https://blog.revistaderecenzii.com
Oamenii, când n-au ce face, se-apucă de gâlceavă. Se dau la vorbă, și destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pândește mintea omului cum pândesc lupii razna oilor. Când inima e spre rele, apoi velințe de flori să-i semeni, că tot ciulini și pălămidă dă și, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă și apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ții, pârleo, că nu-și mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunțișul și pe deasupra și toiagul lui vodă pe spinare.
Se întâmplă, câteodată, și mai altfel de cum gândești. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, și totuși sare omului țâfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gândit la cutare lucru când a zis cutare cuvânt; ba că a tras cu coada ochiului când se uita la mine; ba că îi dau din toată inima și-mi răspunde: „Aș, la ce te mai superi!” Și pe-așa povârniș, până nu s-o izbi omul de vale, nu se mai oprește. Din bună prietenie ajungi să te uiți chiondorâș, și zavistie, și chiloman tocmai când crezi că lumea toată este a ta.
Așa e. Că de ne-om cântări cuvântul cu cântarul și ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri câte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înșeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-așa e făcută să fie dragostea, fără ștreang de gât și fără căluș în gură.
Cine a auzit și nu s-a crucit de neînțelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea știe, de la fetișcane până la bunici, c-au ajuns la cuțite. Se minunează până și copiii; și când, călări pe băț, își încură armăsarii de-abia să-i ție, pe dinaintea caselor lor, furișează câte-o privire, și-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spuie că „ce e nu e bine”, „s-a făcut lumea rea”, „se dă răilor și umblă cu șoalda”.
Mama Iana și mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atât rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleșnițe și boale de seceraseră lumea în toate părțile.
Da’, slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămânea la Crăciun fără porc, la Paște fără veșminte noi și la Moși fără doniți și ulcioare și pomană morților.
Amândouă aveau de la răposați acareturi bune, așezate cu temei, să tot ție și să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni și zarzări, grădini cu flori și legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, și umbrite cu streșini de mărăcini.
Că după cum se sfătuiau între ele: „Omul e sărac numai când dorește ce nu are și nu se mulțumește pe ce are; cine râvnește la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămâi într-ale tale”.
Și când se îndemnau la lucru, urzind pânza ca un brâu alb întins de-a lungul curții, ori se crăcănau în duzi să-și umfle șorțurile cu frunză pentru gândaci, se mângâiau cu cuvânt bun și așezat:
— Vezi d-ta, leică Ghiro, când te mulțumești pe puțin, dă și D-zeu. Prunilor noștri li se frâng crăcile de încărcați ce sunt.
— Poi da, leică Iano. Da’ gândacii d-tale merg bine? Ai mei mănâncă de sting pământul.
— N-au cum să fie mai bine. Sprâncenații mai ales, bată-i sănătatea, sunt ca pe deșt și parcă-s încondeiați, să zici că le-a tras cineva sprâncenele, tocmai ei, care se deoache și de-un copil.
— Să știi că de Sfântă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă și să întindem o masă strașnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Și Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlinește șaptesprezece ani și mână caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Țesala, țesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vârtejul, ridică căruța cu cinci chile parcă n-ar fi nimic.
— Ei, leică Ghiro, nu că râvnesc, dar îți spun și eu, uite, mie mi-e mai greu, că alta e flăcăul, și alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da’ tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel când trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar și îndesat și mi-ți stăpânește c-o privire cât ține curtea; și păsăret, și cățel, și purcel se dau în lături și se fac teacă de pământ că trece stăpânul, nu glumă. Înțeleg și lighioile… ce gândești d-ta? Da’ pe Irina cățeii o întind de rochie, purcelul ridică râtul în sus, procletul, și-i guiță a mâncare, fofolocii de rață fug de la cloșcă și-i dau târcoale căscând ciocurile lacom.
— Și ce socotești d-ta, leliță, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ți-ar părea rău ca să facem din două curți una, din două mese una mai mare, și lighioile noastre, toate la un cârd, să aibă și stăpână ca să le răsfețe, și stăpân să le poruncească, iar d-ta să ai și fată, și băiat, iar eu să am și băiat, și fată?
— Să dea Dumnezeu, cumătră!
— Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremea și s-or alege bătrânii cu bătrânii și tinerii cu tinerii.
— Să dea Dumnezeu!
