atrași hipnotic de ecranul luminos), vor exista cele mai mari riscuri pentru securitatea noastră, furtul de date, pierderea lor, golirea conturilor de către cei ce preferă îmbogățirea rapidă nu prin jaf armat, ci din spatele unui ecran. Ce facem pentru a preveni răul, pentru a deschide mințile oamenilor? Mai ne putem apăra cu adevărat de invaziunea în spațiul privat, de tentații și de fenomenul phishing? Specialiștii nu găsesc loc mai niciodată în studiourile televiziunilor ce preferă să facă rating cu botoxate și/sau cu “știri bombă”.

Cândva, prin anii 90, m-am simțit ofensată de remarca unui occidental care ne considera  pătimași și care se tot mira că mergem cu capul plecat, de parcă am căuta ceva pe jos. România era prinsă de frenezia depunerii economiilor de-o viață la jocurile piramidale începute la Cluj, televizate și mediatizte în ziare, cu “viza” morală a conducerii vechiului CEC și a unor persoanje publice. Povestea e cunoscută și urmările dramatice trecute sub tăcere și uitare. Șmecherii s-au îmbogățit și populația credulă a pierdut. De ce amintesc de FNI acum? Pentru că nici după trei decenii oamenii nu s-au maturizat și tot cred că în viață pică para mălăiață, că pot câștiga bani “cinstiți ” peste noapte la cazinourile devenite ciupercării în România (Jucătorul lu Dostoievski trebuie recitit!), sau dacă (în cazul nostru) acceptă onoranta invitație a unuia cu figura lui Brad Pitt pe Tik Tok, de a intra în alte sfere exclusiviste. VIP!!! Visul oricărei fete, femei, bunici chiar, să fie “altfel” decât restul de pe ulița sa, să sară niște etape ale evoluției firești în societate. Râvnesc să ajungă din cartierul mărginaș al Balșului sau din cătunul uitat al Moldovei, direct în vila lui Berlusconi sau a lui Brad Pitt.

Străinii (având cincizeci de ani înaintea noastră ca exercițiu democratic) știu că nimic nu e gratis, că nimeni nu-ți dă ceva degeaba. Când am spus cuiva despre cum depuneau românii bani în speranța că vor câștiga de N ori mai mult la FNI, am fost cadorisită cu o uitătură ce ascundea nu doar uimirea, dar și dezamăgirea că provin dintr-o țară unde oamenii cred în gogoși și nu au pic de gândire logică, financiară. Oameni buni, nu mai credeți în tot ce strălucește! Mi-amintesc brusc și de vremea copilăriei, când circula o frază printre copiii urbei mele: “Ce știe țăranul ce e ciocolata? Oprește hârtia și-aruncă bucata”! Poate că atunci nu ne lăsam înșelați ușor de “tentații ”, pentru că nu existau prea multe, iar supravegherea era de rigoare în toate/tot. În prezent suntem bombardați cu oferte de tot soiul, numai să râvnești, să consumi, să dorești ceva. Când vezi multă reclamă, fii sigur că publicitatea are scopul să îmbogățească producătorii, nu să te fericească pe tine. În cel mai bun caz, cumperi un produs bun dar plătești…prețul.

