https://blog.revistaderecenzii.com/
Silviu Bârsanu, OZN-ul boemei plastice craiovene/S13, ne-a părăsit. Candela veghează în noapte spiritul celui ce se armonizează cu ritmurile astrale, învăluindu-se cu raze de lumină în drumul spre eternul mister, veșnicia. Un capitol se încheie dar povestea continuă. O amintire grea și fascinantă a rămas. Cât de superb și înduioșător devine firul amintirii celui care-și devoalase apocalipsa la purtător a vieții, dăruind-o „într-un gest firesc, tangibil, în care sălășluiește sufletul tăcut al imaginației”.
Descoperisem universul acestui „metru etalon” al boemei artistice, pe terenul său. Acolo unde își experimenta materia subiectivă–limbajul poetic ce se îmbina și devenea totuna cu arta plastică. Am simțit în atelierul său cum actul cititului e precum actul privitului, adulmecării operei plastice, intrarea în ea, în formă magică. Subiectul predominant era arhivat parcă, pe rafturi: femeia-iubire, trăire exaltantă, stranie disperare, oscilație între lirica profundă a sufletului și tenebrele erosului. Omul se măsoară după grandoarea sentimentelor și noblețea atitudinii. Care nu se cumpără, căci te naști cu ea. Artiștii se măsoară după opera lor; sunt iubiți, adulați sau disprețuiți, adesea pe nedrept. Arta este și spectacol, dovadă Răscruciul/eveniment artistic plurivalent, cu oameni interesanți, cu preocupări frumoase, ce se armonizau cu propria sa atitudine și mentalitate. Silviu rămăsese tânăr, rebel, cu inteligență artistică remarcabilă și un umanism aparte. Era forma sa de a funcționa astfel. Era artistul ce nu știa, nu putea sau nu reușea să își găsească liniștea. Fruntea amplă supraînălțată de-o ușoară calviție, frumusețea exterioară a tinereții se stinsese, însă o altă frumusețe mai profundă și mai trainică îl învăluia. Căci își descoperise natura filozofică, atributele spiritualității.
Fiecare creație ascunde sufletul geamăn al autorului; amintiri intacte, secretul clipelor de iubire, orele pure cu impulsuri spre icoane, durerile sufletului sfințind iubirea, poetul-animal biciuit, tinerețe nebună. Foamea de vise arde, doare. În jur e doar plânsul vieții pe mucavale, pe pânze, în vitralii, peste tot. S13 nu și-a făcut din disperare o temă, el își păstrase credința în iubire, rămânând pozitiv în tragismul iminent al vieții. Alegem oamenii pentru ce sunt ei și pentru ce nu sunt. Câți au disponibilitatea de-a explora tenebrele celuilalt sau se avântă alături în zborul acestuia spre focul purificator al soarelui? Căci artistul își arată tarele fără să aibă obsesia vinovăției. El nu are nevoie doar de recunoaștere socială a muncii sale, are implicit nevoie de familie; Silviu Bârsanu nicidecum nu-și dorea ceva ce seamănă a clișeu: „papa, caca, nani”. Ședea în așteptare, împroșcând infinitul cu tușe de aur și sânge; simțea probabil cum sufletul flagelat și trupul sacrificat îl îndemnau și chemau spre lumină. Așa l-am găsit, regăsit pe „băiatul cu flori” în suflet- S13, cel ce trăia de dragul dăruirii fiecare episod al vieții, știind din instinct să-l ridice la rang de artă, ca satisfacție existențială. E greu și tragic, să fii și-n dragoste, să fii și-n moarte. Câtă durere în iubire, în extazul cu stele, în retina ce sfidează nemărginirea cu verdele ei. Încărunțise arzând în așteptări, în amintiri, visând. Așa cum sta, părea rupt din niște sfinți. Povestea sa e povestea celui ce poartă pe umeri un dublu destin, al artistului și al omului rațional. Umbra și zâmbetul coabitează în aceeași celulă. Silviu era o natură totală, cu disponibilități nesfârșite. Pofta lui de a scrie nu era legată de glorie, dovadă că își păstrase povestea în sertar. Scrisul său, cartea autobiografică pe care mi-a încredințat-o, nu e altceva decât dorința de comunicare și instinctul atitudinii sale solare. În strigătul său am simțit naivitatea imprudentă a celor care nu amestecă sentimentele cu banii, contrar multor contemporani. Fragila trupului alcătuire! Un chip însângerat ca de ghimpii coroanei, și o năprasnică sete de lumină. Cu închipuire de lunatic, ridicase statui frumoaselor ce-au fost sau le-a visat la pieptul său, ca la o poartă de rai. Gândurile legate de trecut, Silviu le reprima fără să le dezmintă, știind că arta și frumosul sunt ispite vinovate, dar ispite. Puternice.
Am urcat într-o amiază de vară în intimitatea creatoare a celui ce trăia deasupra lumii la propriu, cu panorama cerului și-a rugilor verzi, în compania jazz-ului și a câinilor afectuoși, cu nebunia fanteziei sale creatoare. Lumina filtra culorile, fiecare obiect avea povestea sa ce se dorea povestită sau ghicită. Am vizitat un înger, cred. Un înger alungat din rai… Părea trezit din vis și nu știam de va atinge țărâna sau zenitul. Purta la colțul ochilor o lacrimă culeasă din altarul de patimi și păcate. Călăul îi turna otrava-n cupă, fără să știe de îngenuncherea din altar. Cerul asculta tăcerea verde și muzica aripii întinse, iar el zâmbea trist în culori și-n cuvinte. Uitase să potrivească orele refugiului din cerul său… Priveam un înger sângerând, rătăcitor prin infinit. Artistul mai mult ca oricare, e o carte deschisă din care ceilalți se hrănesc cu propria-i viață-suferință-extaz. Nimeni nu-l întreabă de chinul lui, nu-i știe povestea de alchimist ce prepară metalul său, cu suflet topit. Plânsul din om, de l-am pune pe note, s-ar întoarce ca un flux muzical la origini și suferința din suflet s-ar prelinge în forme dilatate, ingenioase, forme plastice, culori ale ritmului interior. În intimitatea insulei artistului, tinerețea sufletului nu lăsa loc lucrării timpului. Iar scara închipuirii-fanteziei, alunga fricile și sentimentul devastării sufletești. În OZN-ul său gândea/scria liber: „Punctul-o iluzie ca și linia cea dreaptă ce există în mentalul nostru restrâns. Ce greu se sparge un cer de stele, și sângele-metal fluid, ce ușor se dilată în oceanul infinit-ceresc!”
Condiția și existența tragică a omului, filozofia aventurii, dorul perfecțiunii, emoția artistică, scrisul-alt soi de desen și de continuitate a gândului, aripa zborului, educația frumosului, a voinței, vibrația intimă a omului și o sfântă ardoare. Toate acestea mi-au umplut gândurile și m-au urmărit și după ce-am părăsit atelierul artistului. Cine a zis că oamenii mor definitiv? Distanțele nu există, și mor doar cei pe care nu i-am iubit destul. Notele muzicale Fa și Si erau considerate tonalitatea diavolului în Evul Mediu. A culmina cu un zâmbet și cu o plecăciune după ce ai fost catalogat drept un tiran, un nebun sau un diavol, e ceva!
„Hasta siempre”, S13!