*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2020
Vasile Alecsandri, azi
În studiul Literatura universală și literatura națională (1956), Tudor Vianu sublinia factorii care dau posibilitatea unei opere literare să capete prestigiu universal: însemnătatea operei în dezvoltarea social-culturală a omenirii, perfecțiunea ei artistică, larga ei difuzare spațială, lunga durată în timp și ecoul în conștiința tuturor popoarelor. Toți acești factori, care sunt determinați de mediul geografic, creația orală, tradiția culturală și de sensibilitatea specifică a poporului respectiv, contribuie la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică” în primul volum din Trilogia culturii.
În Literatura comparată, Paul van Tieghem considera că „dintre toate activitățile artei umane, literatura este cea care exprimă cel mai complet și mai clar caracteristicile unui popor. Desigur că nu orice operă literară din literatura națională intră în patrimoniul literaturii universale”.
Între literatura națională și literatura universală, există o condiționare reciprocă. Încă din 1900, în studiul Literatura română și străinătatea, Titu Maiorescu arăta că „valoarea universală a operei de artă sporește pe măsura afirmării elementului particular etnic”. Pe de altă parte, G. Călinescu în Studii și comunicări. Eminescu, poet național, aprecia că „orice poet universal este și un poet național. Universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră, ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor. Dacă operele literare naționale de o înaltă ținută artistică pot deveni valori universale, la rândul ei, și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă asupra literaturilor naționale”.
Într-un moment în care limba națională se afla în plin proces de formare, folclorul literar a fost acela care a ilustrat capacitatea creatoare artistică a poporului român. Scriitorul Ion Pillat și criticul Vladimir Streinu apreciau că folclorul reprezintă pentru noi ceea ce a reprezentat clasicismul pentru alte popoare. Doinele, baladele, basmele, proverbele și zicătorile sunt adevărate comori artistice. Sentimentul dorului din doine nu are echivalență pe plan universal și în acest sens, Tudor Vianu scria: „sentimentul dorului e aproape intraductibil în alte limbi, pentru că el exprimă întreaga gamă de sentimente ale poporului nostru și acest sentiment al dorului cu rezonanțe sufletești neîntâlnite în lirica universală a pătruns și în capodoperele eminesciene Luceafărul, Mai am un singur dor” (Originalitatea contribuției culturale a românilor).
Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi publicat în 1852 culegerea de Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere care se deschide cu Miorița. Această culegere a fost tradusă în limbile franceză, germană și engleză, în 1857. Istoricul francez Jules Michelet, primul traducător în limba franceză, al Mioriței, considera această baladă ca „un lucru sfânt și emoționant”.
În timpul vieții, Vasile Alecsandri a îndeplinit funcții diplomatice în Occident și a avut legături strânse cu marii scriitori ai vremii precum Alphonse de Lamartine, Prosper Mérimée, istoricul Jules Michelet, cu Henrik Ibsen și a obținut un premiu important pentru poezia Ginta latină. Autor de pasteluri, creator al dramei istorice, al prozei de călătorie, Vasile Alecsandri a cunoscut o mare popularitate în străinătate. I-au fost traduse în limba germană piesele de teatru Fântâna Blandusiei și Ovidiu. Despre locul lui Vasile Alecsandri în contextul literaturii europene s-a ocupat Charles Drouhet în lucrarea Vasile Alecsandri și literatura franceză.
În secolul al XIX-lea, se dezvoltă romantismul românesc, alături de unele elemente ale clasicismului, literatura română sincronizându-se în special cu literatura franceză, de care s-a detașat, prin originalitatea operelor semnate de Vasile Alecsandri.