Timpul pentru citit, timpul pentru a învăța, ca și timpul pentru iubit, nu are limită. Faptul că am intrat direct în civilizația occidentului, sărind niște etape, lasă urme nevăzute în noi. De la privata din fundul curților, ciorba de urzici și tradiționala mămăligă, ne-am pomenit dorind vile ca la Hollywood, mașini mici cât tancul, fructe de mare, Moet sau Dom Perignon. Banul și/sau cultura dau putere omului. Banul tentează mai mult decât cultura, vedem bine. Câți dintre cei trăitori în diaspora românească devorează cărțile de istorie din țara respectivă, sau citesc în alte limbi literatura necitită vreodată în comunism? Câți își fac un selfie al propriei ființe, existențe, așa cum făcea Cioran sau Ionesco? Ne mirăm de nivelul scăzut al educației? Degeaba s-a dorit România educată (un proiect de țară). Am rămas doar cu România eșuată. Căutând cauza, totul prinde sens, se explică. Nu știu dacă doamna înșelată de Brad Pitt (alias vreun african cunoscător al debilității doamnelor dornice de emoțiile tinerești și indoctrinate de emisiunile cu vedete) s-a gândit de două ori înainte de a sucomba ideii VIP, dar sigur și-a zis că se merită să achite câteva sute, vezi mii de euro brăduțului ce-i trimitea inimioare și-i promitea cadouri și teancuri de bani. Aventura, diosa seductora, zic spaniolii. Însă aventura costă, zeitatea cere un anume tribut, și victima e atât de orbită încât disprețuiește cuvântul imposibil. Fusese femeia năpăstuită în țara sa? Întind să zic că nu; femeia plecase în Spania la vârsta când oamenii se mai înțelepțesc, având deja cele trebuincioase pentru viața ce le-a mai rămas, un acoperiș etc. Dar cum se râvnește mult la capra vecinului, și-a încercat norocu și ea pe la spanioli. Nu degeaba satele țării sunt pustii, căci majoritatea familiilor au pe cineva plecat la muncă prin lumea largă. Nu contează că grădina ta rămâne pe mâini străine sau pârloagă, contează că poți trimite bani acasă copiilor sau că vei mai ridica un etaj la casă, vei avea condiții de oraș sau chiar mai mult, vilă ca în serialul (ce fascinase românii cândva) Dallas. Motivația e foc! Banii se transformă într-un delir în fiecare zi dacă îți lipsesc, sau într-un instrument de a concretiza niște visuri.

Prezentul e oglinda gândurilor trecute, sentimentelor și acțiunilor de ieri. Nu poți schimba prezentul, dar poți schimba gândirea. Universul funcționează la perfecție, totul e cauză și efect. Cauza este-n gândire, și efectul în lumea fízică. Cu siguranță că doamna căzută în pânza de păianjen /vraja conversațiilor cu șarmantul actor, i-a mulțumit Domnului pentru norocul de a-și schimba viața, pune un pic de condiment suplimentar existenței rutinare din Spania, convinsă că se face voia Sa. Și că va primi un card de VIP, cadouri și avantaje de fan exclusivist. Până mai ieri bătrânii pensionari (în general femeile) erau bombardați în România cu plicuri ce conțineau oferte cu seturi de oale, aparate de masaj și te miri ce, frumos prezentate în imagini. Poștărițele oboseau cărând tolbele pline cu acest gen de plicuri, coletele fiind cu ramburs. Bătrânii sperau, fiind convinși că vor câștiga sume enorme dacă mai cumpără ceva, fiind mereu anunțați că sunt câștigători (la sfântul așteaptă) ai premiului cel mare de la tombolele acestor companii dubioase. Ajunseseră să aibe discuții cu copiii care vedeau cum se umple casa părinților cu obiecte noi și inutile, dar care erau puși la punct urgent dacă îndrăzneau să interzică seniorilor să mai comande ceva prin poștă. Replica era simplă: fac ce vreau cu banii mei! Riscau să audă că dacă nu le convine, vor fi dezmoșteniți. Uitaseră repede pensionarii că fuseseră victímele FNI-ului… Tot bătrânii umpleau sălile închiriate pe la hoteluri de “doctori specialiști” (cu darul vorbirii comercianților de profesie), ce țineau conferințe și le promiteau analize gratuite la final. Invitațiile se făceau prin apeluri telefonice și condiția era să aducă câțiva prieteni la adunare. Bieții oameni se trezeau acolo în fața unui marketing agresiv ce consta în vânzarea de produse medicale la prețuri exagerat de mari etc. Erau prinși ca într-un clește și fără posibiltatea de a părăsi sala înainte de atingerea scopului organizatorilor. Cât trebuie omului să învețe că în capitalism nimic nu e gratuit și nimeni nu te iubește degeaba? Gratuit o fi soarele, ploaia, că-n rest, nici apa, nici plaja mării nu mai e chiar gratis. Ce poți face pentru săraci? Bogații le-ar da un șut! Bogații nu văd săracii, sunt invizibili, cu excepția bonelor și grădinarilor.