— Că așa se primenește omenirea. Ca mâine o să te văd cu unul în poală, cu altul în cârcă și cu altul în troacă, și bunico, încoa, bunico, încolo, mai înțelegi, capule, dacă-ți dă mâna!
— Să dea Dumnezeu!
— Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopseală cu greci, cu bulgăroi, cu turci și cu hantătari.
— Ferească Dumnezeu, cumătră! Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după așa vorbă bună, o aduse cam în sfârcul biciului, fără vrun gând rău:
— Leliță Iano, da’ ce-ai pățit să lași pe peretele alb ca laptele o pată de pământ galben? Nițel var stins, nițel nisip cernut, nu e a treabă. Că și casa, ca și noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cârâie pe obraji?
— Uite, ca păcatele, am uitat, mânca-m-ar pământul…
— Apoi, cumătriță, asta e dat fetei să îngrijească de curățenia casei. Așa am apucat noi de la părinții noștri.
— De, leliță, o mână de fată am, n-am zece. Cine să depene, cine să facă țeavă, cine să deretice, cine să aducă apă?
— Iar cocenii și cojile de dovleac prea vă stau în pragul ușii. Și curtea, ca și masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aș pune bucatele pe-o masă pătată?
— Așa e, leliță Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăț ca în palmă.
— Da, cumătră, dar să știi de la mine, curtea e a fetei; că de n-o învăța de-acum ale ei, nici nu le mai învață. De n-o pune mâna pe târn, târnul nu-i strigă „aoleo”.
— Poi, să-i mai crezi și d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi.
— O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei. Lenea e ca porcul… scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, și el intră în casă.
— Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneșă nu este.
— Se prea poate; da’ eu, când eram ca dânsa, mă învârteam într-un călcâi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, și prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locșor, mi-aș fi tăiat mâinile din cot.
Fu de ajuns mamei Iana. Își iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în șorț și, dregându-și glasul, după ce se șterse la gură, zise cam înțepat:
— De, cumătrița mea, fiecine își spală rufele în albia ei, și, de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui își poartă cămașa. Mie, din mila Domnului, Irina, atâta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, și de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, și d-ta ăi fi trăgând multe cu Răducanu d-tale…
— Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă!
— Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana și, înfigându-și șorțul în brâu, se dete repede din vârful dudului.
— S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte de demult, îngână sfios și mândru: Mâine e rândul vostru. Veniți la noi? Să v-așteptăm cu masa?
Iar mama Iana, strecurându-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe:
— Să vedem… om veni… că de… mai cu deretecatul curții… mai cu cârpitul casei… om veni… să vedem…
Mama Iana, cum ajunse acasă, trânti frunzele în mijlocul odăii. Gândacii se târau în cârduri grase și bălaie pe velințele de frunze. Și nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde până aci îi mângâia cu ochii și cu cuvântul. Irina depăna. Și barem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la târn. Îl smulse din colțul magaziei și începu să măture în toate părțile câteva coji de dovleac și doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse și trase câteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul și ieși după mă-sa, care robotea tăcută.
Cămașa ei subțire și creață, cu mânecuțe largi și scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare și se încovoia pe sânu-i rotund și cucuiat. Așa de fragezi îi erau obrajii, așa de curată și limpede privirea ochilor săi negri, umezi și lucioși, ca ai unui vițel de trei zile, că ai fi înțeles pe loc de ce durea așa de mult pe mama Iana când ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe Irina ei.
Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult. Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, și tot își vâra mereu tâmplele cărunte sub barișul verde, și mișca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială și-i zise drăgăstos:
— Da’ ce ai, mamă? Cin’ te-a necăjit? Eu am isprăvit țevile. De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea?
— Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum e lumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curați pereții; că hâr, că mâr, și te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i cășună și ei… s-a sculat cu plapuma în cap… a călcat cu stângu azi-dimineață…
Irina se puse pe gânduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi râs de ei? Și ce i se părea mai ciudat e că nu-și putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat așa de voinic și de vesel, ea, care totdeauna le-a pășit și părăsit pragul cu vorbă părintească: „Bun găsit, leliță”, „Bun rămas, leliță”, „Ce mai ala-bala?”, „Irino, ș-ălălalt obraz”, „Dă-mi și ochii”, „Așa, să te faci mare, puica maichii”. Cum, adică omul o fi și altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă privește pe bătătura lor gâștile cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul și curcile cu puii lor plăpânzi și cu fulgii zbârliți, pune mâinile în șolduri, îi râd ochii și zice din toată inima: „Batăvă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulțiți ca nisipul mării!” Vra să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mâhnit pe mama Iana? Și, necăjindu-se că nu înțelege nimic, rezemă capul de perete și întrebă pe mă-sa, să-i spuie:
— Cum e omul când se înrăiește? Își uită de zilele de până în ziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viața?
— Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zâmbet amar, așa e omul… se întoarce, că și lăstunii se întorc… Da’ vezi tu, de cade pustia de ploaie sărată pe șoimanele de bucate, le pălește foile, le seacă spicul, și bucatele nu se mai întorc…
Irina oftă. Ar fi plâns și-i fu rușine. Bănuia multe din vorbele mă-sei.
— Mamă, mâine e duminică și e rândul nostru, mergem la masă l-alde maica Ghira?
— Să alegi fasole de fiertură și mâine dimineață să arzi țestul pentru azimă, să coci ceva ardei și pătlăgele vinete… O să mâncăm acasă.
Așa răspunse Iana intrând în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghițea în sec; și, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă, ca și cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două și n-ar fi știut pe care din ele.
Duminica asta nu mâncară împreună. Și unora, și altora le părea rău. Alde Ghira se gândi:
„Așa e… să zic că eu aș fi de vină… da’, tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare țâfna”…
Alde Iana înghiți cu noduri. „Bine… să zic că eu m-am zbârlit de pomană… dar cine-a început?… Și ce, a grozăvie era să mai vie o dată și să-mi spuie omenește: „Ia fugi de-acolo, leliță, și poftim la masă la noi…”
Azi așa, mâine așa, până începu să le fie teamă una de alta. La început își mai dădeau bună ziua în față, pe urmă plecară ochii și sfârșiră cu o moțăială drept „bună vremea” și „mulțumim d-tale”.
Ba mai pe iarnă se plânseră copiilor, care ascultau triști și tăcuți:
— Mă! da’ repede mai trece Iana pe lângă mine… ca o vijelie!
— Bre! da’ s-a călugărit Ghira, pune ochii în pământ pe lângă mine… parc-aș fi luat vederile cuiva!
— Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decât să se întâlnească cu mine pe-o potecă…
— Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbicește, ea e nor, ea e vânt, ea e soare… ale ei sunt potecile… de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ție smirna în capul celălalt…
— Știi, Răducane, că Iana a dat drumul găleții când m-a văzut că vreau să apuc de roata puțului? Te-ai fi gândit la una ca asta?
— Așa, Irino mamă, cum mă vezi și te văd, eram la biserică, am întins lumânarea să mi-o aprind de la lumânarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înțeles.
Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da’ stătea mai mult rezemat în picioare decât pe pat. Așa, se mai ducea Irina pe la Ghira. „Ce mai faceți?” Ș-atâta tot.
Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coșul celeilalte. Dacă s-auzea una bușind să taie lemne, cealaltă o aștepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paști e mai mare păcatul să nu-și facă barem datinile moștenite de la părinți. Să nu mănânce plăcinta cu brânză împreună, să nu bată alvița băiatul și fata la aceeași grindă, da cel puțin să schimbe doi bulgări de alviță și două lumânări de seu.
Se așternuse zăpada de trei palme. De pe coșurile caselor se ridicau suluri de fum ca niște copaci. Pe seară ceața se lăsă ușurel și îneca mahalaua. Grădinile și acoperișurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui.
— Fă degrab’, Irino, de lumânări și de alviță pentru alde Ghira, zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză.
Și, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gândise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit:
— Parcă le-ar fi căzut nasul și gionatele sa vie ei întâi… Ghira, cum văzu pe Irina cu lumânări și alviță, încreți fruntea, se roși, zbârci din nas, se gândi: adică cum, vecina s-o umilească apucând înainte cu „Doamne ajută”? Și fără multă vorbă:
— Bre, ce pari de lumânări! O să ardem până la anu pe vremea asta!
Erau cam micșoare lumânările. Biata Irina săruta mâna mamei Ghira, dadu bună seara Răducanului, puse ochii în pământ, apoi plecă mâhnită că nu mai înțelegea lumea.
Răducanu veni și el la mama Iana. Iana se uită cruciș la dânsul, se posomorî și-i zise, dând capul pe-un umăr:
— Măăă, da’ strașnică alviță! Ne scoatem și măselele într-însa. Unde o găsirăți voi cu atâtea nuci?
