https://blog.revistaderecenzii.com
Împărătia dobitocească,
Ca şi a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sunt la schimbare!
Din mână-n mână sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.
De curând ursu pe leu schimbase,
Şi pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Şi cu verzi tufe stă-ncoronat.
Dator eu însă sunt a vă spune
Ca ursu-acela, măcar ca urs,
Dar simțimente avea preabune:
D-al obştei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpân nuou,
Să se închine lui, alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce,
Şi după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Şi înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedeşte c-ar fi având
Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu când.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apa, spun lămurit
Cum au mers urşii la o bătaie,
Şi câte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arăta
Cum că din suflet s-a bucurat
De întâmplarea cea minunatală,
De-ncoronare când a aflat,
Cum ca doreşte supus să-i fie,
Ca totdauna el l-a iubit,
Că pentru dânsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.
Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept forma se socotesc;
Căci fieşcine le ia de glume,
Care se uită cât se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgeşte,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum ca prieteni are, gândeşte,
Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală,
Tocmai când urşii mort îl credea,
După o mare şi lungă boală,
Vine să-şi ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pân’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lasat.
Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai şi țara ei au scăpat.
Prea cu lesnire omul se-nşală!
Dar foarte mare face greşală
Cine la vorbe da crezământ.
Faptele numai ne dovedeşte
Fieştecine cât prețuieşte,
D-avem prieteni şi care sunt.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/