Românca nu era săracă, dar nici prea confortabil financiar, dovadă că un ban nemuncit și din cer picat (vezi bradul Pitt), nu i-ar fi stricat. Căci bieții spanioli își măsoară bine plapuma după criza din 2008 din care au ieșit fragilizați. Dar muzica-viața, continuă cu o cadență ce te incită să-ți miști picioarele. Inclusiv gândurile, speranțele. Poate că femeia gândea că libertatea ei de a visa era fără păcat, frumoasă, cu poteci șerpuite și flori exotice ce o duc spre înaltul cerului, ca-n copilăria de care-și mai amintea uneori. Căci deși trăia alături de un bărbat (căruia îi vorbise de “cadou”), femeia tot visa la altceva. Iar omul (novio, el prometido spaniol) la fel de naiv și bun de dus de nas, nu a văzut pericolul, n-a oprit-o să trimită banii, nici nu a mers să reclame la poliție această ofertă dubioasă. Săracii sunt cei mai simplu de impresionat, ei dau bani cerșetorilor, pun la cutia milei și ajută din puținul lor, pe când bogații nu fac donații decât dacă au deduceri fiscale sau scutiri de impozite, dacă au vreun interes particular, ei fiind cunoscătorii ițelor, chichițelor economico-financiare, având asesori în acest sens. 50 % din spanioli nu au citit o carte. Iar cei care citesc, dacă mai sunt și bancheri, nu-i veți vedea lăsând bacșiș pentru că au fost serviți la un local, considerând că datorită lor chelnerii au de lucru. Achită cu cardul, mărunțiș nu au. Numai esticii și rusofonii mai epatau cu bancnote verzi de 100 băgate în mâna portarilor, chelnerilor, însoțiți fiind de blonde ceva mai delicate și mai reușite decât Drăgușancele noastre, nu și mai puțin fițoase.

Dar revin la cea sedusă și cu banii dați…degeaba. Cui să spună că se simțea singură? Că o durea…chiar viața. Luxul suprem al unora este investiția. Sau multiplicarea milioanelor, milardele, după caz. Alții trăiesc cu iluzii, amorul fiind cel mai la îndemână ca sentiment capabil să mute munții, indiferent de vârstă. O lejeră nebunie frumoasă te face să vibrezi, să visezi, să te simți viu. Cele mai îngropate emoții ies la iveală, propriile blocaje, contradicții, zone obscure; mașinăria infernală se pune în mișcare. Manipularea e de manual, iar femeia/victima e ucisă la sinapse. Nu ții cont că poate te-ai înșelat de țară, de persoană. Biata femeie sigur nu și-a dat nici seama că Brad i se adresa în limba ei, nidecum în americăneasca lui, căci totu-i posibil când fluturii zboară, știm bine pe unde. Nu degeaba suntem îndemnați mereu de ceva ani, să trăim clipa. Se trăiesc clipele, mai ales pe Tik Tok și pe WhatsApp, căci bunicuța (după aspect), își lua doza zilnică de cultură și informație din FB și Tik Tok, unde abundă inimioarele, ceșcuțele, pisicuții și imaginile idilice din lumea largă, exotice. Cum să nu visezi?! Și la ce bun să mai citești cărți? Numai cine mai are ochi pentru ele, știe că pot fi cel mai bun psiholog, prieten fidel sau învățător. Cărțile sunt un mijloc de a suporta viața cu toate asperitățile și tarele ei. E o minune dumnezeiască să mai știi a vorbi cu tine însuți în cea mai