Ce e drept, alvița era cam sfărâmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roși; își strânse căciula la piept; și, după câteva binețuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea:
— De hotărât, și mama și mă-sa și-au pierdut mințile. Așa se învrăjbiră, fără sa vrea, ca și cum Necuratul și-ar fi vârât coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineață, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dânsa. Ca sorbită de vântul turbat, așa veni de cătrănită și-i zise fie-sei:
— D-apoi ce, Irino, s-a sfârșit pământul? Alt loc nu găsea să-și verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimărui.
A doua zi și-aruncă lăturile și gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii și vecinii vecinilor începuseră a șopăi: că bătrânele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorâș, prea-și dau, la vreme de bătrânețe, barișul pe ceafă și poalele peste cap.
Zvonurile astea le împuiară urechile și le ațâțară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura și mai rău.
Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăță de șorț pe Irina și-i zise cu mânie:
— Vezi, tu zici că nu știu ce și nu știu cum, dar cine mi-a ciopârțit toți prunii de pe lângă gard dacă nu dumneaei, cu mânușița dumneaei?
— Poate că vântul, mamă, răspunse Irina.
— Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vântul frânge plopul, pluta, nucul, salcâmul, zarzării, perii, merii și gutuii, dar nu prunii, când n-au pic de frunză și de rod în ei. Așa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile și pe la ei!
De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lângă gard se înjumătățiră și la una, și la alta.
Mahalaua se crucea. Doamne ferește!… Ce e să nu mai fie! Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolțea urzica și ghioceii. Mama Iana ieși din casă și se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită și cu vechea prietenie, prietenie. Și, în vreme ce-și învârtea gândurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard și o mână omenească azvârle, în grădină la ea, un stârv de cioară.
Așa! lumea-și bate joc de bunătatea ei? Ea se căiește, și ceilalți râd și-și scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Și încet, pâș-pâș, se apropie de cioară, o luă de sfârcul aripilor, o învârti de câteva ori ș-o azvârli cât putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, și iarăși se duse, și iarăși veni. Fiecare din bătrâne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pământ — ca doi cocoși care se lasă din bătaie și se pregătesc să înceapă din nou — așteptau, tremurând, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stârvul în ograda vrăjmașei. Își sărau inima când auzeau cum răbufnea de pământ mortăciunea. Iana plecă și rămase Ghira. Se întoarse Iana și plecă Ghira. Cu așa poftă se mârâie câinii când îi despart gardurile.
— Vrasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdării pentru Iana… zise Ghira, vorbind cu Răducanu, și-și frecă buricele degetelor înghețate.
— Adică de ce să nu-mi mânjească casa, de ce să nu-mi puie cuțitul dacă își descarcă toate scârbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ți mai calce piciorul pe la ei!… Să creadă lumea că mori după cine știe ce?…
Așa se tângui Iana fie-sei. Iar Ghira, mânioasă foc:
— Răducane, una și cu una fac două. Câinele care cerșește din ușă în ușă nu păzește nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!… Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?…
Copiii sufereau pe tăcute și, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-și vorbească, să-și verse focul…
Bătrânele vedeau pârjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oțelite ce erau una contra alteia.
Se puseseră Babele cu un ger în neștirea lui Dumnezeu. Ce să te pomenești cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind câteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei.
— Ei! apoi stăi-mi-te, jupâneasă Iano… de-alea mi-ai fost?… A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Și smulse, și smulse, până ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzând de veste, muri și învie.
— Așa? așa? așa?… Bine! bine! bine!… Pe la miezul nopții se sculă binișor de lângă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul ușii și se duse pușcă la gard. Măsură ce măsură, de colo până colo, apoi, când se încredință bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi.
— Na, dacă e-așa! na! na! na! Până la Fiorii, una rupând, cealaltă smulgând, din gard nu mai rămăsese decât parii, înșiruiți ca dinții unui pieptene rar.