profundă tăcere, căci magia bibliotecilor a fost din nefericire estompată de mediul virtual și rețelele de socializare. Felul în care un tânăr apreciază literatura, artele, vine în primul rând de acasă, de la exemplul dat de familia sa. Majoritatea are aversiune față de cărți, telefonul mobil e biblie și hrana cea de toate zilele. Fără el se simt disperați, pierduți dacă li s-a descărcat și nu sunt conectați la lume, lângă prietenii cei mulți (virtuali). Prieten și dușman. E și titlul unei cărți, dar nu extrapolez mai mult. Când lumea trăiește vremuri deloc liniștite, când suntem sub spectrul belic și al unui viitor incert în ce privește revenirea la normalitatea frumoasă a vieții pe glob, inima vrea emoții plăcute, ființa simte nevoia de endorfine. Unii mănâncă ciocolată și delicatese, dar culpabilizează imediat când se urcă pe cântar, alții fac voiaje exotice sau cumpără proprietăți în Dubai, alții se mângâie cu ideea că își pot schimba viața dacă au puțin noroc și voință. Salvarea prin artă, salvarea prin iubire, salvarea prin telefonul conectat. Liberul arbitru, da, există! Doar că bagheta magică nu-i la îndemâna oricui, vedeți bine, mai ales într-o lume de ciclopi. Societatea nu mai are bani și timp de pierdut cu psihopații, nici cu reeducarea inculpaților prin pușcării. Lumea își inchipuie că închiderea spitalelor de nebuni e un semn de progres și nu-și dă seama că mii de oameni cu boli mentale circulă liber pe străzi, prin parcuri, oriunde. Au telefoane mobile și timp liber, au dorințe bazice și au obsesii. Unii n-au fost niciodată îndrăgostiți, poate nici nu ar ști să recunoască acest sentiment în cazul că li s-ar întâmpla. Tot ce vor ține de sex sau bani, atât. Își propun să cucerească victima țintită, însă adesea totul se transformă în obsesii nesănătoase, morbide. Un gest, o privire, un miros, pot deveni versuri în mintea lor, dar și motiv de acțiuni bestiale. Nu se face cu adevărat politică pe Tik Tok sau FB, dar se manipulează la greu. Se manipulează mai ales femeile, sau bărbații singuri sau aflați în relații râncede de cuplu. Trăim în videocrație. Marketingul ține de demagogia în comunicare, de manipulare și direcționarea omulului către avantaje și chilipiruri. Tehnica manipulării include elementul vizual, emoțional. Se exploatează suferința, fragilitatea, se elogiază frumusețea, se face prozelitism. Victímele sunt făcute să lăcrimeze de emoție și…să cheltuie. Telefonul modern, practic se joacă cu viețile noastre. Ne cataloghează, ne dictează alegerile, ne ia pulsul și tensiunea, ne numără pașii, ne arhivează amintirile, ne programează agenda și viitorul; ajungem să gândim manipulați de telefon/de altcineva. Încorsetați de această tehnică invazivă devenim fără să vrem sclavii ciberspațiului. Emergența senzațională a tehnologiei se concretizează pe zi ce trece în modelarea oamenilor. Toată ziua cu ochii-n telefon! Telefonul ne-a convertit într-o prelungire a celorlalți. Telefonul ne apropie mai mult de cei care-s departe și ne depărtează de cei care-s aproape.

Cât timp trăim facem mereu planuri. Și adesea le facem ca…țiganul, scuzați domnilor romi, dar așa era zicala! Iubim, pentru că am fost creați să iubim. Și când vine vârsta ca nimeni să nu te mai asculte, să te simți făcând parte din decorul cotidian, când nimeni nu te aude, când ești singur în trupul și-n ființa ta, devii invizibil, adesea mai inutil decât frunzele moarte. Unora li se pare mai trist să trăiască uitați, decât morți. Rodin era miop. Ce este considerat urâțenie în natură, în artă poate fi frumos, plastic. Cum să nu plângi de emoție fericită când “Brad Pitt” îți trimite inimoare și te întreabă ce-ai pățit, de ce-l eviți brusc și l-ai uitat? Notorietea e o artă. Mâine poate fi târziu, de aceea mâine este mereu prea târziu, își zicea femeia. Și când se gândea că se crezuse cândva incapabilă să trăiască în altă parte decât în țara ei! Era încă tânără când ajunsese în Spania, dar de la 50 în sus anii trec mai repede. Străină pe pământ străin, se cramponase parcurgând orbește primii ani, până să-și facă noi prieteni și să se simtă mai în largul său în noua existență. Peisajul din regiune o ajutase, chiar dacă arborii nu erau aceeași, colinele și apele aveau un ceva, un suflet identic cu tot ce cunoscuse, narcise, petunii, trandafiri. Viața își relua drepturile ei, căci fiecare anotimp are frumusețe proprie, și dacă ar fi avut un caiet și puțin talent, ar fi schițat peisajul; era unul din regretele sale, că nu se putea exprima artistic. Ajunsese la capătul lumii și murea de singurătate. Într-o seară l-a cunoscut pe Antonio și s-a culcat cu el. A rămas la el și au împărțit două singurătăți și același acoperiș în Spania, la Ourense. Fusese exigentă în materie de conveniențe, atitudine și îmbrăcăminte. Până s-a dat pe brazda latinilor, firește, și a adoptat stiul lor de viață și faimoasa dietă mediteraneană. Sufletul torturat al omului întâlnit aici se manifesta în arta sa, în culorile sumbre și figurile distorsionate și ochii dilatați de groază. Tăcerile lui aveau un preț, un preț pe care nu ar fi trebuit niciodată să-l accepte, nici nu credea că avea să-l plătească vreodată. Rămânea surd la dorințele ei, făcea parte din specia erbivoră blândă, era revoltant de econom, un idealist calculator, în secret poet și un burghez timid. Dar asta e altă poveste, spaniolă, ce nu are a face cu frumosul Brad, pe care îl și zărise odată în România. Cam de departe, dar fusese de ajuns pentru a-i intra în inimă, așa blondin, zâmbitor și șarmant! Admiratori secreți nu există decât în romanele cu apă de trandafiri, însă cea obișnuită cu telenovelele și programele de la Tele Cinco (de corazón), crezuse-n povestea cu VIP-uri. Cum să nu creadă, când ochii săi strălucitori malițioși (dar și plini de tandrețe) ar fi putut omorî și-un taur în arenă? Avea umeri lați și o siguranță de sine specifică actorilor hollywodieni, conștienți de poziția lor privilegiată. E adevărat că uneori se petrec lucruri pe care nu ni le putem explica, își zicea femeia. Lucrurile care deraiază nu-ți par prea normale, însă …ce mai e normal în zilele noastre? Și dacă apare pe Tik Tok, cum să nu creadă că îi poate surâde norocul și ei, odată? La România se gândește tot mai rar, știe că traiul cotidian acolo este pe împrumuturi de la FMI și UE. Că educația este cea mai scăzută, nu o prea deranjează, căci nici spaniolii nu i-au părut tobă de carte. Românul nu-și mai produce singur hrana și importă cam tot ce pune omul pe masă. Mai e ceva normal acolo, ceva neatins de corupție? Brațele țării s-au ramolit deja, căci tinerii au plecat și vor mai pleca încă, iar o treime din populație trăiește în sărăcie. Sărăcia și luxul conviețuiesc indecent, incestuos. Fără încetare se simțea readusă în trecut spre țara ei, urmărind adesea știrile. O țară a oportuniștilor, a bătăliilor politice pentru ciolanul național. Partidele, precum sectele, atrag tot soiul de dezechilibrați. Deobicei incapabili de a ține un discurs structurat, coerent, ridică glasul, vocifereză. În România decid străinii, nu românii, se afirmă tot mai des. Copiii de bani gata încearcă să devină cineva fără să aibă merite. În străinătate se consolează pe banii părinților în cluburile din Ibiza, Dubai sau Monaco. E ușor când totul e plătit! Dumnezeu generos dă totul favoriților săi, plăcerile infinite dar și dureri infinite.(Goethe). În toate există un preț de plătit. Marii lumii sunt ca stelele agățate pe bolta cerului. Doar copiii cred că pot atinge stelele când se ridică pe vârfuri și întind mâinile spre cer. Oricum, tot ce ține de stat, e pe banii publici, banii celor ce trudesc și trebuie mereu să fie atenți la cheltuieli, la bani. Amărâții iau în derâdere semnele exterioare de bogăție, ridiculizându-i pe cei care circulă cu mașini scumpe, care mănâncă crustacee sau carne Kobe, convinși că “ tacâmurile din argint dau gust rău mâncării ”, fără să fi mâncat vreodată cu așa ceva. Doar bieții copii și servitorii visează în secret că vreodată se vor putea îmbuiba cu bunătăți… În mai 68 după atacul unei epicerii Fauchon, studenții francezi strigau: Tout le caviar au peuple!