Toate bune. Ajunseseră bătrânele la cuțite, da’ ce stricau copiii? O viață întreagă înpreună. Copilăria cu desișul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul… naivitatea că ar fi „nevasta și bărbatul” când Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca și cum ar fi venit cu grâu de pe drumuri… și ea, legându-se la cap, îl aștepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei… Răducanul i-aducea crăițe, calomfir și busuioc, busuiocul și foile de calomfir să le bage în sân, iar crăițele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Și așa, făcându-se din zi în zi mai mari și mai tăcuți, se iubiră din ce în ce mai mult. Câte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele și cu păsăretul vesel? Câte nu simțeau, fără să înțeleagă, simțind, lămurit, unul lângă altul, că le ard umerii lor lipiți! Și când, la șaisprezece ani, Răducanu încălecă rotașul din stânga și pocni șarpele de bici pe deasupra cailor, luându-și ziua bună de la Irina, fu mândru, deși ar fi dat și cai și căruță, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi până îl perdu din ochi într-un nor de praf și într-un bălăngăit depărtat de clopote.
Păcat de Dumnezeu! Copiii, de la un cârd de vreme, își pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeși, obraji păliți.
— Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?… Și ce-ai tu de ești ofilit la față?
El tăcu, iar bătrâna furișă o privire spre alde Iana și bombăni înghițind în sila un ou răscopt.
Mama Iana se pârpălea cu Irina la soare.
— Irino mamă, ți-ai pus rochia cu gura sucită, șorțul șoldiu, coadele pe ceafă și mărgelele ale mai urâte tocmai în ziua de Pasti? Și te jigărești… să juri că cu tot dinadinsul…
Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap și oftă… „Ei! he!”
Frumoase și blânde nopți! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu și limpede.
— Răducane, ce tot ieși nopțile afară? Nu ești bine? Așa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe ușă, în vârful picioarelor, ușurel, ca o pisică.
— Irino mama, un’ te duci?… Întruna ai ieșit nopțile afară… N-ai fi bine… ai?
Așa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel:
— Ei, și dumneata… Nu trecuse săptămâna luminată. Ghira și Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale și calde ale copiilor. Le săgetă la inimă același gând. Își făcură cruce, se îmbrăcară grabnic și ieșiră în vârful picioarelor, căutând cu ochii în toate părțile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiș-pitiș, se strecurară prin ramurile înțesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor și aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decât parii înșiruiți, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pământul li se învârti sub picioare.
Între doi pari, Răducanu și Irina stăteau unul lângă altul și unul pe altul se rugau să nu mai plângă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veșmintele albe.
— Spune drept, Răducane, ți-e frig ție?
— Mie nu… Dar ție?…
— Nici mie…
— Irino, vrei să te duci, spune drept…
— Eu?… Dar tu?…
— Nici eu… Bătrânele pândeau ca doi câini, încremeniți cu gâtul întins în fața vânatului. Se văzură una pe alta și nu îndrăzniră să se miște nici una, nici alta.
Răducanu și Irina scoaseră din sân câte un ou roșu și ciocniră.
— Hristos a înviat, Irino!
— Adevărat c-a înviat, Răducane! Răducanu sărută pe Irina.
— Sa ciocnim și cu vârful… zise Răducanu.
— Vrei înc-o dată?
— Hristos a înviat!
— Adevărat c-a înviat! Și Răducanu încolăci brațele pe după mijlocul ei subțirel și o sărută.
— Irino, tu ieși din cuvântul mamei Iana?
— Nu, Răducane, ferească Dumnezeu…
— Nici eu! Dar de nu s-or împăca…
— Niciodată?… M-arunc în fântână…
— Și eu în picioarele cailor… Bătrânele tresăriră. Fiorul morții le cutremura pe-amândouă și plecară năbușindu-și plânsul, de teamă „să nu-și sperie copiii”. Toată noaptea au plâns. Cum, să rămâie far’ de copii? „Eu sunt de vină!” „Capul meu ăl sec!” „Fudulia mea!” „Mă duc eu la dânsa”. „Eu? Mă spânzur în ușa ei”. Și nu-nchiseră ochii pân’ se lumină de ziuă.
Copiii dormeau obosiți. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gândindu-se cum să înceapă vorba. Când ridicară ochii din pământ, se întâlniră, față în față, tocmai lângă parii unde copiii își vărsaseră focul.
Fără vorbă își dădură mâna și se priviră multă vreme…
— Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii? Ghira-și făcu cruce.
— Nu-ți spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lume când vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: „Rupeți-vă gardul”, iar Dumnezeu, bunul: „Bine, împelițate, tu rupi gardul, și eu voi face din două curți o singură curte…”
După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoții pletoși, cârlionțați și nebunatici…
— Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă…
— Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit… Așa îndrugau, torcând la umbra salcâmilor… c-așa fusese să fie…