Sărbătoarea odată trecută, adio sfânt! (La fête pasée, adieu le saint!) Nu poți fi responsabil de naufragiul celor care se expun aventurii pe mare când nu știu să înoate. El novio Antonio o consola cu-n cinism mângâietor, cariñoso, incapabil să facă ceva în fața evidenței. Ajunseseră brusc sub lumina reflectoarelor de când povestea femeii românce făcuse turul televiziunilor. Răul nu are chip. Cu inteligență poți face bine sau rău. Doar conștiința este cea care are putere morală. Inteligenții sunt cel mai adesea bandiți, începe să reflecteze femeia păgubită. Voiam ca viața să fie ca fântâna din Trevi, plină de mișcare și zgomot, de cai și de îngeri ce cântă cu trompetele din care țâșnește apa către mulțimea de turiști. Emoțiile pozitive fuseseră înlocuite însă de deziluzie, jenă, obidă și alte sentimente captive ce proveneau din copilărie. Rătăcea prin propria viață acum ca un suflet expropiat. Plătea la propriu și la figurat. Până la întâlnirea cu Brad Pitt fusese bine-n pielea ei, doar la capitolul corazón șezuse mai rău. Pierduse și sentimentul că ar fi existat, cu atât mai mult că fusese iubită. Ca să fii, trebuie fără îndoială, să îți amintești că ai fi existat. Doar că ea nu era moartă… de tot. Se simțea doar copleșită de incurabila vinovăție de-a fi îndrăznit să respire și ea o rație de oxigen “VIP”… Ploaia o udase până la os, venită din senin ca un duș rece, la timp. Simțea lacrimile curgându-i până-n gură, fierbinți, sărate, parcă aveau gust de sânge. Ce stranie senzație, mii de ani par că o apasă…

Copilul ascuns în adult are cicatrici și emoții infinite. Femeia are nevoie de echilibru, de iubire. Există pâine goală, pâine cu unt, pâine cu dulceață sau pâine cu untură. Un copil a auzit poate de caviar, dar nu îndrăznește să creadă că va mânca vreodată…Aici stă cheia ingenuității femeii ajunse la 62 de ani, trezită la cruda realitate. Bietul copil (din ea) va visa mereu la caviar, pentru că luxul și bunul lumii nu-i la îndemâna oricui, mai ales a visătorilor până mor, cu ochii la pasărea de pe gard.

Am uneori tendința să pun totul la suflet, mai ales când e vorba de necunoscuți, de amărâții sorții, pentru care mă rog. Adesea poate confund mijloacele cu scopul, dar tare-mi doresc transformarea obuzelor în vaze de flori. Pozele spun mai multe despre fotograf decât despre model, ele te invită la meditație. Ați ghicit!? “Eu nu-s altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Nichita era născut pe 31 martie. Eu, asemeni. Mimoza e omniprezentă la această dată în satul meu, fiind considerată o plantă invazivă. Florile ei nu durează decât câteva săptămâni, dar rădăcinile se extind…